tripmood

am ajuns cu intarziere (mare mirare!!!) in tokyo. ne doare spatele si suntem ametiti de oboseala. autobuzele de noapte japoneze sunt mult mai incomode decat cele cambodiene. chiar daca mult mai murdare si vechi, cele din cambodia sunt mai mari, scaunele mai largi, mai moi, cu perini la cap, se lasa mai mult pe spate si ai mai mult loc pentru picioare. dupa ce ne-am trosnit oasele si ne-am intins un pic, am pornit spre statia de metrou care urma sa ne duca la martin, bulgarul couchsurfer care a insistat sa stam si la el cateva nopti. am incercat sa il sunam pentru ca era deja tarziu. e cel putin ciudat cum functioneaza telefonele in unele tari. ba suna, ba nu suna, ba poti sa trimiti sms-uri, ba nu, de primit in nici un caz. pe martin nu am reusit sa il sunam sa ii spunem ca intarziem. i-am trimis sms si, fiindca era aproape 7, am decis sa mergem inapoi la cuplul nostru preferat, de pana acum, akino si goyo, si sa ii scriem email lui martin, ca sa nu mai incurcam pe nimeni. si cu internetul e la fel. poti deschide lejer pagini de email, dar alte pagini dau mereu erori, poze uploadate nu apar, etc. foarte ciudat. inainte sa intram in statie am vazut ca s-a pornit o ploaie sanatoasa si ca se facuse foarte repede mult mai frig. am plecat spre akino si drumul ne-a luat aproape 1 ora jumate. am stabilit cu ken sa ne vedem mai tarziu, la 11.30 si am apucat sa facem si un dus. maine ei vor merge cu sora lui goyo la izvoare calde – excursie in care am fost invitati, dar daca nu se pupa de nici o culoare cu bugetul nostru. asa ca maine seara, ne-au invitat la cina cu familia, la ora 7. ce dragut! vom cunoaste un pic si din cultura indoneziana, prin intermediul lor.
daca ajungi sa stii ce trenuri rapide merg la ce ora, ce expresuri merg si unde poti schimba cu un tren local, poti sa scurtezi distantele sau, ma rog, timpul petrecut in trenuri. noi inca nu am ajuns la nivelul asta, insa ne-am gandit la o solutie pe care o vom incerca diseara. oricum, tot respectul pentru japonezi: pot dormi in toate pozitiile si parca au un al 6-lea, tispilea simt pentru a se trezi fix la statia lor, chiar daca au casti in urechi si asculta muzica. avand in vedere ritmul nebunesc in care lucreaza, pot intelege lesne de ce petrec fiecare moment in transport in comun, dormind. cand nu se uita la televizor, nu se joaca playstation, nu asculta muzica, tin telefoanele deschise si se uita in gol la un fel de tamagochi, tot felul de personaje de desene animate care fac diverse ))
am ajuns la statia de intalnire cu ken. inca ploua groaznic, si chiar daca e sambata vedem multe persoane imbracate la costum. ne-am intalnit cu ken si prietena lui, aki, si am inceput sa povestim de parca ne-am fi stiut de o viata. am schimbat doua metrouri si un tren. prima destinatie a fost un temple vechi din tokyo. desi centrul cultural este kyoto, iar pentru temple si cladiri istorice, acolo trebuie sa mergi, tokyo a pastrat in zonele vechi, cateva cladiri si piete importante, transformate acum in locuri extrem de turistice. am aflat aici ca daca biletelele cu intelepciuni iti prezic ceva rau, le legi de sforile suportului de langa temple si le lasi acolo, in urma ta. daca iti prezic ceva bun, le ei cu tine, ca sa te insoteasca. in fata templului, o mica capela ardea multe multe betisoare. traditia spune ca daca ei fumul si te dai cu el pe parti ale corpului care iti sunt bolnave, se vor vindeca. am intrat in templu si am ajuns la altar. nici ken si nici aki nu sunt credinciosi asa ca nu au putut sa ne spuna multe despre stauile si obiceiurile religioase. ken lucreaza la o banca de stat care face investitii si ajuta companiile japoneze in afacerile din afara japoniei. calatoreste mult si spune ca a fost si el in iordania si i-a placut mult. nu poate sa ne impartaseasca experienta si entuziasmul pentru restaurantul nostru preferat – hashem – pentru ca nu a fost acolo niciodata. cum calatoreste cu sefii lui, a fost numai in restaurante scumpe si prea putin pe strazi. aki lucreaza la o companie, poate cea mai mare din japonia, de jocuri pe calculator. unul dintre cele mai cunoscute facute de ei este final fantasy, ajuns deja la a 13-a versiune. au birouri in los angeles, londra iar sediul central e in tokyo. calatoreste foarte mult, la fel ca si ken, si lucreaza cel putin pana la 12 noaptea. spune ca stie ca e mult si e nebunie, dar asta e cultura organizationala in care traiesc. o intreb daca lucreaza de mult si spune ca nu, de foarte putin timp, de 4 ani )) inca o diferenta majora in cum vedem viata si locurile de munca. oricum, aici, un tanar fara exerienta, iesit de pe bancile scolii, castiga cel putin 3000 de dolari. si la cat de scumpa e viata aici, incepi sa intelegi. o masa simpla, la un restaurant nu foarte sic, ajunge la cel putin 10-15 euro. cina e cea mai scumpa si nu scapi sub 50. de asta ne-ati vazut mai putin scriind despre mancare, pentru ca ne-am rezumat la cornuri si tot felul de snacksuri japoneze (pe care eu le-as manca zilnic – sunt un fel de orez expandat prajit in sos de soia… doua ingredient preferate, oricat de ciudat e pentru tako ca mie imi plac atat de mult si lui deloc). oricum, astazi ne-am promis ca vom incerca mai multe feluri de mancare japoneza pentru ca avem un ghid local, de incredere.
ne-am plimbat prin cartiere vechi, pline de magazine si magazinase, mult mai pline de turisti decat zonele in care fusesem pana acum. am gasit un magazin intreg cu monchichi, unul numai cu batiste traditionale japoneze, cele care se pot impaturi si devin, ca prin minune, fie huse, fie pungi, fie genti… foarte frumoase. am gustat niste dulciuri traditionale japoneze, un fel de checuri mici, umplute cu o pasta de un fel de fasole. foarte bune, inca fierbinti, cu invelisul pufos si umplutura cu gust de pireu de castate. ne-am oprit la un restaurant, dupa ce trei pe care ei le stiau si le-ar fi recomandat era pline ochi si cu coada afara. afara e frig si ploua, asa ca faptul ca suntem inauntru, pe scaun si putem sa sorbim dintr-un ceai verde, tare, e minunat. restaurantele sunt foarte mici. acesta e stilul vestic, cu scaune si mese, chiar daca parca in miniatura. in mod normal, intr-un restaurant traditional, am avea camera noastra si am sta pe jos. aici suntem sfatuiti sa incercam orez cu ou si carne de porc. mancare foarte grea, cu foarte multe prajeli si pe care nu am fi asociat-o niciodata cu japonia, dar e un fel extrem de popular printre japonezi, de mancare traditionala. daca privesti mai in detaliu, sau o cauti pe internet, omo-rice e mai multe korean decat japonez… dar daca japonezii spun… restaurantele, chiar daca inca au usi de hartie sau tot felul de impletituri naturale, sunt automate, cand intri ai o gramada de suporturi pentru umbrele, huse pentru toti participantii la o masa, cosulet in care sa iti lasi bagaje, genti, etc. foarte multe detalii, cutiute si huse, sertarase si raftulete pentru un loc asa de mic.
am primit si supa pe langa, pe care eu nu am putut sa o gust pentru ca era facuta si cu fructe de mare, si o salata de cruditati. dupa ce ne-am umflat ca de-abia mai mergeam, am plecat mai departe sa hoinarim pe strazi, chiar daca ploaia nu se indura. initial au vrut sa mergem cu vaporul; i-am convins ca pe vremea asta mai bine ne plimbam cat mai mult pe strazi si incercam sa ne incalzim din loc in loc cu cate o cafea sau un ceai. am plecat in cautarea unei cafenele. am ajuns in tot felul de cartiere, unele mai elegante, altele foarte tineresti. eram in cea mai nou construita parte a tokyo. si aici multe branduri, cladiri ridicate de arhitecti celebri, cafenel facute cu mult gust, magazine shic a designerilor locali. am ajuns la un restaurant mai putin elegant, plin de tineri, pe o straduta laturalnica, unde am baut cate o cafea. dupa ce ne-am incalzit si am tot povestit de calatorit si despre ce le place sa faca in timpul liber – aparent nu foarte multe – am mai incercat sa aflam un pic despre traditii si obiceiuri. da, casele inca se masoara in tatami, daca mergi la un agent imobiliar iti va da marimea in tatami, chiar daca casele moderne japoneze sunt cu mult mai mari decat cele traditionale. nu, nimeni, pana acum, nu stie sa ne spuna de ce se circula pe partea stanga a drumului… una dintre teorii este ca au importat primele masini din anglia nu din state… nu prea face sens, pentru ca sigur se deplasau cu ceva inainte de inventia masinii… oricum, am aflat de ce stau pe partea stanga pe scarile rulante, si nu pe dreapta, ca la noi – samuraii aveau mereu sabiile in partea stanga si le apucau cu dreapta, lovindu-si adversarii care veneau din fata. in partea de vest a japoniei, unde se oamenii se ocupau in principal cu comertul, oamenii mers pe partea dreapta a scarilor si asta, se pare, pentru ca isi tineau banii in partea dreapta si nu vroiau sa le fie furati. nu credem ca si asta are o vre-o legatura cu felul in care isi conduc masinile, dar suna cel putin interesant. oricum, am stat sa ne gandim ca o mare parte a populatiei globului conduce pe stanga, oricum, mult mai multa decat ne-am fi asteptat. dupa ce am terminat cafeaua, lui ken si aki le era din nou foame. era in jur de 5 si ne-am plimbat prima data ca sa gasim un atm european care sa accepte visa, si am gasit cu greu unul, ca apoi sa luam un taxi – prima data pentru noi – care sa ne duca la restaurant. initial vroiau sa mergem la restaurantul unde s-a filmat kill bill, dar era plin si nu puteam face rezervari pana noaptea tarziu. am aflat ca uneori este deschis si pana la 5 dimineata si ca e foarte renumit si printre japonezi, nu numai printre turisti. oricum, chiar si numai de afara, locul arata enorm. taxiurile japoneze, ca si cele din hong kong, au usa din spatele soferului blocata, iar cealalta electrica, asa ca soferul decide cand urci si cand cobori. mai toti au manusi albe si huse albe din dantela, cel putin pentru tetiera, daca nu pentru tot scaunul. 99% din masinile din japonia au gps. sincer, nu stiu cum cineva se descurca fara, pentru ca orasul e urias, nu atat pe inaltime, cat pe largime. am ajuns la un restaurant micut, foarte simplu, dar cochet, unde 3 japonezi faceau totul. gateau, serveau, spalau. preturile ni s-au parut foarte mari, dar pentru ei se pare ca nu e deloc ciudat sa cheltuiasca cate 100 de euro la un local. am incercat mazare verde calita cu sare (excelenta!!!), omleta japoneza (facuta ca intr-o tava de chec, este ca un chec, doar ca are numai ou prajit), salata de varza cu peste uscat, taiat filiform, extrem de subtire si, ca sa il citez pe tako, cu gust de bacon, pui cu legume si vinete la cuptor, tako yaki (un fel de chiftele din caracatita), un peste crud (nici ei nu ii stiau numele) si sashimi din tako (caracatita) pentru desert am gustat cartof dulce copt in miere, un fel de gulie acrita cu wasabi si boabe de fasole prajite in zahar. foarte dulci prima si ultima, extrem de ciudata cea din mijloc. am stat trei ore acolo, dar parea ca am stat cel putin 6-7. am povestit o gramada si sincer nu stiu cum de am avut atata energie, si noi si ei, sa povestim atat de mult. am iesit de acolo si ne-am plimbat pe strazi. am ajuns intr-un cartier plin de magazine ieftine, pentru tinerii mai underground, plin de lume colorata pe strazi – harajuku. am descoperit ca exista chiar un grup de tinere care se auto-denumesc printese si duc slabiciunea pentru dantele si voaluri la un alt nivel, imbracandu-se exact ca niste printese, insa putin mai vulgare si exagerand fiecare detaliu. cred ca tim burton s-ar putea ispira cu usurinta pe strazile astea pentru urmatorul film supra-realist. ne-am tot plimbat pe strazi pana la 11 cand, rupti de oboseala, si plini de impresii si imagini, am hotarat ca e mai bine sa ne indreptam spre casa ca sa nu prindem petrecaretii din ultimele trenuri. nu stiu daca japonezii se imbata usor sau nu, dar cert este ca unora le place foarte mult sa bea. acelasi fenomen l-am observat si in hong kong. cum timpul liber e pretios, obiectivul lor nu este sa savureze un vin, sau sa bea o bere cu un prieten, ci sa se imbata cat mai repede. e foarte ciudat si sa vezi femei in toate firea, finute, imbracate foarte business si de-abia tinandu-se pe picioare. nu este ceva general, dar le observi destul de usor, pentru ca sunt in mare contrast cu restul japonezilor. oricum, toate trenurile cu care ne-am intors au fost pline ochi si abia acum am putut simti sau constientiza fenomenul de supra-populare de care se tot plang in tokyo. shibuya tocmai prindea viata cand noi am plecat si probabil ca ar fi fost interesant sa experimentam o noapte alba in tokyo dar am fost mult prea obositi dupa drumul chinuitor de kyoto si nu am fi rezistat pana la 5 dimineata. ne-am luat la revedere de la ken si aki si am primit cadou de la ei cate o batista tipic japoneza, din cele pe care le folosesc la tot felul de pachete si pachetele. ne-au promis ca ne vor vizita – ken va incepe un mba in barcelona in august si va fi aproape, plus, ii e dor de timisoara de cand a fost in traineeship cu aiesec aici, iar aki a promis ca va veni cu el, in mai 2011.
avem si in japonia multe lucruri pentru care sa ne intoarcem. poate ca e foarte greu sa te muti aici pentru restul vietii. oricat sunt japonezii de draguti, serviabili si saritori, nu cred ca te poti adapata vre-o data cu adevarat. e o cultura care necesita mult studiu si multe schimbari fata de stilul latin, total dezordonat, tendinta de a face lucrurile in stilul tau, de a experimenta, a alege calea mai scurta sau mai ieftina… aici caile sunt clare si mersul pe aratura, chiar daca poate fi mai boem si mai frumos, este total nepermis. si nu pentru ca nu sunt constienti ca mersul pe aratura poate fi frumos sau mai interesant, ci pentru ca pur si simplu nu se merge decat pe poteca. ne-am incercat strategia cu expresul si schimbatul si am ajuns cu jumatate de ora mai repede. entuziasmati de reusita, drumul de la statie pana la akino si goyo a fost parca mai scurt ne e foarte drag de gazdele noastre pentru ca sunt mereu bine-dispusi, zambesc mult si fac glume mereu. sunt primul cuplu pe care i-am intalnit care sunt foarte atenti unul cu altul si isi manifesta afectiunea intr-un mod dragut, nu atat de dramatic ca si actorii bollywood sau atat de fad ca si cuplul ruso-japonez. am adormit aproape instant dupa un dus caldut. maine vrem sa vedem cartierele harajuku pe zi si trebuie sa avem grija sa nu racim.

si pentru a doua parte a zilei si seara, cand ne-am plimbat prin cartiere luminate si pline de oameni: