tripmood

am fost treziti pe la 6 ca sa ne luam micul dejun: o punguta cu cereale si un iaurt. chiar daca vrei sau nu vrei, cam trebuie sa le iei. insista si daca dormi, te trezesc, doar ca sa fie siguri ca ai avut optiunea. desi am fi preferat sa dormim si nu ne era neaparat foame, ne-am bucurat ca ne puteam uita pe fereastra si sa vedem cum autobuzul merge pur si simplu prin desert, fara un drum trasat, fara puncte de reper… si ne zguduia serios.
am ajuns de dimineata in uyuni. persoana care trebuia sa ne astepte de la agentia nu venise sau please inainte sa ne repereze, insa am reperat cele doua englezoaice iar cei de la agentia de transport au sunat ghidul nostru si am fost primiti in grija. apreciem mult profesionalismul si seriozitatea cu care sunt tratate serviciile aici. oamenii, agentiile, se ajuta intre ele, folosesc tot felul de sisteme complicate de colaborare, dar mereu se recomanda, nu lasa niciodata un turist singur, se asigura mereu ca este preluat de cineva, ca ajuns la o cazare, etc. bineinteles poti sa refuzi ajutorul lor, dar de multe ori, dincolo de afacere, este pur si simplu dorinta lor de a te ajuta, de a se asigura ca esti bine, chiar daca nu castiga nimic din asta. imi place faptul ca se gandesc pe termen lung, ca vor sa creasca turismul intr-un mod sustenabil si isi dau seama ca pot face asta numai daca turistii pe care ii au acum pleaca multumiti si povestesc mai departe. am ajuns la sediul agentiei cu care urma sa facem turul si am aflat ca plecam abia la 10.30. era 7.30 asa ca am plecat cu cele doua colege de drum sa luam micul dejun. rose, cea mica, calatorea din noiembrie in america de sud; mama ei, profesoara, a decis sa o intalneasca in bolivia pentru a calatori un pic impreuna si pentru a lua parte intr-un program de voluntariat intr-unul din satucele din bolivia unde urmeaza sa predea engleza copiilor comunitatii de acolo. am ales primul restaurant unde am vazut lume si unul dintre putinele deschise la ora aceea. mancarea pe autobuz a fost destul de putina si proasta. eu am mancat numai orezul si mi-am donat puiul lui tako, dar nici gestul meu nu a umplut prea mult un stomac infometat. cum deja ne simtim mai bine (inca mai simtim ca nu tragem destul aer sau suntem putin ametiti), ne-a mai revenit si apetitul. restaurantul asta, oricum, nu este locul potrivit pentru un apetit mare… mancarea, desi extrem de ieftina, e foarte proasta si lasam mai bine de jumatate de portie in farfurie. povestim, in schimb, mult cu cele doua colege despre sistemul de invatamant din anglia si cel din romania, despre calatorit, despre taxele pe tencuiala caselor din bolivia, despre cum am suferit toti patru de rau de altitudine… plecam din restaurant si fetele merg la net pentru ca au probleme cu cardurile. noi ne plimbam prin micul centru – uyuni este practic un satuc napadit de turisti, dar in care nu prea ai ce face – si asta nu ne ia mai mult de 15 minute. suntem inca adormiti dar entuziasmati de tur. suntem cu ochii pe ceas si numaram minutele. intr-un final, primim vestea ca trebuie sa plecam spre masina (toate tururile se fac in jeepuri in care intra 6 turisti + soferul, daca ai noroc ca el sa se priceapa la mai multe, sau 6 turisti+ sofer+ghid+bucatar, mai ales pentru tururile de 3 zile, care sunt standardul). desi englezoaicele fac turul de 3 zile, pleaca cu noi, urmand sa se intalneasca cu grupul lor la ultimul nostru stop. am fost preluati de juanolito, care ne-a fost drept sofer, ghid si bucatar, proprietarul unei toyota rosii, in care alti trei colegi de drum, brazilieni, ne asteptau de ceva timp. cum ajungem ultimii, ne asteapta bancheta din spate, cea mai incomoda. totusi, avem noroc ca tako poate sta in fata si eu, impreuna cu englezoice, incapem cat de cat in spate. primul stop, cimitirul trenurilor, e un loc ciudatel, destul de aproape de oras, unde toate pugile purtate de vant din uyuni se impotmolesc in maracini mici si unde trenuri care mai demult purtau zacaminte catre orase mai mari, pentru export, au fost pur si simplu lasate pe sinele scoase din uz. un morman de fier vechi, totusi o buna scena pentru un film, cimitirul de trenuri nu ne rapeste mai mult de 15 minute pentru poze si hoinarit. soferul nostru este foarte de treaba; pana englezoicele vin la masina, ne prezentam si povestim cu ghidul nostru, aflam ca are masina de doi ani si ca e proprietate personala. o mangaie usor si ne dam seama lesne ca e tare mandru e ea. familia lui nu e in uyuni, dar el s-a mutat aici de 8 ani ca sa lucreze in turism. in mijlocul desertului, daca nu te ocupi cu prelucrarea sarii, te ocupi cu tutururi pentru oameni care vor sa vada sarea. brazilienii par sa se grabeasca. initial am crezut ca sunt entuziasmati sa ajunga in salar, apoi ne-am dat seama ca pur si simplu nu au rabdare. de aici, am inceput sa ne apropiem de taramul sarii. maroul de sub roti se schimba in pete albicioase. am ajuns la o asezare maricica, unde toti ai locului se ocupau si traiau din colectarea sarii de pe salar si prelucrarea ei sau transportul ei spre alte centre de prelucrare. aici ne-am oprit pentru 30 de minute. am fost incurajati sa mergem la muzeul de sare (doua camarute mici pline de diferite sculpturi in sare, care mai de care mai mare), sa cumparam suveniruri de la zecile de standuri (spre dezamagirea lor nu am facut-o) si sa ne uitam in jur. cum am coborat din masina, la primul stand, in spatele mesei pline de obiecte traditionale, o fetita cat o papusa manca popcornul local, boabe expandate, mult mai mari decat cele pe care le cunoastem noi. tako a salutat-o si i-a facut cu mana. ea a zambit cumva discret si nu parea sa fie impresionata de prezenta noastra. am salutat-o si eu si i-am facut o poza. i-am aratat poza peste masa si i-am spus ca e frumoasa. tako se uita la obiectele de pe masa cand, papusica asta mica cu suflet mare, lipa lipa, a coborat de pe scaun, a ocolit masa si am venit in fata mea si mi-a intis un bob din punguta ei, cu manuta ei micuta si delicata. m-am pus pup si i-am spus ca nu mi-e foame si i-am multumit. a insistat pana am luat ce-mi oferea, desi nu a spus nici un cuvant si nu a schitat nici o expresie diferita pe fata. doar o fata senina si pura de copil. eram amandoi fermecati de faptura asta mica si nu ne puteam lua ochii de la ea. i-am mai facut niste poze si i le-am aratat. de prima data de cum a vazut unde apas ca sa se vada poza, unde apas ca sa schimb pozele, daca vroia sa revada o alta poza, apasa ea, daca poza disparea, ducea degetelul spre butonul care o facea sa reapara… i-am facut impreuna o poza lui tako si, cu acelasi zambet frumos si simplu, nimic exagerat, nimic iesit din comun, nu surprindere ci doar zambet curat, s-a uitat la poze si s-a aratat cu degetul. a stat atat de lipita de mine incat nu imi venea sa mai plec de langa ea. micuta si firava, mi-a fost frica sa o strang in brate si manuta ei se pierdea in pumnul meu. ce faptura mica, fermecata de o puritate incredibila, desi expusa unei lumi atat de comerciale. a fost o intalnire speciala si tako si eu am ramas marcati de deschiderea ei, de darnicia si dorinta de comunicare, de apropiere sincera si dezinteresata.
nimic nu a putut fi interesant dupa momentul asta special. locul era practic un mic targ si atat. am plecat apoi spre salar. am ajuns in zona de unde inca mai poti vedea cladiri, maroul desertului, unde sarea avea undeva intre 1 si 5m de sare, locul unde oamenii strangeau movile de sare, le lasau la uscat si de unde erau colectate si transportate la centrele de prelucrare. mai in adanc, sarea ajungem pana la 600 de m adancime, iar suprafata este mai putin maleabila ca aici. aici avem senzatia ca mergem pe zapada putin inghetata, doar ca nu e deloc frig, ci cald, foarte cald, iar soarele, reflectat de album intens si aproape imaculat, e greu de oprit chiar si de cele mai performante lentile, pentru ca te izbeste de peste tot. am mers mai departe, spre primul hotel de sare, acum doar obiectiv turistic. adevarul este ca nici o constructie umana, cel putin aici, nu poate egala cu maretia si maiestria naturii: culorile, nebunia de alb, infinitul de alb, totusi atat de bine supravegheat de munti imesi, norii care parca stau de straja in jurul salarului, fara sa treaca un puf pe deasupra albului perfect. incredibil. cel mai surpinzator a fost urmatorul si ultimul nostru stop, insula de coral. cum initial o mare, salar de uyuni are acum pe langa o mare de sare si cateva insule foarte interesante. insula de coral, o insula care pare mic in comparatie cu nemarginitul alb, este casa a celor mai inalti cactusi, unii cu inaltimi de peste 20 de metri. am urcat cu greu pana in varf pentru ca inca nu primeam suficient oxigen, aveam un ritm alert pentru ca era placut sa urci pe roci si soarele ne cam omora cu o putere incredibila. totusi, sus, iti dai seama si mai bine cat de mare e locul asta (iar cei 21.000 de km patrati par un alb infinit) si cat de imensi sunt muntii care sunt mari si de la distanta asta. e atat de liniste, incat, masini care arata ca niste pureci, scot zgomotul unui avion care aterizeaza nu departe de tine… e o mica minune din multele pe care lumea asta le are si ne simtim norocosi s-o fi putut atinge.
dupa ce coboram (noi am fost singurii din grup care am urcat, brazilienii erau plictisiti, iar rose se simtea rau de ceva vreme si era oblojota de mama ei), julio ne asteapta cu masa pusa, cu o fata de masa traditionala, o mancare de cereale fiarte, specifica strabunilor, carne de lama si salata de rosii si ardei. ne lasa sa mancam si povesteste cu ceilalti ghizi. eu si tako am fi preferat sa ni se alature si sa mai povestim cu el. pare foarte de treaba. povestim un pic cu brazilienii despre cat de frumos e rio si ce restaurante ar trebui sa vizitam. grupul cu care ar trebui sa plece englezoaicele ajunge si el; din cauza ca rose se simte rau, suntem rugati sa vorbim cu soferul si sa explicam situatia, cu rugamintea de a o duce inapoi in uyuni. ii dadusem deja metocopramid si totusi parea sa nu se simta mai bine. desi i-am spus ca poate fi si din cauza oboselii, ii era frica ca e o toxinfectie alimentara de la un pui pe care il mancase cu o seara inainte. am plecat de acolo si dupa vre-o 10 minute de mers cu masina, mama ei mi-a soptit ca se simte mai bine si m-a intrebat daca ar fi ciudat sa ceara soferului sa se intoarca. se simtea prost ca daduse niste planuri peste cap, un alt turist trebuia sa se intoarca cu noi si din cauza lor nu avusese loc si trebuia sa isi gaseasca alta masina, grupul lor le asteptase 30 de minute si … tot asa… dar cum isi dorea mult sa faca turul asta i-am spus macar sa incerce. da, a suparat cativa oamenii si va parea fitoasa, dar macar nu pierde turul. soferul nostru a fost foarte de treaba si a intors imediat volanul cu viteza si ne-am intors la insula de coral. i-am prins pe ceilalti pe picior de plecare; initial nu au vrut sa o primeasca inapoi pentru ca vroiau sa fie sigura ca intelege ca o data mai departe in salar nu se va mai putea intoarce in uyuni… intr-un final au primit-o, l-am reperat si pe turistul alungat si toata lumea a fost multumita. ne-am intors in oras unde am dat peste o manifestare de campanie electorala: sir de masini ca la nunta, pline de stegulete cu insemnele partidului, afise cu fata candidatului lipite pe geamuri, camioane pline de oameni cu instrumente de percutie care faceau concurenta porta-vocilor si casetofoanelor date la maxim din celelalte masini. am coborat mai repede, am mers pana la agentie unde ne-am recuperate bagajele mari si am pornit spre autobuz. inspre la paz am plecat la 8 si am sperat sa adormim inainte de nebunia drumului neasfaltat. am reusit partial, dar asta nu a exclus momentul meu clasic de veghe intre 2-4…totusi m-am bucurat ca tako dormea dus si adanc, pentru ca era foarte important ca macar unul dintre noi sa fie lucid, avand in vedere ca urma sa facem maratonul de intors spre lima… si ce maraton. daca totul merge bine, va urma sa traim in autobuze pentru 48 de ore, cel putin. nu am vrut de mancare, nu am vrut de baut de teama toaletelor, tot ce am vrut era sa dormim… am plecat inca uimiti de salar, cu gandul la copila care ne-a luminat ziua, cu o impresie incredibila despre bolivia si frumusetile ei.