tripmood

la multi ani de martisor!!! 1 martie cu mult soare!!!
am schimbat luna… deja martie, deja primavara, deja ne indreptam spre japonia. inainte de plecare, tokyo mi se parea atat de departe. vorbim cu cei de aici ma gandeam ca va trece mult pana ii voi vedea, dar timpul a trecut incredibil de repede. am dormit numai cateva ore si ne-am trezit ca sa plecam la aeroport. am facut dus pe la 6, ca sa nu tinem dusurile ocupate pentru cei din guesthouse care mergeau la lucru si apoi am luat micul dejun cu isabelle si am impartit un mango incredibil de bun, cumparat de pe strada cu o zi inainte.
tuk-tukistul cu care vorbisem sa ne astepte la 8 nu a venit, asa ca pe la 8.20 am luat un altul. se poate sa fie si o chestie de cartiere sau hoteluri. soferii par organizati de cate un serif de trib cu care negociezi, dupa care te repartizeaza la cate un sofer. asa vezi grupuri, grupuri in fata fiecarui hotel. ne-am imbratisat cu rudi, isabelle si sovy si ne-am promis ca vom pastra legatura. suntem putin tristi ca plecam, mai putin tristi decat ieri, cand am mai trecut o data prin momentul despartirii de cambodia, dar oricum ne vor lipsi filmele stupide de pe drumurile cu autobuzul, sau videoclipurile tip karaoke a unor cantece chinezesti, zambetele vecinilor de drum, ochii expresivi ai copiilor, femeile frumoase si delicate, fructele incredibile, natura si locurile atat de salbatice (in sensul bun al cuvantului), mirosurile de flori care apar neasteptat si viata simpla. am ajuns la aeroport si, nu dupa mult timp, am putut face check-in-ul. sunt foarte multi turisti, majoritatea calatorind tot in tarile vecine, dar cu avionul, cu ca restul colegilor nostri de hostel care merg cu autobuzul. dupa ce am scapat de rucsacul de 80 de litri si 21 de kilograme, am platit taxa de aeroport si ne-am indreptat spre vama. aici am fost intorsi pentru ca uitasem sa completam un formular mic, capsat in pasaport, cu numele nostru :p nu a durat mult, undeva sub un minut si ne-am intors la vamesi. la mine a mers repede. tako a fost directionat la alt vames care a inceput sa ii spuna ca nu ii gaseste viza, ca nu are viza, etc. auzisem de povestile in care vamesii te chinuie asteptand mita si ne-am dat repede seama ca despre asta era vorba. oricum, iesind din tara, toata povestea era total absurda dar vamesul, un nene mai plinut la vre-o 50 de ani, insista ca este o problema. i s-a stins vocea cand am scos din bagaj copia la viza (si ce ne-am bucurat ca am facut multe copii dupa toate actele). a luat-o si ne-a zis ok in acelasi moment. ne-a cam scos din sarite dar am avut macar satisfactia de a-i inchide gura la final. invatatura noastra: cat mai multe copii dupa acte, in locuri diferite, in bagaje diferite, pentru ca nu se stie niciodata cand mai ai nevoie de ele.
am apucat doar sa rasfoim niste carti intr-o librarie din aeroport si sa plecam spre poarta de imbarcare. in avion am motait un pic, dar fiind asa de obositi drumul ni s-a parut destul de scurt. in hong kong am avut numai 40 de minute intre zboruri, asa ca, pana am gasit poarta si am mers la toaleta, oamenii deja se imbarcau spre tokyo. am avut iarasi un avion mare, cu program tv variat. ne-am uitat la cate un film, am ciugulit un pic din mancarea de pe avion si, dupa o tura de turbulente serioase, care a durat aproape 40 de minute, am ajuns la narita, aeroportul international din tokyo. nu e chiar din, pentru ca, ca sa ajungem la cazdele noastre ne-a luat aproape 4 ore. in japonia era 21.20 cand am ajuns. trebuia sa ne grabim ca sa prindem ultimul tren si apoi ultimul metrou catre cealalta parte a orasului, unde urma sa stam. la vama, pe langa deja obisnuita poza, ni s-au luat amprentele!!! am vazut mai tarziu ca este o procedura destul de comuna in japonica si am inteles ca s-a introdus acum 2-3 ani. am trecut repede de vama, ne-am luat bagajele si am fugit spre gara. aici am dat peste functionari foarte de treaba care ne-au ajutat sa cumparam bilete si ne-au aratat incotro e peronul. reteaua de transport in comun din tokyo este extrem de complex si complicat. cum nu aveam harta statiilor, nu stiam inca directii si alte nebunii (desi le vazusem online, nu le aveam printate), ne-am bazat numai pe indicatiile date de akino, sotia lui goyo, cuplul de indonezieni la care urma sa stam. am prins trenul si am mers aproape o ora jumatate. in statie am iesit si am cautat metroul. aici trebuia sa cumparam bilete de metrou. poti face asta numai de la masini automate care, in acea statie, nu aveau varianta in engleza. ne asteptam sa putem plati cu cardul. din cauza ca ne-am grabit foarte tare, nu am apucat sa scoatem yeni si aveam numai cativa euro pe care nu ii puteam schimba niciunde. ne-am uitat putin dezorientati si, total intamplator, am oprit un tanar care, in costum, parea sa nu se grabeasca ca si ceilalti pasageri si manca o inghetata. i-am explicat unde vrem sa ajungem si ca nu ne descurcam cu biletele. ne-a zis ca nu vorbeste prea bine engleza dar sigur ne-a inteles problema. ne-a zis ca nu putem plati cu cardul biletele si ne-a dus langa un atm. aici nici o versiune in engleza. numai caractere japoneze… ne-am panicat un pic. desi plecase dupa ce ne-a dus in fata atm-ului, cred ca tanarul nostru ghid a vazut ca dureaza cam mult ca noi sa ne descurcam si a venit inapoi sa ne intrebe daca suntem ok. i-am zis ca nu intelegem nimic si l-am lasat pe el sa incerce sa scoata bani. nu a reusit nici el. ne-am panicat un pic pentru ca urmau sa treaca ultimele metrouri si noi nu puteam sa cumparam bilete. distantele sunt foarte mari in tokyo, iar taxiurile infernal de scumpe. l-am intrebat daca mai stie si alte atm-uri. cand s-a uitat la ceas si a vazut ca e anuntat ultimul tren, si-a scos portofelul si ne-a intins niste bani. i-am spus ca nu putem sa acceptam si ca ne descurcam noi cumva. el a insistat si ne tot arata ceasul si pana am sunat-o pe akino sa o intrebam ce optiuni avem daca pierdem ultimul metrou, ne-a cumparat bilete. nu ne-a venit sa credem. eram in stare de soc si el ne tot zicea sa ne grabim, intinzandu-ne biletele si impingandu-ne incet catre intrarea. i-am dat o carte de vizita si l-am rugat sa ne sune sau sa ne scrie si sa ne intalnim sa ii dam banii inapoi. nu credem ca o va face, dar ne-a lasat fara cuvinte… si a cheltuit cam 8-9 euro cu biletele noastre. am asteptat ultimul metrou. l-am prins pe cel dinainte, la 2 minute distanta, dar pe drum ne-am dat seama ca este un express care nu se opreste in toate statiile. am intrebat un alt tanar in metrou. avea in jur de 30 de ani si era imbracat foarte funky, asa ca am presupus ca stie engleza. nu stia. dar a fost atat de dragut, incercand sa ne explice ce trebuie sa facem, inca a inceput sa ne deseneze pe carnetel cum trebuie sa trecem de pe un peron pe altul… liniute, cerculete… oricum, nu am inteles nimic… cum stateam si ne uitam la harta, un nene imbracat mai sportiv, dar plin de branduri, la vre-o 50 de ani, s-a apropiat de noi si ne-a intrebat daca ne poate ajuta. ne-a explicat ca la urmatoarea statie trebuie doar sa schimbam peronul si sa luam alt tren, in aceeasi directie si ne-a urat bun venit in japonica. am fost foarte emotionati de felul in care ajutati in noaptea asta. nu ne venea sa credem cat de amabili, draguti si saritori sunt oamenii aici.
am ajuns in statia noastra, care e practic penultima statie a liniei mov. suntem la granite tokyo-ului si ca sa traversam orasul pe diagonala cu toate mijloacele astea de transport rapide ne-a luat aproape 4 ore! eram rupti si aproape ca am atipit in metrou. toti ceilalti oameni dormeau si ei. ne-a mirat cat de multi oameni la costum mergeau acasa la ora asta… era 1 dimineata si ei atunci mergeau spre casa. pe langa asta, toti cu telefoane dreptunghiulare, cu clapeta, cu multe accesorii pe ele, pe care le deschid in momentul in care s-au urcat in metrou.
cum am iesit, akino ne-a reperat (si ea s-a intors atunci din campus, pentru ca studiaza aici) si am facut cunostinta. la iesirea din statie, goyo, sotul ei, ne astepta cu o umbrela. da, a plouat de cand am ajuns si era destul de frig. si el face un mba online si s-a mutat in japonia ca sa fie aproape de akino, cu care s-a casatorit acum un an si jumatate. sunt foarte tineri si sunt impreuna de 5 ani, dar au stat in acelasi loc, adunat, numai 2 luni inainte sa se casatoreasca. sunt amandoi musulmani si spun ca respecta religia. se roaga de 5 ori pe zi, nu au mancat niciodata porc si nu beau. dupa vreo 15 minute de mers, ajungem la casa lor. un apartament foarte mic pentru noi, dar considerat maricel dupa standardele japoneze. intri direct in bucatarie (practic un hol standard al apartamentelor romanesti, care in stanga are bucataria iar in dreapta doua usi: una catre toaleta si una catre cada de dus) iar de aici se fac doua usi glisante, tipic japoneze, care dau in cate o camera de vre-o 4m patrati. e deja 2 si suntem rupti. mai povestim cu ei si aflam ca akino a fost in aiesec si a facut un traineeship in finlanda, iar sora mai mare a lui goyo a ajuns chiar in aiesec international. povestim de calatorit si indonesia si de romania. ne spun ca trebuie sa mergem la kyoto pentru ca e un oras superb (noi aveam semne de intrebare legate de calatoria asta la kyoto dar se pare ca merita si banii si oboseala). e foarte frig dar avem un calorifer electric. ne bagam in saci si adormim aproape instant.