tripmood

la multi ani, atti!!!!
astazi ne-am trezit un pic stresati de starea vremii din japonia si cu gandul ca trebuie sa plecam la aeroport. am fost putin tristi luandu-ne la revedere de la hostel si de la cambodia, dar cu siguranta avem motive multe sa ne intoarcem aici. nu stiu de ce am avut asta asa de bine intiparit in minte, ca in 28 plecam, pentru ca ne-am uitat peste bilete de cel putin 2 ori fiecare, verificand ora exacta de plecare si sosire in japonia, schimbul din hong kong si toate celelalte detalii… nu am facut deloc click la data… am plecat de dimineata spre aeroport. a fost destul de greu cu bagajele pentru ca inca ne dor umerii si spatele de la bronzul fortat pe care l-am primit in apa. am ajuns la aeroport si ne-am facut comozi. nu apareau decat zborurile pana la 10.30. am tot asteptat. am verificat ce alte proceduri trebuie sa urmam si am aflat de taxa de aeroport de 25 de dolari, despre care nu aveam nici o idee. am postat ultimele zile, am putut urca poze, am verificat mail-urile si am scris couchsurferilor din japonia. in jur de 10.00 m-am mai uitat o data pe bilet. m-am inverzit si am ametit cand mi-am dat seama ca plecam abia maine. nu mi-a venit sa cred ca am patit asta. e drept ca suntem destul de deconectati de data si zilele saptamanii… dar totusi!!! intr-un fel ne-am bucurat ca mai ramanem o zi, ne-am intristat ca am aruncat pe geam banii pe doua drumuri de aeroport si ne-am intors la top banana. aici nu mai au camere libere dar ne lasa sa dormim intr-una din sufrageriile lor. stam blegi sub ventilator si ne bucuram de umbra. e ingrozitor de umblat pe caldura asta, direct sub soare. multi europeni sunt arsi numai de la mersul pe jos. urmarim noutatile despre vreme, despre valurile asteptate in japonia si incercam sa ne conectam cumva la internet, fara sa platim, ca sa comunicam cu couchsurferii care ne asteapta maine. nu reusim si cred ca nici mesajele noastre nu ajung la destinatie si nici nu putem primi sms-uri.
am stat sub ventilator cu cnn-ul pornit. ne-am intalnit cu oameni si am povestit despre calatorii si culturi. am cunoscut-o pe isabel, o frantuzoaica de 44 de ani, profesoara de franceza, cu master in franceza pentru studentii straini. tocmai si-a dat demisia din malaezia si acum calatoreste pentru 3 saptamani. a stat 3 ani in japonia si a predat acolo. povestim despre calatorit si tari timp de ore si ore. a vrut astazi sa mearga la un orfelinat din afara orasului, insa autobuzul a lasat-o departe si nu a reusit sa ajunga la el. in procesul de cautare s-a prajit tare la soare si e rosie ca racul – cam cum aratam noi acum 2 zile. vom sta toata noaptea in sufragerie asa ca e mai bine daca socializam cu lumea care ne va gasi in acelasi loc dimineata . oamenii aici vin si pleaca aproape constant. sunt obisnuitii locului, care sunt ca acasa aici si lumea ii trateaza ca atare. intr-un fel e obositor, dar poate fi si extrem de placut sa faci parte dintr-o comunitate atat de mare si de pestrita. ne tot uitam la stiri pana aflam ca avertizarile de tsunami au fost ridicate de catre meteorologi si, mai nou, de tsunaminologi. tako atipeste, asa ca nu mai iesim in plimbari foarte lungi. e foarte foarte cald afara, chiar si pentru oamenii locului este neasteptat de cald. sovi este asteptat in aceasta seara cu nerabdare de rudi. e destul de obosit si si-a luat job-ul foarte in serios, in lipsa managerului este extrem de amabil si pozitiv. multumeste mereu si se vede, in felul in care se poarta, ca budismul a avut un efect pozitiv asupra lui. tot mai multa lume se strange, desi speram sincer sa fie o seara mai linistita, fiind duminica. nu ne deranjeaza pentru ca sunt oameni cu care ai ce povesti mereu, pe orice subiect. timpul trece surprinzator de repede si ajungem sa ne facem comozi pe canapeaua pe care urmeaza sa ne petrecem noaptea. tako atipeste si ma bucur mult ca poate sa doarma in galagie si ca, macar el, va fi odihnit maine. eu am depasit limita de oboseala si acum imi vine sa fac curat. rudi face acelasi lucru si radem de ce poate scoate oboseala din oameni… sovi se intoarce cu prietena lui, care e gravida, din singura excursie din ultimii 8 ani. in 2002 a facut guesthouse-ul impreuna cu tatal sau. povesteste ca el avea o idee putin diferita de a lui si ca sigur nu i-ar placea sa stie ca aici se bea si se fumeaza. dar tatal lui este in state, impreuna cu sora lui mai mare. spera ca atunci cand va veni in vizita sa fie mandru de el si ca america ii va schimba perceptia asupra chefurilor :d.
dupa mai multa nebunie, rudi se aseaza langa noi si incepem sa vorbim. povestim despre analiza tranzactionala, despre oameni si felul in care isi traiesc viata, despre budism si cum a ajuns in india. desi in primele zile nu a vrut sa ne spuna mai nimic despre el, incepe sa povesteasca despre cum a calatorit in sudul indiei si cambodia. acum 4 ani a avut un accident in cambodia care l-a paralizat de la gat in jos. a fost in coma pentru o perioada buna. s-a trezit din coma, pur si simplu, si, desi stie ca suna ciudat, spune ca a facut asta dupa ce a avut o viziune cu o femeie care i-a spus ca va fi bine. a doua zi, speriat de serviciile din spitalele cambodiene, a plecat inapoi in state. aici se pare ca a tot avut cosmaruri si vise si avea senzatia ca innebuneste. se pare ca visa un loc si o data cand trebuie sa se intoarca in india. si asa a facut. a gasit pe internet locul din vis – undeva in nordul indiei – si e acolo de ceva vreme, dupa ce a cunoscut si a vorbit cu mai multi lama despre visele lui si alte intamplari ciudate care cred ca arata si mai ciudat puse pe hartie (in cazul meu word ). acum ar fi trebuit sa mearga inapoi in india de aproape 3 luni. i s-a propus sa fie lama si i se pare o decizie cu foarte mare greutate. povesteste despre budism intr-un mod foarte natural si fara sa incerce sa ma convinga de credinta. spune despre el ca nu este un budist credincios, dar ca oamenii pe care i-a cunoscut l-au ajutat sa descopere frumusetea si simplitatea lucrurilor. nu, nu pare a fi nebun; cred ca avut niste experiente puternice si e constient ca unele pot parea cel putin ciudate, dar si-a gasit echilibrul si senitatea in budism. mai ales venind de la un new yorkez, e destul de usor de inteles si de apreciat oricum, dincolo de religii si credinte, pozitivismul lui, felul in care se poarta cu toti din guesthouse si fata mereu zambareata (prezenta la multi calugari pe care ii vezi aici pe strazi) nu poate decat sa te faca sa te gandesti ca este un om impacat cu sine si cu multa liniste interioara. ceea ce e de admirat, indiferent ce alegi sa crezi.
petrecerea continua tacit, chiar daca sovi si rudi au mers la culcare, ceea ce inseamna ca frigiderele sunt inchise, si atunci cand crezi ca urmeaza o oaza de liniste, doi-trei oameni apar din intuneric si incep sa povesteasca. noroc ca nu au de baut. sunt nevoiti, intr-un final sa plece. oricum strada e una plina de localuri de la care poti auzi muzica in surdina si multi vorbitori de limba engleza, iar sufrageria e practic o terasa acoperita… ar fi foarte placut afara daca nu am avea soparlita si tantari. Cu ventilatorul, din nou, imi aduce aminte de o noapte torida de vara in Timisoara si mi-e dor de mirosul de casa, desi si Cambodia are plante care te suprind prin mirosurile dulci si diafane. O sa ne gandim cu drag la locurile de aici si la starea pe care am avut-o calatorind. Cambodia merita vizitata pana nu va fi invadata si mai mult de tot ce e vestic si sper ca in anii care vin sa redescopere ce e khmer.