tripmood

astazi ne-am trezit la 6 sa luam micul dejun cu jenny si sa plecam spre aeroport inainte sa prindem traficul nebun din oras. am primit ciocolata calda si paine prajita cu branza. ne-am laut la revedere de la jenny si mama ei si speram ca macar jenny sa vina sa ne viziteze in romania. am luat taxi si am ajuns la aeroport la ora 7 jumate. zborul nostru era la 10.30 asa ca inca nu aparea pe nici un ecran. dupa vre-o douazeci de minute am putut sa ne facem check-in-ul si am aflat ca si columbia are taxa de aeroport de 33 de dolari si trebuie sa platim si taxa de turist de inca vre-o 15… ce veste buna! am pierdut cu taxele si cu totul cam 40 de minute, numai mergand intre ghisee. am ajuns aproape de poarta de imbarcare (aeroportul e destul de mic, probabil undeva dublu sau maxim de trei ori cat cel din timisoara) si tako a atipit. inainte sa ne urcam in avion a trebuit sa iesim din sala portii de imbarcare si sa mai trecem inca o data printr-un punct de securitate, am fost verificati si corporal – tako un pic mai serios decat mine – si ne-am urcat in avion. am calatorit probabil cu o trupa de americani – erau galagiosi si multi – dar avionul nu a fost plin plin, asa ca am avut toti suficient loc ca sa ne odihnim un pic. tako are ghinion de cateva zboruri in coace si tot nimereste sisteme multimedia stricate noroc ca in avionul asta a putut asculta multa multa muzica buna, pentru ca lan are o sectiune de world music cu o gramada de artisti. am dormit, am ascultat muzica, ne-am uitat mult pe geam, ne-am jucat cine vrea sa fie miliardar? , m-am uitat la nine si … dupa mai bine de 5 ore de zbor, am ajuns. si in chile formularele de intrare in tara sunt stufoase, ca si in noua zeelanda, trebuie sa declari orice produs proaspat sau conservat, uscat sau deshidratat pe care il aduci in tara. se pare ca ei nu folosesc pesticide si nici alte produse artificiale in cresterea animalelor si a plantelor, asa ca vor sa se asigure ca nu aduci nimic in tara care ar putea dauna sau produce boli. ne-am dat seama atunci ca probabil aruncasem din greseala semintele de rocoto stranse cu grija de tako in peru. erau intr-un servetel si cum ne-am tot suflat nasul in peru si columbia, probabil am crezut ca este gunoi… speram sa gasim si in chile rocoto. aeroportul pare mare, dar totusi cumva inca in constructie, putin neterminat. unele arii par nefunctionale si asta nu stiu daca neaparat din cauza cutremurului, sau doar al unor renovari.
la indicatiile manuelei, gazda noastra din santiago, am luat un autobuz pana in centrul orasului, unde urma sa luam metrou 5 statii, pana la ea in cartier. santiago pare un oras foarte frumos, ingradit de munti care se vad discret, probabil din cauza poluarii si a cetei. drumul ne-a luat aproape o ora si am vazut pe drum spalatorii de masini ambulante (un bidon imens cu apa era carat intr-un carut de cumparaturi si trei barbate spalau masini pe marginea drumului, in timp ce proprietarii vorbeau la mobile), am vazut cateva parcuri in care resturi si moloz erau stranse frumos in mormane destul de mari, dar asta a fost singurul semn ca pe acolo a trecut o nenorocire. centrul era foarte animat, multe spatii verzi, chiar daca nu foarte mari, pe care tinerii se intalneau si intindeau sezatori fie jucau carti, cantau la chitari sau povesteau, multi tineri erau afara, in parcuri. am ajuns la statia de metrou, ne-am cumparat bilete si am pornit spre manu. statiile sunt destul de frumos personalizate, au tavane inalte si sunt bine aerisite. am ajuns la destinatie si in mai putin de 10 minute am ajuns si la apartamentul lui manu, care ne astepta cu prietenul sau, nacho. zona in care stau e foarte frumoasa, o combinatie de nou cu vechi, de cladiri de birouri cu case vechi si intime, intr-o zona unde pe vremuri a fost o scoala de baieiti, marturie fiind o biserica frumoasa si impozanta si un parc dragut, triunghiular. desi in poza de pe couchsurfing manu parea masiva, e defapt o fata micuta si slabuta, foarte delicata, cu parul cret si ochii mari. a studia film si face documentare, dar si clipuri pentru diferite institutii. acum lucreaza cu armata si se plange de faptul ca sunt foarte schimbatori si nu au platit-o de o gramada de vreme. are doua pisici, o sora si un frate vitreg, mama ei e budista si tatal ei vitreg e pantofar. foarte pe scurt. nacho studiaza cultura chileana, cu accent pe muzica si stie multe despre istoria mapuche (indienii din chile, cum ii numesc ei). mapu inseamna pamant iar che inseamna oameni. multi chileeni au sange mapuche dar se pare ca nu este foarte acceptat social sa recunosti lucrul asta. si in chile ei traiesc mai mult in rezervatii si se pare ca in sud, au adevarate probleme. din cate ne-a povesit nacho, presedintele chilean a declarat un fel de razboi etniei si au fost aprope vanati si omorati. populatia lor, acum, este de aproximativ un million, iar probleme sociale de acest gen nu sunt discutate niciodata de presa locala. s-au bucurat cand au auzit ca cei de la crucea rosie au deschis o prima sectie in sud, pentru ca se pare este primul pas pentru ca onu sa recunoasca ca este o zona cu probleme si ca populatia mapuche are nevoie de ajutor, fiind o populatie de bastinasi amenintati de exterminare. tot el ne-a povestit despre comunitatea mare de palestieni din chile – se pare ca chile gazduieste cea mai mare comunitate de refugiati palestinieni din lume, in ciuda relatiilor bune cu america. si am povestit mult, mult, pana ne-am dat seama ca este ora 10 si ne e un pic foame. -:) oricum, si manu si nacho sunt foarte de treaba, foarte calzi si deschisi, un cuplu foarte dragut. am iesit cu ei la un sandwich, intr-un bar tipic de cartier. am primit cele mai mari sandwich-uri posibile, cu multa carne, rosii si avocado, am incercat berea locala (una din fabrici a fost distrusa la cutremur si multa vreme nu se gasea pic de bere in oras) si am povestit despre muzica si culturi diferite. ne-au povestit cum a fost in santiago la cutremur – se pare ca au picat doar acele cladiri care erau foarte distruse de vreme, deloc renovate si care oricum aproape ca stateau sa pice si fara ajutor. in sud situatia e inca tragica. multi oameni au ramas fara case si sunt multi tineri care fac voluntariat (si sora manuelei lucreaza cu un ong in sud care ajuta comunitatea gay care nu a reprezentat o prioritate pentru stat si care sunt lasati sa se descurce singuri), dar in santiago se pare ca nu prea avem cum sa ajutam. totusi, vom incerca sa gasim un ong care aduna haine pentru sinistrati, ca sa putem dona ce avem (chiar daca nu avem mult, poate ajuta pe cineva). am plecat de la sandwicherie spre un local, un fel de santiago social club, zice tako, un fel de restaurant cu trupa live si ring de dans, unde se canta si se danseaza cueca, specific chilean. aici ne-am intalnit cu doi prieteni de-ai lor, am povestit cu ei si am ascultat primul artist, un pianist in varsta, orb, care tinea publicul numai in aplauze. se pare ca este o adevarata legenda aici si i se spune aladin pentru ca apare mereu atunci cand se deschide o sticla. locul pare vechi, dar am aflat ca nu are mai mult de 10-15 ani. a fost deschis de fiul unui musician cunoscut tocmai din dorinta de a reinvia traditia si a o pastra pe viitor. peretii sunt izolati cu cofraje de oua, colturile camerei au funde galbene, mese au fete de mese colorate, iar o tanti se plimba printre ele si vinde batiste pentru dans. aici se canta si danseaza cueca urbana, pentru ca oamenii, tineri si varstnici (si evident, cel mai in varsta nene a dansat cele mai multe fete si femei) nu sunt imbracati in port traditional, ci au tricouri sau camasi, blugi sau fuste. de la prima cueca, jumatate din sala s-a ridicat in picioare. si el si ea trebuie sa aibe cate o batista care e manuita cu talent si face mult la impresia artistica. dansul seamana cu felul in care porumbeii se curteaza, si devine tot mai rapid si mai zgomotos, de-a lungul celor 3 dansuri de mai putin de 2 minute fiecare, pe care trebuie sa le dansezi cu un partener. invitatiile se fac fie aratand batista, fie cu privire si o miscare discreta din cap. partenerii nu se prea ating, danseaza unul in jurul celuilalt, se privesc mereu in ochi si, la final, se iau de brat. e foarte interesant si foarte frumos sa vezi tineri in blugi si tenisi, cu dreaduri sau parul roz, ca danseaza cu aceeasi placere ca si domnii si doamnele frum imbracati sau bunicii care sunt inca tineri in suflet. am stat pana aproape de ora 2 acolo, am gustat piscola (pisco + cola, care noua ni s-a parut mai mult a rom cu cola) si vedeta locului: terramoto (cutremur, pentru ca dupa ce il bei simti ca se misca pamantul sub picioare), care este o combinatie gustoasa de pisco, rom si inghetata de mango, o bautura dulceaga, care pe cat ne-a speriat, nu ne-a cutremurat deloc. am plecat de acolo cu sentimentul ca am gustat dintr-o buna bucata de cultura chileana, ne-a placut mult si ne-a parut rau ca nu luasem aparatul foto. ne-am intors acasa si ne-am instalat pe salteaua din sufragerie unde urma sa fie canapeaua noastra. am adormit cu cele doua pisici roind in jurul nostru si ne-am trezit cu ele dormind pe picioare.