tripmood

ne-am trezit la ora 8. dupa aproape 12 ore de somn ne simteam bine si eram gata de iesit pe plaja. soarele inca nu era foarte puternic si autobuzul nostru pleca la 12.30.
am facut un dus, ne-a pregatit bagajele, am urmarit niste stiri pe cnn si am mers sa bem o cafea si sa luam micul dejun. tako a incercat vaca cu legume si orez, eu supa cu taitei si legume. bune amandoua, dar nimic special. ne-am mai plimbat un pic si imediat s-a facut timpul sa plecam. sihanouk ville este o statiune foarte turistica. daca nu am fi avut bamboo island probabil nu ne-ar fi placut. apuci sa vezi si partile urate ale turismului in asia. multe locuri de masaje, multi barbati de varsta a doua si a treia cu fete asiatice foarte tinere, parinti care isi ofera copiii, multi turisti veniti numai si numai pentru droguri si asta urateste locul. majoritatea barurilor sunt detinute de straini, asa ca toata distractia este cat se poate de vestica fara sa simti cultura locala in vre-un fel. foarte multi nemti, australieni, englezi, americani,… hotelurile mai mari au de obicei si o gramada de business-uri conexe: tururi, transport national, barci, ghizi, soferi, super-marketuri. e comod pentru turisti si ei fac o gramada de bani, mana de lucru fiind foarte ieftina.
cambodia este locul in care oamenii sunt inca exploatati, viata unui om nu costa mai mult de 2000 de dolari (asta pentru turisti, pentru localnici fiind si mai putin), daca esti bogat poti face orice fara sa fi tras la raspundere si daca esti sarac, este aproape imposibil sa iti schimbi pozitia sociala. chiar daca au scapat de razboi, sunt inca un popor chinuit de tot ce e vestic si corupt. mita, ca si in india, este ceva comun si asteptat. de la primirea vizei, in aeroport, trecerea pe rosu, pana la importuri si alte situatii mai importante, toate se pot cumpara, si uneori chiar si cu preturi modice. majoritatea sunt inca foarte saraci; nu vezi mizeria din india, dar nici aici, la sate nu e chiar curat si poti vedea in casele oamenilor… nu au prea multe. hainele traditionale… sunt destul de simple. spre deosebire de compleurile asortate si delicate ale indiencelor, cambodienele au compleuri simple, formate din camasa si pantalon, cu modele destul de simple si, de obicei, aratand ca o pijama. in piete gasesti textile superbe, care se vand la metru sau in bucati de cate 4 metrii. cu siguranta ca mai demult le foloseau pentru rochii si fuste. acum traditia nu se mai vede la fiecare pas si singura constanta este esarfa cu patratele, in diferite combinatii de doua culori, dar de obicei cu rosu si alb.
ne bucuram ca apucam sa mai vedem un drum in timpul zilei. pe cat regretam ca plecam de la mare si ca n-o sa mai apucam sa facem o baie in apa superba, ne bucuram ca apucam sa mai vedem un pic din viata de la sat, chiar daca in viteza autobuzului. avem cel putin 4 ore si ceva de drum… mereu primim numere la scaune, desi tot timpul se incurca si ajung sa vanda aceleasi scaune de doua sau trei ori. aerul conditionat bate din nou destul de tare; cu toate astea, e greu sa fixezi directia perfecta si fie transpiri de cald, fie iti e prea frig. oricum, stau cu ochii lipiti de geam si e usor sa te lasi hipnotizat de verde, albastru, maro, gri, portocaliu… atatea imagini frumoase, simple si totusi complexe si atat de expresive. copii facand baie, jucand volei, femei pregatind mancare, tinere leganate de hamace, fructe si legume scoase la strada pentru vanzare, vaci tavalite prin namol, pescari cu barcile lor, dealuri inalte de un verde dens si pamant rosu, praf, langa autobuz. sper sa nu uitam imaginile astea prea curand. multe resorturi retrase si zone ingradite, langa sate simple, cu o singura strada, muncitori, copii care merg la scoala sau vin de la scoala imbracati mereu in camasi albe si sorturi sau fuste albastre, toate se imbina intr-un colaj foarte fermecator. orele trec, astfel, mult mai repede, si la o ora jumatate de phnom penh ne oprim intr-o parcare. o vad pe o tanti care vinde fructe la marginea drumului si mergem direct la ea. e localnica si probabil nu are voie in parcare, asa ca sta fix la intrare. cumparam mango mult mai ieftin si ne intelegem prin semne foarte usor. ne manjim de sucul dulce si ne pica foarte bine fructele de aici. gustul nu se compara cu cel de acasa si fructele sunt mai coapte si multi mai dulci, mai zemoase, mai putin atoase. pe masura ce ne apropiem de capitala trecem pe langa mai multe fabrici de textile si (banuim) de haine pentru ca ies din curtile bine pazite mii si mii de femei. in functie de fabrica sau de sectie, poarta altfel de bluze. se urca in masini – microbuse, camionete – si calatoresc in picioare si chiar pe acoperis. e aproape ora 5. in fata fiecarei fabrici exista cate o mica piata care ofera muncitoarelor tot felul de mancaruri si produse. strazile devin tot mai aglomerate pe masura ce ne apropiem de oras. tot nu ne vine sa credem cum se poate circula aici. ideea e sa nu-ti fie frica, sa nu mergi cu viteza si sa ai tupeu. cumva, traficul functioneaza lin, oricum, mai lin decat in india.
am ajuns in statia de autobuz si am negociat un tuk-tuk pana la top banana. cat de natural ne-am simtit venind inapoi aici. oamenii sunt foarte draguti si deschisi, mereu cunosti noi si noi oameni, pana acum, toti foarte de treaba. pe langa sovi, patronul, si rudi, americanul stabilit in asia si niciunde, mai sunt doua femei care fac curat, dintre care una are o fetita, un bucatar si un sofer de tuk-tuk. toti, mai putin fetita, vorbesc engleza suficient de bine cat sa porti conversatii cu ei. spre deosebire de sambo, ei au avut mai mult de ales in ceea ce priveste locul de munca. bucatarul, desi are numai 27 ani, a lucrat in restaurante de 8 ani si si-a permis luxul de a schimba locul de munca dupa bunul plac. familia lui e in siem reap. Mai are o sora si un frate, o bunica si un unchi. nu stie sa ne spuna ce se poate numi mancare traditionala khmera si spune ca probabil numai bunica lui mai stie sa gateasca traditional. el si sovi sunt singurii care stiu sa scrie. cum sovi e plecat in vacanta in laos, l-am rugat pe el sa scrie in caietul copiilor din clasa mamei mele. Nu intelege nici el foarte bine conceptul de incalzire globala, dar, impreuna cu rudi, incercam sa ii explicam la ce se refera. e entuziasmat ca ceea ce scrie el va ajunge inapoi la copii si am promis ca le vom trimite o poza cu ei alaturi de caietul umplut.
e sambata seara si multi se pregatesc sa iasa. noi nu prea suntem in stare de chefuit si ne mai bucuram de energia pozitiva a locului si ne uitam la documentare despre cambodia, rasfoim carti din biblioteca guesthouse-ului si primim o carte in schimbul uneia pe care am gasit-o in siem reap. e o carte scrisa de o supravietuitoare a regimului khmer rouge si sunt nerabdatoare sa o citesc.
pana la urma, dupa ce un grup de straini au venit la hostel pentru bere, putini ajung sa plece si stam la povesti pana tarziu. tinerii care au venit lucreaza toti la compania unui olandez care are o afacere cu panouri solare. se pare ca un business infloritor, mai ales pentru zonele rurale. face mult sens avand in vedere faptul ca majoritatea satelor nu au electricitate si bransarea nu este o optiune financiara pentru cei de aici. alti vecini de camera lucreaza in presa si auzim povesti, stiri si informatii despre lumea presei de aici. se pare ca pentru presa straina si mai ales pentru cei care vand povesti la ziare din europa, viata este destul de roz si se pot bucura de liberatate, in ceea ce priveste scrisul. pentru presarii locali, libertatea e mai putin reala si articolele sunt cenzurate.
ne-am culcat pe la 2-3, asta si pentru ca, dupa ce am vorbit acasa, am auzit de cutremurul din chile si ne-am uitat la televizor ca sa auzim stiri. suntem putin ingrijorati, dar suntem siguri ca, daca pericolul e mare, zborul va fi reprogramat.