tripmood

astazi deja ne simtim mai bine. ne-am trezit de dimineata si am incercat sa folosim internetul hostelului, dar merge foarte incet. suntem la competitie cu alti tineri care vor sa verifice ce li s-a mai scris pe facebook si nu apucam sa urcam pozele, ca trebuie sa plecam. ajungem la autobuzul care urmeaza sa ne duca in copacabana, in bolivia si dupa, in la paz. e mai putin comod decat cruz del sur, dar distantele sunt incomparabil mai mici, asa ca rezistam. in dimineata asta e putin umed si ploua din loc in loc. e mai frig decat in zilele trecute. lumea e destul de adormita si noi suntem la fel. dar pe geam, peru si lacul titikaka (puma de piatra) ne surpinde cu imagini colorate si fermecatoare. cum ne e si somn, parca vedem o poveste, o legenda despre viata de aici, pescuit, intamplarile simple din viata de zi cu zi. si aici oamenii muncesc pamantul (unele culturi sunt foarte colorate, rozul si movul ies in evidenta in nuantele de verde si galben), cresc vite, oi si porci (toate sunt priponite cu sfoara si uneori porcii sunt tinuti ca in lesa de stapani), au multi magari, pescuiesc in barci mici si colorate, arunca navoade sau custi de pescuit, stau la coltul casei de vorba cu vecinii, picteaza numele candidatului preferat pe casa, isi fac propriile caramizi din pamantul argilos, isi construiesc garduri mici (nu mai inalte de brau) din pietre atent cladite una peste alta, croseteaza, tes si cresc copii ca si noi. lacul e superb iar dealurile si muntii care il inconjoara iti arata diferite fete ale lui, care mai surprinzatoare, mai maiestoasa si ne incurajam ca niste copii sa ne uitam pe fereastra, facand parca concurs care parte a autobuzului are o priveliste mai frumoasa. sunt ambele superbe si de asta suntem intr-o continua miscare de stanga-dreapta. nisip cand bej, cand rosu aprins, cand negru, locuri cu zapada, sate cu intrari care vorbesc in pancarde pictate despre specificul locului (oamenii sunt pescari, sunt agricultori, sau au un vultur, tauri luptandu-se), copii in uniforme frumoase mergand spre scoala (baietii arata ca niste mici soldatei, cu grade pe umeri), biserici din bucati mari de piatra, vechi si cu traditie, case netencuite sau foarte colorate, cimitire micute, cu pietre funerare colorate si modeste, in mijlocul campului, musai un teren de fotbal cu numele echipei locale scris mare pe gardurile de piatra care sunt nelipsite… locuri pline de farmec.
timpul trece astfel mult mai repede decat ne asteptam si ajungem la granita cu bolivia. aici primim instructiuni de la co-pilotul soferului: amigos, am ajuns. si asta e un aspect foarte simpatic: chiar daca aici suntem gringos (e usor de vazut ca nu suntem localnici, fizionomia lor fiind incredibil de interesanta), lumea se adreseaza de obicei in spaniola. si multi turisti stiu sau invata spaniola. cei care vor sa para mai profi, strecoara cate un cuvant-doua in engleza. si asa se nasc propozitii foarte haioase pentru noi. a trebuit sa le dam los tickets si sa ne dam jos, sa trecem pe la politia de frontiera peruana, pe la vama, apoi politia si vama boliviana. totul pe jos, dupa care, autobuzul pe asteapta de partea boliviana, cu bagaje cu tot. convinsi ca nu trebuie sa platim viza, avem socul zilelor cand vamesul ne spune ca trebuie sa platim 40 de euro de caciula. incercam sa le explicam ca nu, dar ne arata linistiti lista si, se pare, alaturi de bulgari, suntem printre tarile care trebuie sa plateasca viza… noi si americanii :p (si alte tari, dar in autobuz, numai noi si ei a trebuit sa platim). marele nostru noroc (in vama nu exista nici un fel de atm sau banca si nu e chip sa platesti nimic cu cardul) a fost ca mai aveam 50 de euro pe care ii schimbasem inainte de vama in bolivieni si cativa pesos peruani, exact cat pentru 2 vize + 20 de bolivieni (adica 2 euro). am dat cu strangere de inima banii astia… ne-am consolat cu inca un sticker in pasaport, aparte de o simpla stampila, in speranta ca nu suntem fraieriti. cu atat am ramas. 2 euro. am fost putin tristi si descumpaniti, dar dupa ce am trecut granita si am vazut cat de superba e bolivia, ce imagini, ce natura, ne-am dat seama ca merita. am ajuns destul de repede in copacabana, o statiune extrem de turistica, dar frumoasa, iarasi gratie lacului titikaka. aici soarele a iesit dintre nori si a inceput sa usuce drumul plin de baltoace si asta ne-a mai inseninat si pe noi. am decis sa ne facem de cap cu cei 20 de bolivieni ai nostri. asta, nu inainte de a incerca sa mai scoatem bani; incercare nereusita pentru ca nu exista bancomate in copacabana iar unica solutie era sa asteptam 30 de minute pana se deschide banca locala, unde, cu pasaportul, puteam scoate bani, contra unui comision de 10%! ne-am dus la un restaurant de langa statia de autobuz, locul unde urma sa luam urmatorul bus catre la paz. aici ne-am luat cate un ceai de frunze coca si am impartit o supa de asparagus. total: 16 bolivieni. am tot dezbatut subiectul bacsisului dar pana la urma am luat ultimele doua monede pe care le aveam… habar nu aveam ce va urma. am plecat aproape la timp. un autobuz cu multi englezi, cativa danezi (sunt foarte foarte multi danezi care calatoresc in america latina, sau cel putin noi am dat peste multi, dupa israelieni, alaturi de francezi si englezi), francezi si localnici. drumul se arata din nou surprinzator. niste imagini imposibil de explicat in cuvinte (sau cel putin noua ne este foarte greu) dar care ne-au facut sa indragim tara asta foarte mult. si chiar credem ca este o tara extrem de bogata, dincolo de saracia materiala. am ajuns intr-un satuc la poalele unui deal, strabatut de un brat subtire al lacului titikaka. aici bacuri rudimentare transporta autobuze si camioane de pe un mal pe altul. suntem anuntati ca trebuie sa coboram, pentru ca autobuzul trebuie sa fie trecut si el cu bacul, iar noi urmeaza sa luam barci, care ne costa 1,5 bolivieni de caciula. cat de tare ne-am bucurat atunci ca aveam acei 4 bolivieni… a fost un sentiment unic. :d satucul mic si invechit avea un port plin de barcute albe, oameni de securitate si vamesi care iti verificau pasaportul. apa e atat de curata incat poti vedea pietrele, soarele straluceste frumos in ea si e un total contrast cu fumul gros scos de fiecare motor al barcutelor care transporta oamenii de pe un mal pe altul. am trecut pe celalt mal si tako visa la niste pestisori prajiti, gatiti acolo de o localnica si savurati de alti localnici. am ras de cat noroc am avut cu cei 4 bolivieni si am asteptat sa ajunga si autobuzul nostru, dupa care ne-am mai relaxat un pic dupa stresul vizelor. am fost atenti tot drumul si am avut noroc ca doua englezoaice, mama si fiica, urmau sa mearga si ele la uyuni si sa faca un tur in salar si aveau cu ele un ghid. am intrebat-o frumos daca ne poate recomanda o companie cu care sa facem turul pentru ca auzisem povesti de ghizi care si-au lasat pasagerii in mijlocul lacului, sub bataia soarelui, fara nimic in jur. nici lonelyplanet nu recomanda o companie anume ci ti se recomanda sa primesti sfaturi de la cei care tocmai au facut turul… am primit un nume si un numar de telefon, ne-a fost recomandata aceeasi companie de transport de care ne spusese si ricardo, dar ne-am si tresat pentru ca am aflat ca nu prea mai sunt locuri pe autobuzul respectiv. ne-am facut planul ca imediat ce ajungem in la paz, eu sa raman cu bagajele iar tako sa fuga dupa bilete, fara nici un bagaj, la agentia care era in aceeasi statie, doar ca avem un pic de avans fata de posibila concurenta :d eram intr-o cursa continua si era important sa prindem un mijloc de transport in aceeasi zi. am ajuns in la paz in jur de ora 5. de cum am intrat am fost extrem de surprinsi de suburbii pline de case in constructie, parca intrasem intr-un oras care a inceput sa se construiasca acum doua luni, dar era dat in folosire de ani si ani de zile. am traversat un targ, o piata extrem de colorata cu magazine si gherete, chiar si o agentie de oua, un carusel, femei vanzand legume si fructe, tot felul de produse de panificatie, lume, masini, cel mai mare curcubeu pe care l-am vazut vre-odata, culori, gropi, calxoane… am mers mult si ni s-a explicat ca luam un traseu diferit de cel obisnuit pentru ca multe strazi sunt inchise datorita manifestarilor pentru alegerile prezidentiale care urmeaza duminica. cand ne-am aproapiat de centru am vazut maretia la pazului… un oras imens care si-a gasit loc intr-o vale, in inima unui crater vulcanic imens … inca o imagine de taiat rasuflarea si de data asta, oferita chiar de niste cladiri banale, dar cat de diferit de orice am vazut pana acum… ne-am urmat planul si cu totate bagajele am ramas in statie. tako a traversat strada si a intrat in agentia pe care o cautam. in mai putin de un minut, alaturi de inca cativa colegi de autobuz care mai ramasesera la o tigara, am fost abordati de o politista. ne-a dat cate un flyer cu sfaturile de siguranta pentru turisti si ne-a rugat sa avem grija de bagajele de mana si, daca se poate, sa mergem intr-un loc mai sigur… m-am chinuit vre-o cinci minute sa imi pun in spate bagajul mare, tinand un rucsac mic in mana in acelasi timp… cred ca ofeream un spectacol foarte comic. cum am ramas singura, politista s-a oferit sa ma ajute sa il car. i-am explicat ca imi astept prietenul care cumpara bilete pentru uyuni si dupa ce mi-a urcat rucascul in spate, a oprit masinile din strada si m-a ajutat sa trec strada aglomerata de taxiuri care nu se opresc niciodata pentru pietoni… am ajuns, spre surprinderea lui tako, la agentie dupa doua strazi traversate si 3 etaje urcate si ne-am bucurat ca am prins ultimele doua locuri! si inca erau locuri rezervate, dar au decis sa le vanda. eram infometati si am decis sa iesim. am primit nume de restaurante si preturi pentru taxiuri. am ajuns la un bancomat in statia centrala de autobus de peste drum, am scos niste bani… am fost terminati. eu nu vroiam decat sa stau jos. mi-era sete si foame, dar nu puteam sa ma decid ce vreau… defapt nu vroiam decat sa dorm. tako a cumparat de la o batranica un fel de cornuri cu branza pentru 50 de centi bolivieni bucata… incredibil de ieftin…greu de transformat si in bani… tot de la ea am luat niste biscuit si in loc sa mai iesim pana in centru, ne-am intors la sediul companiei cu care urma sa plecam, un sediu foarte modern si curat, o companie extrem de profi, cum nu avem acasa. asteptarea (autobuzul pleca la 9) a fost grea pentru ca vroiam sa dormim… ne-am uitat la poze si cum nu aveam wireless, am povestit despre cum va fi in salar ne-am confirmat turul cu agentia care ne-a fost recomandata si am stat pe scaune… sala a inceput sa se umple si am fost primii care au coborat la autobuz. busul era foarte nou, cu scaune care se lasa mult pe spate. singura problema era ca am avut ultimele scaune, iar in spatele nostru, maestrul de ceremonii de pe bus, aveam puse toata mancarea, perinile, paturile pentru calatori… asa ca scaunele noastre nu au fost cele mai commode din bus. la cat am fost de obositi am rezistat cu greu pana am primit mancarea si am vazut jumatate din filmul pentru drum: 9. am primit instructiuni. busul se va opri de mai multe ori pentru verificarea rotilor, schimbul soferilor, iar dintre cei aproape 600 de kilometri de parcurs, 180 sunt pe drum neasfaltat, asa ca trebuie sa avem centura de siguranta si sa asiguram toata bagajele de mana. am dormit practic cu geanta foto in brate sau prinsa de picior, iar tako cu ghiozdanul cu laptopul legat aproape de picior. am atipit repede, insa m-am si trezit, nu stiu de ce!!!!, in jurul orei 2 si nu am mai putut dormi…