tripmood

am ajuns in arequipa la ora 8.30, chiar ora la care autobuzul de puno trebuie sa plece. ne grabim de numai, dar reusim sa schimbam autobuzele si sa plecam spre puno in numai 6-7 minute. desi inca adormiti, ne bucuram de drum. si in autobuzul asta suntem filmati – masura de identificare facila in caz de accident :d – destul de ciudat sentimentul pe care il ai in fata unei astfel de camere. nu stim ce sa facem mai intai.. sa filmam, sa fotografiem, sa citim despre locuri… e absolut incredibila lumea din afara autobuzului… cu tot entuziasmul, eu cad rapusa de somn. in timpul asta, tako incepe sa simta nu numai serpentinele, dar si efectul altitudinii. puno este la 3810 m inaltime. fara perioada de aclimatizare, cand ajungem in capital folcrorului peruan, tako isi simte stomacul in gat, capul si la picioarele si picioarele amortite. din autogara, un nene simpatic ne-a abordat si ne-a propus un hostel. avand in vedere ca tako se simteam foarte rau, am acceptat propunerea si am plecat spre tumi hostel, aproape de piata centrala a oraselului, port al lacului titikaka. quechua si aymara sunt cele doua limbi vorbite aici… nimic nu seama cu ele… poate japoneza, de fapt. au si ceva scrisuri pe masini care seama foarte tare cu japoneza. acum la scoala se invata si spaniola, iar majoritatea oamenilor de aici inteleg si un pic de engleza, cum turismul este atat de important pentru ei. am fost intampinati la hotel cu ceai de frunze de coca. este principalul medicament natural recomandat in raul de altitudine. am baut cate unul si apoi ne-am asigurat ca avem bilete pentru maine catre la paz. am hotarat sa mergem si intr-un tur pe insulele uros, pentru era o calatorie pe care ne-o puteam permite ca sit imp, desi ne-ar fi placut sa facem un tur pe insulele de pe titikaka si sa stam peste noapte cu cate o familie localnica.
aici pe strazi vezi multe collagua – femeile papusi care ma fascineaza pe mine – tanti simpatice, uneori cu dinti auriti, cu fuste treisfert largi, umflate de alte doua-trei pe care le poarta pe sub prima, care sunt recunoscute pentru broderiile pe care le fac. in regiunea asta exista peste 300 de dansuri traditionale (unele religioase, alte specifice culturii din anzi iar unele pentru a face glume pe seama spaniolilor), 2000 de feluri de cartofi si cel mai important festival din peru, vergine de la candelaria, care tine 18 zile.
am plecat spre barca la 3.30, inca nu in putere, dar cu dorinta de a vedea cat mai mult. in barca am asteptat aproape o ora dupa alte grupuri si am plecat spre uros, insulele plutitoare. am avut si ghid, care ne-a povestit despre raurile care se varsa in lac, despre pestii care se gasesc in lac, despre importanta trocului pentru cei care traiesc pe insule, atat pentru protejarea naturii, cat si pentru pastrarea traditiei. de asta si turismul le face bine si ii ajuta sa nu exploateze natura pentru comert, ci pescuiesc si vaneaza numai pentru a trai. lacul este strabatut de o linie imaginara care imparte lacul in partea peruana si cea boliviana. peruanii vor spune mereu ca procentul este 60/40 in favoarea lor, iar bolivienii folosesc acelasi procent, dar in favoarea lor. tot aici, foarte specific zonei, este porcul de guinea care este domesticit si crescut pentru a fi mancat. cei de pe insulele plutitoare, nu mai putin de peste 50 la numar, isi descriu viata ca traind intre apa si rai. lacul este foarte mic in partea puno – nu depaseste 15 m adancime, dar in nord, ajunge la m. pe langa pesti si pasari, lacul le ofera insularilor si totora – o planta care creste in lac. ei folosesc totora nu numai pentru impletit si pentru a-si face insulele, dar si pentru a avea grija de dinti si ca si snack. sunt astfel la rascrucea celor doua civilizatii antice: aymara la sud si quechua la nord. am ajuns pe insule si am fost poftiti pe o banca impletit. nu simti ca plutesti iar pamantul e un covor moale de totora uscata, totusi putin umeda, dar foarte comoda. casele sunt toate din impletitura, fiecare incapere avand cate o destinatie. pe insula pe care am fost traiau 4 familii. pe alte insule puteai sa vezi si scoala si spital. fiecare familie se specializeaza fie in gatit, tesut, brodat si majoritatea se bazeaza mult pe turism. o fac intr-un fel demn si frumos, te roaga sa le povesteti prietenilor ce frumos e acolo, ca sa vina si ei, sunt constienti si au acces la toata nebunia consumistica, dar aleg sa ramana traditionali. ne-au explicat cum fac barcile (au si versiunea mercedes a barcilor :d), despre cum construiesc insulele plutitoare si cum trebuie sa le ancoreze in locurile cu apa mica, ca sa nu ajunga in bolivia :d.
ne plac culorile, obrajii rosii si rotunzi, zambetele aurii, traditiile, felul simplu si frumos de a trai, demnitatea si bunatatea oamenilor, natura care pare ca aici a dat tot ce a putut mai bun. in turul nostrum ne-am intalnit cu ricardo, un mexican care tocmai ajunsese, in aceeasi dimineata ca si noi, din bolivia, de la salar de uyuni. ne-a aratat poze si ne-a povestit ce minunat e acolo, ca nu se astepta sa fie asa de frumos… am povestit mai mult si am decis sa luam cina impreuna. s-a oferit sa dea adresa prietenilor lui din lima, unde va sta si el in weekendul cand ar trebui sa mai petrecem o noapte in lima. desi tako se simtea din ce in ce mai rau, iar mie nu mi-a facut deloc bine mirosul de benzina de pe barca, am ajuns in piata centrala si am inceput sa cautam un restaurant unde sa mancam o supa si tako sa incerce un trucha – faimos pentru zona asta de munte. am ajuns la unul care parea bun, pentru ca era plin, dar serviciile erau foarte foarte incete. am mancat o supa foarte buna de cartof si pana sa vina pestele lui tako, el se simtea deja destul de rau, incat am renuntat sa mai asteptam. ricardo isi luase porc de guineea si spune ca are gust de iepure. am povestit despre romania si mexico si cat de asemanatoare sunt. ricardo se gandeste sa se incrie la doctorat la ceu in budapesta si povestim despre tarile est-europene. plecam mai repede decat el pentru ca tako se simte foarte rau si eu incerc sa fiu puternica, dar pic si eu la hotel. avem cea mai oribila noapte posibila. cele mai groaznice simptome de rau de altitudine si regretam ca nu ne-am oprit in arequipa ca sa ne obisnuim cu inaltimea. greata, dureri de cap, dureri musculare, lipsa de aer… ne trezim pe la 1 si nu mai putem dormi. adormim in final pe la 4 dar la 6, cand trebuie sa ne trezim pentru autobuzul de la paz, ne dam seama ca nu suntem in stare sa mai calatorim, mai platim o noapte si ne schimbam biletele pentru ziua urmatoare. daca nici maine nu ne simtim bine, ne gandim sa ne intoarcem spre cusco, care e un pic mai jos ca si altitudine… dar speram sa nu fie cazul.