tripmood

desi e a doua zi fara internet, continuam sa tinem jurnalul de bord in word.

ne-am trezit la 06.00 si am mers pe jos pana la primul bancomat de unde ne-am scos niste bani, pentru ca petra este destul de scumpa. de acolo am luat un taxi si am ajuns in autogara de unde ar fi trebuit sa luam autobuzul mare spre petra. ne-a fost recomandat de mai multi ca fiind mult mai confortabil si rapid decat un taxi microbuz, care aici e vazut ca si transport public. tocmai pierdusem autobuzul, asa ca shared taxi, microbuzul, era singura varianta care ne-a mai ramas sa ajungem la petra. am luat un alt taxi care ne-a lasat fix in fata soferului care mergea la petra. ne-a spus ca poate sa dureze 5 minute sau 30, in functie de cat de repede se umple masina. si nu a plecat pana nu s-au ocupat toate locurile. asta a fost numai 2 ore si jumatate mai tarziu asa ca ne-am petrecut dimineata in autogara, privind copiii mergand la scoala, privind calatori grabiti sau dezorientati intreband in ce autobuz trebuie sa se urce, urmarind strategiile de vanzare ale soferilor si am invatat un nou claxon: cel care spune oamenilor ca masina se pregateste sa plece. partea de sud a ammanului este mult mai saraca decat cea in care stam noi si pe care le vazusem pana acum. pe marginea drumului sunt numai garaje transformate in service-uri. iordanienii sunt innebuniti dupa masini si indifferent cat de ieftina e masina, jantele trebuie sa fie impresionante. le place sa isi tuneze, modifice, personalizeze masinile si iti poti da seama de asta numai uitandu-te pe strazi. multe masini sunt lovite si raman asa. tot mai multe masini sunt suv-uri si jeep-uri. cu cat mai mari cu atat mai bine. ana ne spunea aseara ca a vazut dacii 1300 si noi am vazut un model vechi de renault astazi care am crezut initial ca e dacie.

ne-am bucurat intr-un fel ca am pierdut autobuzul spre petra si am mai trait o experienta de transport iordanian. a fost putin ciudat ca am fost singura femeie in masina si lumea se uita mai lung la mine, dar mai imi dadeau si un zambet. ca si romanii, ne-am luat pita si branza (mai rosiile lipseau) la pachet ca sa avem ce manca, cum sarisem peste mic dejun si stiind ca nu vom avea timp sa ne cautam de mancare in petra. am impartit o pita cu tako asteptand ca microbuzul sa plece si conversand cu soferul. in secunda in care lui tako i-a pica o bucatica mica de paine pe jos, soferul a sarit sa o ridice. pentru ei painea e foarte importanta si nu se pune pe jos, nu se arunca, nu se risipeste. cred ca a fost ciudat pentru oameni sa ne vada mancand pe strada. lumea aici nu mananca pe strada sau pe fuga cum facem noi. chiar daca au putin timp, isi iau timpul sa manance si nu i-am vazut scotand mancarea afara.

am plecat intr-un final si drumul a fost superb. prima parte, putin spectaculoasa, insa foarte diferita de orice vazusem pana acum. am reusit sa si atipim un pic, chiar inainte de a intra zona de dealuri si inceputul desertului. acolo am vazut zapada de care tot auzisem zilele trecute si aerul era rece, deci soarele era foarte puternic. dupa un total de 3 ore jumatate am ajuns in orasul petra. din statia de autobuz am luat un taxi pana la intrare. am fi putu merge pe jos, dar ar fi insemnat sa pierdem timp si energie pe care le vroiam pentru petra. ne-am cumparat bilete si am aflat si de unde trebuie sa prindem masina de intoarcere, autobuzul pe care il pierdusem de dimineata. aveam aproximativ 3 ore pentru vizitat. ne-am innarmat cu viteza si ne-am propus sa ajungem cat mai repede la templele din piatra unde sa ne luam timp sa exploram zona. e greu de explicat in cuvinte ce am vazut. e un loc cu adevarat special. atata istorie, cultura, religie, maiestrie, mestesug, inginerie, arta, toate intr-o piatra rece, cizelate de natura si timp. mi-ar fi placut sa stam o zi intreaga acolo, insa ne-am bucurat si numai sa fi putut vedea cu ochii nostrii tot ce am vazut. asa ca, cele 5-6 ore de dus si aproape 4 de intors au meritat si ne bucuram ca am ascultat sfatul lui fadi si am vazut petra. vantul batea foarte tare, soarele era puternic, iar eu am avut toate ziua o durere crunta de stomac. ne-am intors in goana la parcarea de autobuze si am asteptat soferul ca sa ne cumparam bilete. ne-am scos din nou merindele si ne-am bucurat de pita araba cu branza araba, de parca am fi mancat pita romaneasca si branza romaneasca, evident cu putina nostalgie si in lipsa slanei. langa noi am descoperit doi algerieni, frati, unul de 25 si unul de 27, amandoi stabiliti in amman de peste 2 ani. vorbeau destul de bine engleza si ne mai spuneau si fraze in franceza, atunci cand nu vroiau ca iordanienii sa ii inteleaga. ne-au invatat cateva cuvinte in berbera si am povestit mai bine de 2 ore cu ei. cand au auzit ca suntem din romania, ne-au spus mandrii ca le place muzica romaneasca: ina, accent si ozone )))) am gasit apoi, evident, o gramada de asemanari intre algeria si romania turismul foarte la inceput, lipsit de infrastructura si strategie, oameni politici care fura si nu construiesc nimic. la ei siguranta este cea mai mare problema, iar tara este extrem de saraca. tatal lor fusese jurnalist in amman, dar acum, la pensie, s-a intors in algeria. li se pare ca iordanienii sunt foarte inchisi si nu pot discuta cu ei, liber, despre probleme. spun ca in iordania nu ai voie sa critici regimul, sa vorbesti deschis despre ceea ce crezi si ca oamenilor le e frica de asta. povestim despre nimicuri si asa timpul trece mai repede, iar noi mai aflam lucruri despre o alta cultura.

ne-am gandit pe drumul inapoi cat de norocosi suntem sa dam peste oameni atat de draguti, calzi, deschisi la minte, deschisi la suflet  si saritori, de la gazdele noastre, la fadi, la tinerii de diferite natii pe care i-am cunoscut in micile noastre excursii. cel putin in iordania, si sper sa avem parte de asta si mai departe, am avut alaturi numai oameni faini. ne despartim putin brusc de prietenii nostrii algerieni – am fi vrut sa le facem o poza ca sa ii vedeti si voi. ne-au oferit de toate! mancare, cafea, chiar si bani, daca avem nevoie pentru calatorie (la asta chiar nu ne asteptam si ne gandeam cat de induiosator putem arata ca lumea sa ne intrebe daca nu avem nevoie de bani ))))). evident, nu am acceptat nici una dintre ele pentru ca eu aveam oricum dureri de stomac si eram plini de pita , iar banii… nu stiu de unde a picat asta pentru ca nici nu discutasem despre bani deloc. a fost, oricum, adorabil, si au avut grija de noi pana au coborat in cartierul lor in amman. am facut schimb de adrese de email si numere de telefon. le-am trimis un mesaj multumindu-le pentru prietenie si maine, poate, avem timp sa ii scoatem la cafea.

din statia de autobuz am mers direct la intalnirea couchsurferilor din amman, care, spre surprinderea tuturor, a fost foarte mare. peste 60 de personae au venit; iordanieni, internationali care studiaza araba sau lucreaza in amman si calatori, ca si noi. ne-am facut repede, involuntar, un grup cu care am stat cele 3 ore si cu care am povestit despre muzica si locuri de vizitat prin lume. iordanienii cu care am stat la masa chiar nu prea arata a iordanieni, dar sunt, cu totii, cu descendent palestinian. am povestit din nou despre religii si obiceiuri. cei pe care i-am cunoscut sunt foarte deschisi si curiosi sa cunoasca si afle despre diferite culturi. crestinismul este destul de comun in iordania, iar casatoriile dintre un barbat musulman si o femeie crestina sunt acceptate de islam, dar nu si cele dintre o femeie musulmana si un barbat crestin. un lucru m-a impresionat puternic. copiii astia, desi nascuti si crescuti in iordania, cu acte si pasaport iordanian, daca au rude palestiniene, nu sunt primiti in israel/palestina. asa ca sunt extrem de interesati de parerea turistilor despre israel/palestina si spun cu totii ca visul lor este sa mearga acolo. nu au fost niciodata, iar ironia lucrurilor, chiar asa cum ne-au spus-o ei, este ca noi , strainii, si israelienii avem voie sa mergem acolo si sa vizitam, iar ei, care sunt palestinieni, nu au voie sa isi viziteze patria. pentru ei e un subiect dureros, dar extreme de present in toate discutiile. nu fac caz despre asta, dar isi iau timpul sa iti explice.

desi intalnirea continua, masa noastra decide ca e suficient pentru o seara. noi chiar aveam nevoie de un dus pentru ca eram extrem de transpirati dupa turele de forta din timpul zilei, aveam nisip peste tot si trebuia sa incepem sa ne luam pastilele pentru malarie. maine este ultima zi si suntem putini tristi. primele doua destinatii s-au dus atat de repede. am facut multe si totusi sunt inca atatea de facut. totul e atat de diferit si totusi cu un sentiment de natural si familiar. stabilim cu fadi ca maine vom incerca mansaf la pranz, mancare traditional iordaniana, de foarte multi straini si localnici indragita, o combinatie de orez si carne preparata in iaurt. sunt curiosi sa o incercam si poate si un pic curiosi de cum e carnea facuta aici. de cand am venit am mancat numai falafel si hummus, asa ca maine, cel putin inca o experienta.

melodia zilei: