tripmood

am ajuns in la paz, dupa o noapte grea, din nou de nesomn de la 12.00 pana pe la 3. schimbul doi de soferi si bus attendant au ajuns din nou mai repede decat programat, iar stewardul s-a oferit sa ajute calatorii cu transferurile de busuri de care au nevoie. asa ca am profitat. i-am explicat sa vrem sa ajungem in arequipa sau puno cat mai repede, prima optiune fiind de preferat pentru ca de acolo aveam multe conexiuni catre lima. ne-a poftit in agentia companiei si a dat telefoane, ne-a spus preturi si ne-a recomandat o companie cu care sa plecam. a stat cu noi pana a venit autobuzul, ne-a condus in statie, a venit cu mine ca sa nu merg singura, pana la bancomatul din statia centrala, un adevarat ghid! numele lui e moise, are 34 de ani, e casatorit si lucreaza la compania de transport de 4 ani. i-am marturisit cat de periculos ni se pare sa trebuiasca sa servesti ceai si cafea fierbinte intr-un autobuz care te arunca dintr-o parte in alta si ne-a spus ca da, nu e usor, dar te obisnuiesti. are noroc ca are si alte trasee, pentru ca altfel s-ar plictisi. spune ca la paz nu e foarte periculos, dar, da, multa lume saraca fura pentru a putea trai. pentru el, spune ca e usor sa traiesti in capitala cu salariul sau, chiar si fara ajutorul sotiei, care inca este la facultate. spune ca mama lui e in italia si are multi prieteni acolo care sunt romani. o viziteaza o data pe an si incearca sa isi aduca aminte ce lucruri stie despre romania si sa le confirme. povestim despre alegerile care ii asteapta si se pare ca multa lume vrea schimbare. presedintele curent a facut multe promisiuni si nu le-a indeplinit, asa ca lumea vrea altceva. nu stie exact ce si nu pare foarte implicat, dar e optimist. apreciem grija cu care ne urca in autobuzul mult mai rudimentar fata de cel cu care am calatorit pana atunci si plin de straini. il salutam si il invitam sa ne viziteze si el tara, in timp ce el ne roaga sa le povestim prietenilor cat de frumoasa e bolivia. incepem sa urcam cu autobuzul si sa vedem, pentru ultima oara, orasul in toata splendoarea lui, scaldat de soare, o mare de cladiri rosiatice, intr-o vale imensa, un crater enorm, casa a milioane de oameni care se adapostesc in el, in cutiute mici si rosii. trecem din nou prin zone electorale, pline de stegulete si lume mai mult sau mai putin implicate politic in tot balciul. prindem si traficul de dimineata, masini pline de oameni si bagaje, autobuze dospite de fete, copii care fac autostopul catre scoala. pana sa iesim de tot din oras dam de nori de ceata deasa, frig si umezeala. suntem obositi si vrem sa dormim; in acelasi timp vrem sa ne bucuram de ultimele ore de bolivia. ce tara surprinzatoare. unii oameni par mult mai tristi si mancati de saracie decat fratii nostri din asia, dar totusi au vieti foarte colorate si pline de farmec.
atipim intr-un final si ne trezim in satucul unde trebuie sa traversam titikaka. imi pregatesc portofelul mic in care am doar cardul, vre-o 40 de bolivieni si niste monede de soles peruani. il pun in geanta de aparat si cobor buimaca. tako o ia inainte si cumpara o sticla de koca quinka, bautura locala, atat de des promovata pe cladiri si garduri. ii ofer initial monede, dar se descurca, il ajut sa faca o poza si pana ne punem la coada pentru biletele de barca imi dau seama ca portfofelul mi-a disparut in geanta foto… e vorba de mai putin de 4 minute… in cateva secunde cineva a reusit sa il ia cu mare talent. batuta de somn si oboseala incerc sa gasesc rationamentul a ceea ce s-a intamplat, am senzatia ca nu mai stiu ce am facut din momentul in care m-am dat jos din autobuz si, cu toata sustinerea lui tako incep sa ma panichez. ramanem ultimii din autobuz pe malul celalalt, asa ca incetez cautarile si ne urcam in barca. nici nu am putere sa plang sau sa ma supar… sunt cumva revoltata mai mult pe mine ca sunt asa de neatenta, ma simt aiurea ca cineva ne-a urmarit cu atata atentie si dibacie, premeditare si gand rau, si pot numai sa sper ca totusi eu am scapat cumva portofelul si cineva care avea nevoie l-a gasit. din nou starea mea e in total contrast cu ce se intampla in jurul nostru. e joi, saptamana sfanta, lumea e pe strada, pe strada e sarbatoare, balci, culori, lucruri de vanzare. tako incearca sa dea telefon sa blocheze cardul si reuseste intr-un final, desi telefoanele nu ne-au mers deloc in bolivia. ne urcam inapoi in autobuz tot vorbim cu cei de la banca. le explicam ce avem nevoie, un singur card blocat, cel de euro, pe numele meu, nu altul, ca suntem in munti ca pierdem semnalul…. continua sa ne ceara o gramada de detalii, ceea ce e bine, insa insista pe o gramada de poezioare standard care, in situatia de fata, ne irita: buna ziua numele meu este…. pentru a continua convorbirea am nevoie de acceptul dumneavoastra ca aceasta interventie sa fie inregistrata blah blah blah… pana am ajuns in copacabana, un drum de o ora jumate, am tot vorbit, am tot asteptat, cu un semnal care se intrerupea din doua in doua minute, care cel putin 5 angajati sa ne spuna cum se numesc si sa ne dam acordul pentru inregistrare. cand suna urmatorul, incercam sa ii sarim in ajutor dand repede toate detaliile cerute de precedentul si ultimul detaliu la care s-a interrupt convorbirea… intr-un final, am reusit. ajunsi in copacabana am decis sa luam o masa decenta, mai ales ca mancarea in bolivia este extrem de ieftina, si sa asteptam autobuzul catre puno si apoi cel catre arequipa. am hoinarit un pic pe strazi pana am gasit un local deschis. aici un nene simpatic ne-a luat comanda si ne-a servit – mie o supa buna de asparagus cu paine prajita delicioasa, iar lui tako un pastrav, la care visa de cand am ajuns in puno – cu amabilitate si zambetul pe buze, ne-a recomandat ce e mai bun si a venit, in pauzele de sah jucat cu amicii lui, sa verifice daca mai avem nevoie de ceva. a fost o masa buna, scaldata de un soare placut, intr-un loc pitoresc, un ramas bun de la bolivia, o amintire draguta despre un loc pe care l-am vizitat in treacat si prin care speram sa mai trecem o data.
ne-am urcat in al treilea autobuz de azi. urma sa trecem sa granita si sa ajungem in puno. in fata noastra, o familie de elvetieni, parintii cu o fetita de 12-13 ani si baietelul de 5, mergeau si ei tot pana in arequipa. ne-am tot uitat la ei si ii admiram pentru curajul si aventura pe care o traiau impreuna. asa cum si noua parintii ne-au oferit oportunitatea sa vedem lumea, asa si ei traiau alaturi de copii frumusetea calatoritului. i-am invidiat pentru ca ne-ar fi placut si noua sa impartasim toate lucrurile minunate din lume cu cei dragi. ne-au dat si speranta pentru ca sunt exemplul perfect de calatori fara varsta… si da, indiferent de ce faci ca si job, indiferent de ce varsta ai, de poti bucura mereu de lumea asta mare si frumoasa si e pacat sa nu o faci. cumva, gasesti modalitati si nu se rezuma totul la bani, conteaza doar sa vrei. cel mic verbaliza intr-un mod foarte tare toate fricile pe care cineva le poate avea intr-un loc strain, unde nu vorbeste limba, unde regulile si ce e normal poate fi exact pe dos… cum sa merg la toaleta, daca pleaca autobuzul fara noi? de ce a plecat nenea cu biletele noastre? de ce se opreste autobuzul, avem o problema? de ce e coada asa de mare la vama? ce o sa ne intrebe vamesul? de ce se deschide compartimentul de bagaje, ne ia cineva bagajul?
trecerea granite inapoi a fost linistita, putin ingreunata de grupuri mari de turisti, dar fara taxe de iesire si alte surprize. am mai atipit un pic si am fost asigurati de ajutorul de sofer ca autobuzul de arequipa avea sa ne astepte. am ajuns in puno si acelasi domn ne-a insotit pana ne-am luat in primire biletele. nu mai aveam soles pentru ca toti maruntii erau in portofelul meu pierdut. ajunsi la locul de imbarcare am fost trimisi sa platim taxa de 1 soles pentru autogara… moment de suspans si pentru noi si pentru familia de elvetieni… nici ei nici noi nu aveam soles si nici alti bani cash. in statie nu sunt bancomate. suma de platit este o nimica toata, insa tanti care trebuia sa verifice timbrele de taxa isi facea treaba si nu vroia sa ne lase sa trecem. moment de panica pentru toti, cel mic a inceput sa planga pentru ca mama lui si-a luat copiii si a fortat trecerea, tatal cu biletele si tako au fugit spre locul unde se platea taxa, eu cu bagajele am ramas ochi in ochi cu tanti portareasa. noi mai aveam ceva bolivieni si tako vroia sa convinga taxeurul sa ii primeasca in loc de soles. surprinza mare a fost ca noi mai avea nu 10 bolivieni, ci 10 soles… asa ca am platit taxa noastra si a elvetienilor care ne-au multumit de zeci de ori. am fugit toti spre autobus, ne-am lasat bagajele si am urcat in masina deloc comoda in care trebuia sa stam in urmatoarele 5 ore. era aproape ora 4 si daca se respecta programul, in arequipa puteam prinde autobuzul catre lima de ora 9 sau cel de 9.30, cu compania noastra preferata, cruz del sur, care are scaune confortabile, soferi foarte buni si bingo :d am povestit un pic cu elvetienii care se simteau indatorati. le-am explicat ca am fost norocosi in japonia sa fim ajutati cu mult mai mult de un strain si ca e placerea noastra sa putem ajuta inapoi. ne-au povestit ca si ei au facut turul lumii, ca sunt pe drum de 8 luni si ca mai au 3 pentru america latina dupa care se intorc acasa. in arequipa stau doua saptamani, se intalnesc cu niste prieteni si dupa aceea vor calatori mai departe. ce frumos! ne-am asezat in scaunele noastre si autobuzul a plecat destul de repede din puno, asa ca am fost optimisti ca vom ajunge in lima in dimineata urmatoare. soferul a condus destul de sportiv spre localitatea urmatoare, spre nemultumirea unui cuplu italian mai in varsta ca a inceput sa se revolte foarte zgomotos si agresiv catre sofer, si fix inainte de statia de autobuz de unde a mai luat aprox 30 de calatori, a facut un accident. accidentul, spune tako care a surprins faza (eu eram din nou adormita), nu a fost vina lui, o masina nu a cedat prioritatea si a intrat direct in lateralul busului. pe autobuz nu se vedea nimic. masina mica nu am vazut-o, dar nu au existat victime. totusi a fost un nou motiv pentru revolta pasagerilor sit imp pierdut cu discutii si certuri. am ajuns repede in statie dar aici, dupa imbarcarea noilor pasageri, am fost retinuti pe loc de discutii cu politia, cu armata, cu paza statiei de autobuz… dupa mai bine de ora am reusit sa plecam. drumul care a urmat a fost un chin… parea ca nu mai ajungem… a fost greu.
am ajuns in arequipa la ora 10.40… nici o sansa sa mai prindem ceva spre lima. resemnati, am primit numele unui hostal si adresa de la elvetieni, am scos niste bani si am iesit din gara spre taxi. aici am intrebat o politista (sunt foarte multe femei politist in bolivia si peru) ce taxi e mai sigur sa luam si ea s-a oferit sa ne opreasca unul, i-a spus soferului unde sa ne duca si a notat numarul masinii, ca sa dea de inteles soferului ca trebuie sa aibe grija de noi. am ajuns in centrul arequipei pe care am gasit-o extrem de animata la ora aceea. strazi inchise, pline de oameni, tarabe, fum de la macare,… o intreaga petrecere stradala, fara muzica. am aflat de la taximetristul nostru, domnul mendosa (care ne-a dat si numarul de telefon ca sa il contractam pentru un tur cu masina) ca este sarbatoarea celor 7 biserici. inainte de vinerea mare, trebuie sa iti iei timp sa reflectezi asupra viitorului, sa te rogi, sa te cureti de pacat mergand in acest pelerinaj de 7 biserici, in decursul serii. intr-adevar, pe o suprafata foarte mica, arequipa are multe biserici si manastiri; pe toate le-am gasit cu usile larg deschise, cu altare frumos impodobite, pline de oameni. am gasit cu greu hostalul pentru ca sigla era extrem de discreta, geamurile inchise cu obloane grele de lemn… o casa care parea goala si ferecata. totusi, daca gasesti soneria, intri intr-o curte interioara foarte colorata, roata cu usi care duc spre camere mari, cu cel putin 3 paturi si baie proprie. am platit pretul unei camere duble si am iesit destul de repede ca sa ne plimbam un pic, sa ne luam o apa si, poate sa mancam ceva. am primit directii de la gabriela, gazda noastra, de cum sa ajungem spre centru. strazile, desi unele putin ciudatele, erau pline de oameni. nu ne-am luat nimic cu noi, inca sub efectul paranoia de furt si oboseala care ne facea sa nu mai fim siguri de nimic, mai ales de noi. majoritatea locurilor erau inchise, majoritatea gheretelor cu mancarea pe terminate. am ajuns langa o clatitarie si am intrat imediat. ne-am luat cate o clatita sarata si tako a vrut sa incerce pisco, bautura traditionala din peru. ni s-a spus ca nici azi nici maine nu se serveste alcool din cauza ca e saptamana sfanta. ne-am cerut scuze si am explicat ca nu incercasem niciodata si de asta am comandat. chelnerita s-a intors dupa un moment si ne-a spus soptit ca ne poate aduce un pisco, doar ca va fi in cana de cafea, ca sa nu vada ceilalti clienti )))) am multumit frumos si aproape ca am atipit pana am primit comanda, uitandu-ne la oamenii de pe strada. nici nu stim cum am mancat si cum am ajuns inapoi, dar ne-am prabusit pe pat si am dormit dusi.