tripmood

ne-am trezit la 4, suprinzator de fresh si odihniti. durerea de cap nu ne-a ocolit dar asta, mai mult ca sigur, din cauza ventilatiei care merge non-stop si care era fix de-asupra capului. ne-am facut bagajul si am coborat in receptia hotelului. si aici patronii au creat obiceiul ca oaspetii si toti angajatii sa se descalte la intrarea in hotel. ii spunem hotel pentru ca e mult mai mare decat guesthouse-ul obisnuit, care este intr-o casa. patroana ne spune ca au deschis numai de un an si ca ar ajuta-o daca am face referinte pe lonely planet au proprii lor soferi de tuk-tuk si ne ofera serviciul de a avea un tuk-tuk toata ziua, care sa ne duca de la templu la templu. am ezitat initial, insa dupa ce am cantarit toti timpii de negociere si evitarea situatiilor cand esti vanat de tuk-tukisti, am acceptat. si ce ne-a bucurat la mijlocul zilei pentru asta!!! afara e inca intuneric bezna. soferul nostru (care doarme langa receptie) isi ia repede o camasa pe el si ne pofteste in tuk-tuk. ne spune ca il cheama sambo si da impresia ca stie bine engleza. mai tarziu ne-am dat seama ca stie doar cateva cuvinte si alea foarte bine. in rest nu intelege intrebarile noastre, oricat am incerca sa le reformulam si sa cautam sinonime pentru cuvinte. e foarte umil si isi cere de fiecare data scuze cand nu intelege vre-un cuvant in engleza. ne place mult de el. ieri tako a avut o conversatie cu un alt tuk-tukist de la hotel si, desi acesta stia mai multa engleza, era foarte necioplit si insistent. asa ca suntem foarte norocosi ca il avem alaturi pe sambo. plecam pe strazile intunecate catre angkor wat si tot complexul de temple. desi e 5, vedem multi oameni facand jogging. chiar e placut afara si probabil singura parte a zilei in care poti face jogging fara sa ti se faca rau. vedem multi turisti in tuk-tukuri si avem senzatia ca e o intrecere dar sambo ne duce ca vantul si ne bucuram ca niste copii mici cand depasim alti turisti. ajungem prima data la casa de bilete. ne-am mirat ca exista si pass-uri de 7 zile… dupa, am inteles de ce. biletul e individual si vine cu poza. da, avem doua bilete amintire si cu fetele noastre adormite pe ele. apreciem tot mai mult felul fain in care cambodienii sunt organizati si au grija de turism. de aici plecam mai departe in noapte si e extrem de placut chiar daca nu distingem inca nimic, in afara de cativa copaci de pe marginea drumului. vedem turisti si pe biciclete si ne gandim ca trebuie sa fie superb sa stai mai mult si sa tot faci drumuri in parcul asta enorm, unde sunt templele. ajungem la ce arata a fi, cel putin in orele diminetii, o parcare.
stabilim punctul de intalnire cu sambo si pornim pe o poteca de piatra (care am aflat dimineata ca este un pod de piatra peste un lac care merge roate in jurul templului). noroc cu lanternuta de la lucii. ne-a salvat mult pentru ca spre deosebire de mauri (am urcat si coborat multe trepte maure in portugali ) cambodienii nu au fost la fel de iscusiti in a face trepte si tot drumul pana in fata templului principal al angkor wat-ului a fost o adevarata aventura. erau destul de multi turisti, insa putini aveau lanterne. oricum, am ajuns in fata templului printre primii 100. toata lumea s-a strans in fata unui mic lac cu vedere spre templu si toata lumea astepta rasaritul soarelui. am auzit multe voci si multe limbi vorbindu-se. ceea ce mi s-a parut excelent este ca puteai gasi multi ghizi care sa vorbeasca foarte bine multe limbi. nu am intrebat de romana, dar am auzit si cambodieni vorbind rusa si japoneza si hibru. ne-am gasit un loc confortabil pe o piatra si am asteptat ca templul sa ia contur, pentru ca initial nu vedeam decat negru in fata ochilor. incet, incet, am inceput sa distingem varfurile angkor-ului. partea ciudata este ca, din padurile/jungla din jur, imediat ca s-a facut un pic lumina, au inceput o gramada de sunete de animale. ca si cum ar fi anuntat ca soarele a inceput sa rasara. zgomotul asta asurzitor dar placut a tinut pana cand soarele a iesit cu totul. atunci s-a oprit ca si mutit dintr-o boxa. inainte de a se termina tot spectacolul cerului in culori, am pornit catre templu, ca sa nu prindem valul de turisti (nu ca noi n-am fi fost parte din aceeasi categorie) si sa ne bucuram de liniste in labirintul de piatra. partea centrala este in renovare, asa ca am pornit pe o latura si am inceput sa urcam scarile. treptele sunt foarte inalte si lustruite. sunt greu de urcat si ai nevoie de pantaloni si ghetele sunt de ajutor. ne-am plimbat prin coridoare, am tot intrat in cate o incapere deschisa, fara tavan, cu cate un bazin mare in mijloc. este putin coplesitor, chiar daca sunt numai pietre, cand te uiti mai aproape si vezi toata lucratura, toate basoreliefurile, toate inscriptiile in sanscrita… felul in care bate soarele printre coloane, treptele, curtile interioare, copacii imensi din jungle care imprejmuieste locul… incredibil de frumos si de magic. iti venea sa mergi pe varfuri, sa vorbesti in soapta… chiar daca e un templu religios, sunt putine locurile in care gasesti statui si sunt facute altare. pe de-o parte pentru ca templele au fost devastate si multe statui furate, multe capete de pe basoreliefuri razuite si vandute, de pe alta parte pentru ca budistii care au grija de templu si slujesc acolo cred in viata simpla si lipsita de posesii materiale. altarele sunt mici si localizate in turnuri. statuile au toate straiele divinitatii – sunt acoperite cu materiale de un galben aprins sau portocaliu. e superb sa privesti si nu mai umbrele in orele diminetii, sa simti miros de betisoare si stai pe o piatra. perioada de liniste a trecut repede si curand toate coridoarele erau pline de turisti. de la cate un cuplu cu ghid, pana la grupuri mari de turisti cu casti in urechi si ghid echipat cu microfon, toti asudand si urcand, coborand, facand poze… am incercat sa mergem mereu unde nu era lume, asa ca am pornit sa ne plimbam pe potecile din jurul templului principal. la marginea padurii, aproape de canalul care ingradeste zona, gasesti inca 3 temple, toate in paragina si mai putin cautate de turisti, dar cu extrem de mult farmec. in padure am vazut si case. oameni care fac curat si strang gunoaiele lasate de turisti prin padure, altii care matura frunzele cazute. zona e enorma si padurea foarte deasa si ne place sa vedem cata grija au cei de aici de locul asta. pe aleile pe care am pornit noi trec multi localnici pe biciclete si motoare, majoritatea carand cate ceva catre restaurantele de langa templu. padurea suna foarte frumos. e o intreaga muzica cantata de animale si plante. trecem si pe langa casele budistilor si par sa construiasca ceva. mai departe o casuta in care o tanti se leagana usor intr-un hamac. e atat de linistitor sa vezi cum fiecare casa are cel putin un hamac si lumea il foloseste foarte mult… nu vezi scaune, balansoare, tabureti… ci hamace. excellent! se face ora 11.00 si ni se face foame. suntem agatati de un tanar care ne vara in fata un meniu. altii vin dupa el si incearca sa ne convinga sa mergem la masa lor, cu diferite tertipuri: aer conditionat, salon vip, etc. sunt practic mese diferite ale aceleiasi terase mari. toate au acelasi meniu, dar fiecare, cu numar diferit, are alt bucatar si alt chelner. preturile sunt mult mai mici decat in phnom penh. ne luam din nou taitei si un suc. ne uitam in jur pana cand ne e pregatita mancarea. e plin de copii care vand vederi. sunt atat de plictisiti de job-ul asta incat ar putea sa iti rasfoiasca vederile cu o singura mana, uitandu-se dupa urmatorii turisti de atacat. sunt foarte frumosi si isteti. cei de aici par o comunitate foarte unita. nu prea iti dai seama a cui sunt copii mai mici, cei care inca nu pot vinde chestii, pentru ca sunt ingrijiti de toti cei prezenti, luati in brate, mangaiati, gadilati, curatati… cand te astepti mai putin pleaca in bratele unei alte persoane. cei mici au tot felul de jocuri, unele extrem de ingenioase si care nu necesita multa aparaturi. cu o biluta poti face o mega competitie. le urmarim jocul si suntem uimiti de dexteritatea si maiestria cu care joaca un fel de taca cu bile mici. mancarea e foarte buna si ne bucuram de umbra. e foarte cald afara si sub soare ai senzatia ca nu poti respira. invatam sa spunem multumesc in khmera. incercam sa il convingem pe chelner sa ne scrie dar ne spune ca nu stie, pentru ca nu a fost niciodata la scoala. totusi vorbeste o engleza foarte buna. ii multumim inca o data pentru masa si prietenie si plecam mai departe. ajungem sa urcam in cel mai inalt dintre cele 5 turnuri si sa vedem imprejurimile. dupa inca o ora de hoinarit, ne indreptam spre iesire si il cautam pe sambo. noi nu il vedem dar el ne repereaza si vine cu motocicleta langa noi. eram inconjurati de copii care incercau sa ne vanda ba esarfe, ba vederi, ba palarii, ba ochelari de soare. desi la fiecare 2 secunde spuneam nu, multumim nu se lasau induplecati. am incercat orice sa ii convingem ca nu vom cumpara. la un moment dat am spus ca nu am bani si ca toti banii sunt la tako – ceea ce era si adevarat. fetita mi-a zis ca pot imprumuta de la prietenul meu bani. i-am spus ca nu pot. mi-a inchis gura si mi-a zis ca daca vreau, pot, problema e ca nu vreau. da, nu merge tot timpul sa fi politicos. ne-am bucurat ca am pornit cu sambo spre un alt templu si ca suntem la umbra si vantul ne racoreste.
ajungem la bayon, templul nostru preferat. avem o poza printata acasa cu una din fetele de la templu. desi costruit mai recent decat angkor, ridicat de cel mai mare imparat al cambodiei. daca primul a venit cu ideea ca regii sa aibe descendenta divina, acesta a dus ideea la un alt nivel. toate cele 260 de fete, desi diferite, sunt reprezentari ale regelui, contopit cu buddha. locurile sunt mult mai inguste, scarile mai abrupte si mai alunecoase (unele chiar cu semne de urcati pe propria raspundere); unele sunt prevazute cu extensii de lemn, mult mai sigure si mai aproape de scarile cu care suntem obisnuiti, insa nu toate sunt asa. desi foarte inalte, din cauza felului in care sunt construite, templele nu te complesesc imediat. odata ce esti sus, iti dai seama de maretie. bayon are si o terasa superba, te plimbi printre turnuri, vezi fetele atat de aproape si te suprind din toate colturile. chiar daca imense, cu expresia calda, zambetul bland si senzatia de meditatie, fetele iti dau o stare de siguranta si bine. deja e extrem de cald. probabil ora 2 si ne plimbam pe jos pana la urmatrul templu care e foarte aproape. aici padurea e mai deasa si asta face foarte mare diferenta. in jur, din nou mici comunitati. copii care fac baie in rezervoarele de apa, vaci care se racoresc si ele, peste drum, in temnitele unde oamenii asteptau semnele dreptatii, oameni muncind la renovare, doua prietene se cauta de paduchi si isi imopletesc codite. e foarte placut. incep sa ne doara picioarele si sa resimtim oboseala data de soare. nu ne vine sa plecam si acum intelegem de ce ai avea nevoie de o saptamana intreaga aici. e ca o rezervatie naturala, locul e enorm si templele, in locatii diferite si destul de departate unele de altele, sunt conectate de paduri dese si mari, poduri peste rauri si canale de aparare (in care, pe vremea regilor, erau multi crocodili asteptand cate un inamic). langa bayon, un alt templu este inca in refacere. cel mai clar templu construit in forma de piramida, a fost demondat de francezi; o data cu invaziile si razboaiele de aici, insemnarile pieselor au fost arse iar acum au o munca titanica de facut, in a reface puzzle-ul de piramida. bucatile sunt inca asezate in jurul templului, asa cum au fost acum zeci si zeci de ani. multi muncitori lucreaza non-stop, insa munca e grea.
pe cat de mult ne-a placut bayon, suntem curioasi de templul inghitit de copaci – singurul lasat asa pentru turisti. se pare ca majoritatea au fost inghitite de jungla pana arheologii francezi si, mai tarziu, americani si japonezi, chiar si indieni, sa investeasca alaturi de cambodieni in restaurarea lor. ne urcam din nou in tuk-tuk. trecem pe langa alte 3 temple mici. e deja dupa-masa si vrem sa apucam sa vedem copacii in lumina soarelui, chiar daca e foarte cald. ajungem la capatul unui parc si stabilim sa ne vedem de cealalta parte a lui cu sambo. strabatem jumatate din distanta. e cald si praf dar macar putina umbra de la copaci. un tanar vrea sa ne vanda drambe din bambus. ii povestim ca si noi avem instrumentul asta, dar e mai putin interesat de un schimb cultural si vrea doar sa ii cumparam o bucata. ajungem la templu. intr-adevar surprinzator cum copaci atat de mari, atat de inalti, cu radacini atat de groase, pot sa imbratiseze atat de ferm si armonios in acelasi timp, bucatile mari de piatra. templul arata ca dupa un cutremur. parca s-ar fi intamplat ieri, dar cand vezi dragostea dintre copaci si bucatile care mai sunt in picioare, zici ca asa s-au nascut si trait o vesnicie. aici uiti de limba zeilor, de ingerii care danseaza cu bustul gol, de luptele pentru suprematie si putere, despre regi si sotiile lor, despre oameni. aici iti dai seama ca natura detine totul. ca ea te poate lasa ca faci ceea ce poti sa faci sau iti poate interzice asta. aici frumusetea capata o noua valenta si sculptura, oricat de fina si de veche, nu poate sta in competitie cu naturalul care doar traieste. nu stii cum isi seva, cum pot trai asa, dar par atat de determinati sa o faca incat nimic nu le sta in cale. ultimul loc in care am vrea sa fim in caz de cutremur, templul e superb pentru naturaletea lui si pentru ca natura l-a lasat sa supravietuiasca. si aici sunt lucrari serioase de restaurare si se folosesc tehnicile originale. asa ca poti sta sa vezi cum oamenii cioplesc piatra adusa, din cate a aflat tako, din singurul loc in cambodia unde au gasit piatra de acelsi fel folosit in constructiile originale.
plecam de la temple dupa ore bune de mers si transpirat. acum putem sa vedem pe unde am venit de dimineata. pe intuneric, cu ideea angkor wat-ului in minte, totul capata o alta senzatie, iar acum e numai un drum. il rugam pe sambo sa ne duca la un restaurant local, unde putem manca ieftin si bun. ne duce pe o strada laturalnica unde sunt multe restaurante la subsolul caselor. intram intr-unul. povestim, atat cat putem, cu sambo. are 25 de ani, nu are tata, dar mama si fratii lui (o sora si un frate, ambii mai mici) locuiesc intr-un sat de langa phnom penh, adica la 340 de km distanta. nu i-a vazut de 1 an jumate si lucreaza la hotel ca si sofer de tuk tuk de 2 ani. castiga 50 de dolari pe luna si lucreaza toata ziua. nu stim daca primeste si mancare pe langa salar, dar speram ca nu ii iau bani pentru cazare. spune ca nu a fost la scoala si nu stie sa scrie si sa citeasca. incercam sa aflam mai multe despre el si viata lui, dar nu intelege intrebarile si nici noi nu reusim sa le formulam mai istet. mancam impreuna, pentru ca, desi cu greu, a aceeptat invitatia noastra la masa. e un baiat frumos, foarte umil si respectuos. mancam toti trei aproximativ la fel de repede si dupa il rugam sa ne arate orasul si sa dam o tura. chiar asta facem. am iesit afara din oras, am mers pe un fel de sosea principala sau de centura, si la primul rond, ne-am intors :d am vazut cele mai mari si luxoase hoteluri si…. cam atat spune ca nu prea sunt alte locuri de vizitat in afara de satul plutitor la care nu avem timp si bani sa ajungem. in drumul spre hotel tuk-tukul a facut pana. am avut noroc ca fix la vre-o 200 de metri era un service ambulant. ambulant nu pentru ca nu erau profi, ci pentru ca erau pur si simplu niste oameni pe marginea drumului care aveau scule si benzina la litru, in sticla de jack, si care iti ofereau primul ajutor, la cel mai inalt standard, la umbra copacului. tehnicienii nu aveau mai mult de 16 ani, dar foarte indemanatici si respectuosi. ne-au adus imediat scaune, ca sa nu stam in picioare cat isi fac treaba. in mai putin de 10-15 minute am fost gata si din nou pe drum. ne batea gandul sa mai tragem o fuga pana la angkor, care se inchidea la 5.30, dar eram deja rupti si ne-ar fi prins bine un ventilator.
am ajuns la hotel, ne-a platit datoria si am facut schimb de carti de vizita cu patroana. am asteptat apoi autobuzul. aveam bilete cumparate pentru phonm penh. stand la umbra, tot vorbind cu alti turisti si gandindu-ne ce mult ne-ar placea sa mergem la mare, ne-am hotarat sa schimbam biletele. initial vroiam rabbit island pentru ca auzisem multe lucruri faine despre ea. din punct de vedere al bugetului si al timpului (urma sa luam un bus de noapte care, speram, sa ne duca pana dimineata la destinatie) sihanouk ville facea mai mult sens, desi auzisem ca e un loc foarte turistic, orietat pe chef non-stop. noi am fi vrut numai sa facem baie, pe o insula, linistiti. oricum, nu puteam pleca din cambodia fara sa vedem marea. asa ca am schimbat biletele si asteptam sa ajungem in autobuzul cu scaune confortabile, care urma sa ne duca pana la 6 dimineata la mare.
pana la urma sambo ne-a dus la statia de autobuz si aici am mai cunoscut cativa turisti care mergeau si ei toata noaptea pana la mare. oricum, toti vroiam sa vina autobuzul ca sa dormim si visam la cele promovate de companie. evident, nu asta am primit, dar cumva avea cu totii banuiala asta, undeva in adancul nostru, dar am sperat pana in ultima clipa. aerul conditionat batea atat de tare incat aveai nevoie de patura; tako si-a facut turban din salul meu; scaunul meu nu se dadea pe spate si am motait cumva chircita si intinsa peste tako; toaleta din autobuz a inceput sa miroasa dupa vre-o 3 ore de mers si era aproape imposibil de respirat, daca nu dormeai; la phnom penh au urcat si vre-o 2 copii chinuiti de parinti care urlau de nervi si oboseala… dar, am ajuns.