tripmood

am ajuns in kyoto, buimaciti dupa o noapte nu tocmai comoda, pe la ora 7. am stabilit cu roman ca ne vedem in fata templului kinjuku cat mai repede, pentru ca la 9 urma sa mearga la lucru. am gasit usor autobuzul care urma sa ne duca acolo si urmaream pe harta traseul ca sa vedem la ce statie trebuie sa coboram. am ajuns in fata templului si era inca foarte devreme. aproape 8 si cum templele se deschid dupa 9, mai nimeni pe strada. l-am sunat pe roman, ca sa aflam ca el sta defapt langa ginjuku nu kinjuku si ca o sa ne lase apartamentul deschis si ne vedem dupa ce termina el job-ul!!! am fost foarte mirati, dar japonia chiar ar fi prima tara in care as avea incredere sa fac si e asta, fara sa stau pe ghimpi si sa-mi vina sa fug spre casa la fiecare 2 minute. cum eram pe cealalta parte a orasului, am decis sa vizitam templele din zona. am vizitat kinjuku, un loc foarte frumos, cu gradini mari, lacuri si podete, aproape de munte, cu o padure enorma in spate, in care te puteai pierde. ne-am plimbat aproape o ora dupa care am pornit catre cel mai popular templu zen. am fost putin dezamagiti ca nici o cladire nu se poate vizita. eram curiosi sa vedem interioare traditionale, picturile de pe pereti, obiecte, haine, carti, dar se pare ca toate templele au cladirile inchise publicului si sunt cultura care sa respecte intimitatea unei vieti mult mai mult decat ce cunoastem noi. ma gandesc mereu ce as scrie pe blog si cum as descrie ce vedem si ce povestim, ce ne impartasim. acum imi dau seama ca oboseala ne-a ajuns serios pentru ca deja nu mai stiu ce am scris, daca am scris, in ce zi s-a intamplat ce… sper ca vom avea o zi numai pentru odihna, desi nu stiu daca e de ajuns. e ciudat sa fim asa de obositi, avand in vedere ca nu pierdem noptile (maxim povestim cu oamenii faini pe care ii intalnim pana pe la 2), dar cred ca tari interesante, ca si cele pe care le-am vizitat, si atat de diferite una de alta, iti folosesc toate simturile si te solicita la maxim, non-stop. as vrea sa avem abilitatea japonezilor de a folosi fiecare minut liber pentru somn.
am ajuns dupa vre-o 40 de minute de mers la templul zen. aici am observat si mai mult atentia pentru pietre, iscusinta cu care le-au imbinat in trepte, felul in care intretin gradinile zen, trecerea parca atat de exacta dar si naturala, in acelasi timp, de la verde la gri, de la muschi la piatra, de la frunze la pietris. au o relatie speciala cu pietrele si fie ca le folosesc in altar, sau pe jos, orice bucatica nu mai este o simpla piatra, ci o mica opera de arta. gradinile sunt incredibil de frumoase, copacii parca au studia sute de ani ikebana si reusesc sa sa transforme un peisaj intr-un scenariu de poveste. daca acum e asa, imi inchipui cum pot arata primavara! inca frig si ploua. ne-ar fi placut sa avem vreme mai buna, sa stam mai mult. am plecat spre roman, desi ne-a luat destul de mult timp sa gasim autobuzul corect. noroc ca avea harta si ne-am orientat din nou dupa strazi si intersectii. el ne trimisese adresa pe mail, asa ca trebuia sa gasim un loc unde sa avem internet. desi toate mcdonalds spun ca au wireless, nu gasesti nici o retea de-a lor si angajatii nu stiu niciodata cum sa te ajute, desi probabil ar vrea. dupa ce ne-am luat cateva cornuri pentru micul dejun, o tanara de pe strada ne-a aratat pe gps-ul telefonului ei un internet café. acesta era inchis dar am mers intr-o alta cafenea unde chelnerii, extrem de simpatici, ne-au dat cablul de internet de la calculatorul lor si ne-au si scris adresa in japoneza pe carnetelul de care nu ne despartim.
am pornit spre ginjuku si am tot intrebat pe drum de adresa lui roman si mika. unii ne ziceau ca e in zona, altii ca trebuie sa mergem inainte sau inapoi… ca sa scurtez povestea, am umblat timp de aproape 3 ore in cerc, intr-un cartier adorabil, de la poalele muntelui, cu multe case vechi, ca din povesti, si multe noi, cochete, dar totusi, dupa 3 ore vroiam pur si simplu sa stam pe un scaun. oricum, chiar daca te inteleg, felul in care gesticuleaza si iti explica cum trebuie sa mergi este foarte haios. am inteles ca toate reactiile din desenele manga, de genul o reactie de om surprins exemplificata prin faptul ca sta cu gura deschisa pentru 2 minute bune sau pica pe spate :d nu sunt departe de adevar. chiar reactioneaza foarte dramatic si comic, pentru noi. mai toti vor sa te ajute. unii asa de mult, incat te incurca ingrozitor, dar intentia este exceptionala. te conduc pana la locul care cred ca este cel pe care il cauti, chiar daca le spui ca te vei descurca, se intorc din drum sa se asigure ca nu au gresit, si daca au gresit intreaba ei pe altcineva, suna un prieten care stie engleza, ca sa explice, si multe altele. am ajuns, in peripetia noastra de a gasi adresa lui roman, la un sediu vechi al conservatorului din kyoto, care era un apartament. un nene in varsta a iesit, a vazut adresa, ne-a zis ca s-a schimbat si ca o sa ne caute o alta. s-a intors dupa 20 de minute!!!!!! cu o foicica pe care era trecuta o adresa de email :d nu ne-am putut supara pentru ca ei vor cu adevarat sa ajute… dar cand esti obosit rasul devine un pic nervos. am descoperit in final ca ne invartisem in jurul cladirii de multe ori, doar ca nu intrasem niciodata pe o straduta foarte ingusta care ducea la cladirea cu doua etaje unde stateau gazdele noastre. am ajuns aproape de ora cand roman trebuia sa se intoarca de la lucru si am decis sa il asteptam, avand in vedere ca isi lasase apartamentul deschis o zi intreaga pentru noi. apartamentul, mai mare decat cel al lui goyo si akino, avea un singur dormitor dar cea de-a doua incapere cuprindea si holul si bucataria. ne-am instalat in sufragerie, langa un calorifer electric si am atipit un pic. in mai putin de jumatate de ora cladirea a inceput sa se cutremure de niste pasi grei. era roman, fugind pe scari. ne-a salutat cu un puternic accent rusesc si cu zambetul pe buze. e cat un munte, desi are numai 24 de ani. este de pe insula pentru care s-au tot certat japonezii cu rusii si este casatorit cu mika, o japoneza draguta, de un an si jumatate. s-au cunoscut in calatorii si el este un infocat fan al autostopului. a facut asa aproape toata asia. preferatele lui sunt tarile cu stan: kazakstan, kyrgystan, afganistan… le-a vizitat pe toate si spune ca sunt superbe si lumea de acolo minunata, cei mai prietenosi pe care i-a intalnit in calatoriile lui. au harta lumii pe perete si cate un smiley face mic roz (foarte japonez ) pus pe tarile vizitate de sotia lui. am povestit mult cu el despre viata lui, despre cum a copilarit, despre mancaruri preferate, despre cum a descoperit islamul si s-a convertit, capatand si un nume arab – abdulah – un fel de ion al nostru pentru cultura araba. am povestit pana seara tarziu si subiectele curgeau intr-una. sotia lui lucreaza ca si contabila pentru un magazin din afara kyoto si spera sa se intoarca in seara asta acasa ca sa o cunoastem si pe ea. el lucreaza la un restaurant turcesc, deschis de coordonatorul moscheii din kyoto ca si oportunitate de job pentru musulmanii care cautau de lucru. se pare ca se ajuta foarte mult intre ei. cel putin, roman a calatorit mult dormind in moschee si mancand pe gratis si cu siguranta si asta a fost un plus pentru islam. e foarte deschis si face multe glume, este foarte matur pentru varsta lui si pare sa stie foarte bine ce vrea sa faca in viata. oricum, e un calator. poate sa gaseasca usor asemanari intre natii si e pasionat de istorie. Spune ca japonezii sunt ciudati, ca e ciudat cum au ajuns pe insulele astea, cum au o limba atat de complicate si diferita de oricare alta, cum seamana cu kirghizii, cu impartasesc unele legend (ca cea a bebelasilor care se nasc cu fundul rosu pentru ca au un inger pazitor care i-a trimis pe pamant dandu-le un picior in fund ) se vede ca isi ia energia din calatorit, asa ca are langa usa mereu bagajul pregatit. spune ca e si o amenintare la adresa sotiei lui cu care spune ca se cearta des din lucruri marunte. zice ca ii sare tandara repede (nu as vrea sa fim de fata cand se intampla asta pentru ca e destul de mare) si ca principalul motiv este bariera de limbaj. mika stie putina engleza si nu intelege tocmai bine, iar el, desi stangaci cu engleza se descurca foarte bine, dar cu japoneza extrem de putin. sunt undeva la mijloc si fac amandoi eforturi pentru a se intelege.
ne-a poftit sa mancam cu el. avea mancare de cartofi cu soia si inca cateva preparate facute de mika, pasionata de hrana sanatoasa. nu mai mancasem de mult cartof, asa ca am acceptat fericiti. am iesit cu el sa cumparam ceva dulce, macar atat puteam lua si noi. el ne-a recomandat niste biscuiti cu ciocolata (nimic special sau traditional) si cateva dulciuri japoneze: cartof dulce cu glazura de zahar, biscuiti din porumb (au si lapte de porumb aici) si niste cornuri cu stafide. pana sa terminam cu mancarea a venit si mika, o japoneza draguta si maruntica (oricum pe langa roman) si foarte cumintica. am incercat sa o introducem si pe ea in discutii si povesti dar cred ca era destul de obosita si a fost mai mult spectator la discutiile noastre cu roman. am povestit si despre cultura japoneza si roman spune ca ii place mult tara dar nu ii plac oamenii pentru ca sunt foarte goi si nu ofera nimic. personal cred ca sunt pur si simplu oameni care se simt bine intr-o rutina, in siguranta regulilor si obiceiurilor, si poate de asta balcanicilor sau celor cu sange mai latin pot aparea ca si oameni goi, fara multe de oferit. cel putin cat am avut noi ocazia sa ii observam, par a avea mult mai multa grija de cultura lor, impartasesc ceva mult mai intim si mai discret fata de noi. daca ai rabdare si demonstrezi ca poti intelege, sunt sigura ca ti se dezvaluie aspecte extrem de interesante si complexe. poate intr-un fel viata e mai simpla asa, cand ai mereu sabloane si carari foarte bine batatorite. am povestit mult si ne-am trezit ca este ora 2 si eram foarte obositi. ne-am culcat cu totii si asteptam urmatoarea zi pentru batut la picior kyoto. chiar daca distantele sunt mari, ne plac cartierele japoneze. este extrem de curat, descoperi tot felul de chestii mici si dragute pe marginea drumului, de la biciclete si motociclete foarte frumoase, la cate un aranjament floral intr-un geam, o casuta veche,… fiecare zi e o poveste.