ultima zi in peru, prima zi in columbia (hristos a inviat!)

la multi ani, iulia!

am ajuns in lima mai repede. am baut o cafea in statia de autobuz si am impartit niste empanadas, desi tako visa la puiul prajit pe care il primisem eu cand am plecat; nu si-a putut realiza visul pentru ca era prea devreme, bucatarul inca nu era la lucru si un singur tinerel le facea pe toate si era innebunit. am povestit un pic despre calatorie si dupa mai putin de o ora am decis sa luam un taxi spre aeroport. in parcarea statiei erau numai taxiuri autorizate, preturi fixe in functie de zone, asa ca a fost usor. am fost preluati de un sofer vitezoman, care in mai putin de 30 de minute ne-a adus la aeroport. cum ne facusem check-in-ul online, cu o zi inainte in Arequipa, am mers numai sa lasam bagajele si sa incercam sa schimbam locurile pentru ca nu gasisem unul langa altul. tanti de la lan peru ne-a spus ca avionul e plin si ca nu avem nici o sansa sa schimbam scaunele decat pe avion. apoi mi-a oferit numai mie :)))) ocazia sa zbor cu a doua zi dimineata cu o mica compensatie. am refuzat politicos si am plecat spre portile de imbarcare. inainte sa platim taxa de iesire din peru, tako a zis sa mai incercam la sosiri, la compania de transport in care stiam ca pierdusem carnetelul. desi nu aveam nici o speranta de a-l mai gasi, am mers spre sosiri (care erau pustii) am facut semn unui taximetrist al companiei si i-am explicat in spaniola noastra de balta situatia. el a chemat pe cineva de la ghiseu. o tanti pe care nu o vazusem in ziua in care am ajuns a venit la noi si dupa ce ne-a auzit povestea a zis ca se intoarce imediat. s-a intors cu carnetelul nostru in mana… o imagine la care am visat, dar care nu credeam ca vom apuca sa o vedem :)))))
am asteptat imbarcarea destul de mult. zborul nostru inca nu avea poarta asa ca ne-am pus unde am crezut de cuvinta. evident, era capatul celalalt al aeroportului fata de locul unde ar fi trebuit sa fim 😀
cu un avion plin, am plecat spre bogota, am zburat 3 ore si am ajuns cu bine. urma sa stam cu jenn, prietena buna de-a crodrutei (au stat impreuna in londra), si ea in aiesec, care s-a oferit sa vina dupa noi la aeroport. am asteptat-o un pic intr-un aeroport aglomerat. multa lume venea si multi plecau. la prima impresie, columbienii sunt oameni foarte frumosi, se imbraca destul de elegant si par sa se ingrijeasca mai mult decat peruanii pe care i-am vazut pana acum. femeile au parul lung, il poarta despletit si e mereu aranjat. cu unghiile facute si machiate mai discret sau mai strident, au ochii superbi, putin alungiti, destul cat sa ii faca speciali. aici, ochii sunt fie negrii, fie maro-verziu, deschis sau albastrii, iar tenul, de obicei masliniu… desi am vazut columbieni cu tenul mult mai deschis decat al nostru. am luat un taxi pentru a ajunge la apartamentul lui jenny, unde sta cu mama sa. jenny e o fata maruntica, foarte delicate, cu ochii superbi, parul negru si extrem de energetica. ne-am lasat bagajele la ea acasa, am cunoscut-o pe mama ei, care e avocat, si am iesit in oras. am aflat cum actualul guvern (cu ajutorul statelor unite) a facut mari progrese in ceea ce priveste securitatea tarii, combaterea teroristilor din jungla care se ocupa cu droguri, despre cum acum 5 ani inca se rapeau oameni importanti sau membrii ai familiilor lor, despre cafea, ciocolata, salsa si pasiune – toate specifice columbienilor de azi.
ne-am plimbat pe strazi spre niste cartiere cu restaurante si localuri. Columbia pare atat de relaxata. e duminica si strazile sunt cam goale, majoritatea oamenilor fiind acasa, cu familia. nu exista multe evenimente specifice sarbatorilor de paste astazi si, ca si la peruani, aici cele mai importante sunt joia si vinerea. luni se lucreaza deja. jenn lucreaza part-time intr-o firma de consultanta si in rest studiaza si e parte din consiliul studentilor la universitatea ei. pe strazile unde suntem, cartiere destul de apreciate, se pare, sunt foarte multe cladiri din caramida rosie, nu ca cele nefinisate din Bolivia, ci mai mult ca cele din cartierele din londra. ne-a povestit cum a trebuit sa plece un an din tara pentru ca nu era in siguranta (mama ei a avut ceva probleme la lucru si i-a propus sa studieze un an in strainatate) si a ales londra pentru ca vroia sa invete engleze, cum a lucrat ca sa aibe bani de buzunar, cum i-a cunoscut pe codru si echipa ei de prieteni, cum a calatorit, apoi i-am povestit cum am calatorit noi, … am mes mult pe jos, si chiar daca era intuneric afara, eram in deplina siguranta. nu am fi avut curajul sa facem asta in lima sau in Buenos aires. aici, insa, cel putin in cartierele astea, eram in deplina siguranta. nu ne-am fi asteptat. ne-am plimbat prin parcuri si pe stradute, am vazut multe cladiri si multe universitati private. ne-am intors spre casa pentru ca muream de somn dupa noptea pe autobuz si dupa toata aventura peru-bolivia. jenny ne-a dat camera ei, o camera micuta si draguta, cu un pat foarte confortabil. am dormit dusi pana a doua zi la pranz…

a doua zi in arequipa

astazi, desi am dormit binisor, ne-am trezit la 8 ca sa cumparam biletele rezervate, cu acelasi sentiment de pat scuturat si dureri de muschi… dusul ne-a ajutat sa ne simtim mai bine, iar cum bagajele erau pregatite de ziua precedenta, am fost gata repede. Gabriela ii preda lucrurile zarinei, colegei ei, iar dupa ce tako a cumparat biletele, am iesit cu Gabriela pana in centru, unde ne-a aratat magazinul de unde sa ne cumparam cateva fructe. autobuzul e la ora 4 ceea ce inseamna ca la 3 ar trebui sa plecam din oras. am avut cateva ore bune pentru plimbare si suficient ca sa observam sa sambata nu este deloc importanta in sarbatorirea pastelui: toate lucrurile reintra in normal, magazinele, muzeele, unele manastiri sunt deschise. dupa ce am luat niste banane mici, dar mult mai dulci si mai tari decat cele pe care le avem noi, doua mango si niste biscuiti, am luat un mic dejuno-pranzo-cina la un restaurant din centru. tako a vrut seminte de ardei iute, specific locului, asa ca ne-am pus sa scotem semintele dintr-unul cumparat. a gustat curajos din el si a regretat tot restul zilei. am mers apoi la cea mai mare manastire din zona, un adevarat orasel in oras, un loc plin de culoare si farmec, istorie si chiar daca tot din piatra, atat de viu. a fost o manastire de maici, tranformata acum intr-un muzeu plin de farmec, cu intrare destul de scumpa, dar intretinut frumos. am vazut locul unde maicile avea acces cu exteriorul, usa rotativa pe unde schimbau bunuri cu cei din afara, grilajele de lemn unde aveau voie sa vorbeasca nu mai mult de o ora pe saptamana cu cineva din exterior, locul unde novicele tinere erau initiate inainte de deveni maici, camerele maicilor, bucatariile, salile de rugaciune, salile de studiu, terasele mici, locul unde spalau hainele… foarte dragut. au trecut, din nou, mai bine de doua ore fara sa ne dam seama.
ne-am intors la hostal ca sa ne pregatim de plecare si ca sa putem chema un taxi sigur. peste tot sunt atentionari si turistii sunt sfatuiti mereu sa roage personalul localului in care se afla sau hotelului unde stau sa cheme taxiuri sigure si sa nu ia orice masina de pe strada. ne-am intors si am apucat sa vorbesc un pic cu zarina, a treia din 5 fete, care luase locul gabrielei. parintii sai erau pasionati de istoria rusiei si i-au pus numele de zarina pentru ca tarinele erau reginele tarilor. dar, in peru, se scrie cu z. am povestit despre influenta japonezilor in regiune (acum trei guverne, ministrul de externe a fost un japonez nascut in peru care a deschis portile companiilor japoneze care acum detin multe businessuri importante in peru si bolivia). am povestit despre casatoriile, inca aranjate in majoritatea familiilor de aici, despre limbi straine, am invatat-o sa numere in romana (si-a notat imediat intr-un caiet), am povestit un pic despre comunitatea de quechua si am invatat cateva cuvinte: inti –soare, chia – luna, ari – da, manta – tara, tupanamciscama- pe maine. ne-a chemat taxi si ne-a tinut inauntru pana a venit masina in fata. am ajuns in 30 de minute in statie de autobuz. aici ne-am lasat bagajele si in mai putin de un sfert de ora ne-am putut instala in scaune. ne fusese dor de cruz del sur dupa ultimele calatorii, totusi, ne era un pic groaza de inca o noapte in autobuz. chiar daca aveam incredere in ei, speram sa nu se intample nimic pe drum pentru ca asta putea insemna ca pierdem avionul. ne-am facut comozi, am ciugulit un pic din mancarea primita, ne-am uitat la desene animate (up) si am atipit. ne-am mai trezit de cateva ori, dar, per total a fost o noapte plina si am ajuns chiar mai repede in lima, la ora 6 si un pic.

arequipa es mui bonita


desi ne-am pus ceasul la 10, pentru ca la 12.00 sa predam camera, am inceput sa ne trezim de 6 aproape in fiecare jumatate de ora. eram groaznic de obositi dupa atata mers cu autobuzul, zguduiti si cu nopti grele, incat auzeam toate masinile de pe sosea, simteam ca patul se zguduie cu noi si noi ne zguduim fara motiv sic and stam in picioare… ne simteam batuti si invinetiti de oboseala si am fi zacut in pat pentru toata ziua. ne-am trezit totusi la 10 ca sa beneficiem de apa calda si sa facem un dus. am reusit sa fim gata in 40 de minute cu bagajul facut si am predat camera, ne-am lasat bagajele in receptie si ne-am grabit sa iesim sa vizitam orasul, sa ne bucuram de o sarbatoare sfanta, intr-o tara religioasa, si sa ne luam bilete pentru seara asta catre lima. am luat-o pe drumul cunoscut de seara trecuta si am ajuns repede pe o strada plina de agentii. desi cautam reprezentanta cruz del sur am vrut sa verificam preturi si optiuni. ni s-a spus repede ca, fiind sarbatoare, nici un autobuz nu circula. ne-a fost greu sa credem asta, asa ca am fost in mai multe locuri si am ajuns chiar si la agentia cruz del sur unde am primit acelasi raspuns. cumva nu ne venea sa credem ca nu putem ajunge nicicum la lima… totusi, dupa ce am rezervat biletele pentru a doua zi, si am mai intrebat in cateva locuri, ne-am obisnuit cu ideea. si nici nu ni s-a parut atat de rau. urma sa mai stam intr-un orasel care ni se parea fermecator, sa petrecem vinerea mare acolo, sa ne odihnim mai mult si cumva preferam locul ala decat nebunia dintr-o capitala, precum lima. era deja ora 3 cand ne-am terminat cercetarea agentiilor si am decis sa mancam o supa. am stat pe o terasa mica, cu vedere spre spatele catedralei din centru, care da spre una dintre cele mai vechi stradute. ne-am luat timpul sa respiram, ne savuram o supa si o limonada, intr-o zi superba. ne-am dus apoi sa ne anuntam hostalul ca mai stam o noapte. aici am gasit-o destul de singura pe gabriela care a fost fericita ca mai stam. cat tako si-a verificat mail-ul, am apucat sa povestesc cu ea. e cea mai mica dintre 4 frati si a locuieste cu mama ei, de care are si grija. intr-o spaniolo-engleza-de-balta ne-am straduit sa comunicam si am reusit, zic eu, destul de bine. am impartasit obiceiuri de pasti, am aflat despre cei mai importanti sfinti pentru ei (san martin de los povres, virgen de guadalupe, san pedro), despre camino de los penitencias – sarbatoarea de joi seara care te pregateste pentru vinerea mare, sau sfanta -, putin despre mancarea traditional (au un ardei foarte iute, umplut cu carne, similar cu ce facem si noi) despre filmele traditonale cu viata lui iisus interpretate de copii, despre procesiuni si scenete si am ajuns sa vorbim si despre viata in peru, despre industria turistica, scoala si sefi… ca si la noi, spune ca in satucele mai mici traditia e pastrata mai bine, procesiunile sunt mult mai spectaculoase si sarbatoarea se simte mai mult. gabriela este o fata foarte linistita, amabila si saritoare. e mereu cu zambetul pe buze si e foarte modesta. am stat mai bine de o ora la povesti cu ea si dupa ne-am indreptat cu mult entuziasm catre bisericile principale din oras, unde urma sa fie slujba pentru vinerea mare. am mers initial la cea mai apropiata de noi, chiar peste drum. aici lumea venea foarte frumos imbracata, parfumata, ca la noi, de sarbatoare 🙂 ne place oraselul asta mult. e foarte alb datorita cladirilor din piatra, iar altele contrasteaza prin rosu aprins, albastru turbat, galben puternic… e parca rupta din povesti. ne aduce un pic aminte de jerusalem si aerul e foarte relaxat si placut. am ajuns la catedrala din centru chiar cand soborul de preoti mergea spre altar. am stat un pic la slujba, alaturi de un grup mare de oameni in uniforme de politie, imbracati in tol festiv pentru biserica. e frumos ca vin impreuna si poarta mandri uniforma pentru evenimente speciale. vin cu familiile si cred ca fiecare tip de forta speciala (au cel putin 7 feluri de politie, pe care noi le-am reperat, in arequipa, dar am vazut si soldati, pompieri, etc care au participat la slujbe) este arondata unei alte biserici. catedrala e mare si impunatoare. totusi ne-au placut bisericile mai mici, nefinisate pe interior, pline de istorie, daca pietrele ar fi putut vorbi. am mers mai departe intr-un alt cartier, unde, la o biserica mica, urmau sa aibe loc procesiunile traditionale. ne-am dat seama de loc dupa oamenii care erau deja stransi acolo si dupa micile gherete care apareau in jur. am vizitat biserica, am vazut o echipa intreaga de oameni imbracati la fel, un fel de maestri de ceremonii care aveau programul serii si pareau sa organizeze tot ce se urma sa se intample. oamenii stateau in liniste si se uitau spre altar. alti oameni in costum pazeau piesa centrala a procesiunii, mormantul lui iisus. ne-am gasit un loc in colt de strada si am urmarit cum se strangea lumea, cum isi luau lumanari, cum comentau de unii-altii, cum l-au certat pe primar ca a intarziat si din cauza asta procesiunea a inceput cu 30 de minute mai tarziu, cum priveau cu ochi inlacrimati statuile din procesiune, cum militarii si fanfara adusa la procesiune onorau fiecare grup de oameni care duceau cate o statuie.
in momentele astea nu ne-am putut gandi decat la cei de acasa. da, era frumos, dar nu, nu se compara cu ce traiesti alaturi de familie, cum e la bunici, in sat sarbatoarea pastelui si cum dragostea cu care esti inconjurat face toata diferenta. nu am simtit arequipa un loc mai religios decat satul bunicilor, nu am vazut mai multa credinta in ochii oamenilor de aici decat pe chipui bunicilor mele, la care m-am gandit in momentele astea. dincolo de religie si credinta, idea de a reflecta asupra viitorului, de a depasi trecutul, de a-ti recunoaste tie in primul rand greselile si de a-ti lua timp sa fi cu familia, in liniste, este atat de simpla si naturala si pare sa fie foarte importanta in familiile care pastreaza traditia, dar incepe sa se dilueze in randul tinerilor de aici.
pentru noi, ca fiecare alta zi din calatoria asta, seara este un moment in care ne aducem aminte cat de extraordinar e ca suntem in acest loc, ne bucuram de toate experientele, bune si rele, ne gandim la cei dragi. suntem atat de fericiti si de norocosi ca putem face calatoria asta. familiile noastre ne-au daruit in continuu atata incredere oarba, atata sustinere neconditionata, atatea incurajari, ne-au facut mii si mii de iepurasi si mosi craciuni, cat pentru 4 vieti de om si ne dau zilnic atata dragoste! avem cei mai frumosi prieteni din lume, care ne sunt alaturi si ne sustin, ca o extensie a familiei. am vazut o parte din lume. nu ne-am putea dori nimic mai mult! e greu sa multumesti in cuvinte, dar speram ca vom putea sa le dam inapoi macar atat cat ne daruiesc ei zi de zi.
am plecat spre o clatita si apoi spre somn. am mancat eu una dulce, tako una cu pui, am baut ceaiuri de plante, foarte bune, si ne-am prabusit in paturi, din nou. dupa o dimineata de somn si cautat autobuze, seara s-a terminat linistita, in ganduri de recunostinta si de casa; am adormit cu gandul la voi si cu dor.

la multi ani, buzghi!

uyuni-la paz-copacabana-puno-arequipa

am ajuns in la paz, dupa o noapte grea, din nou de nesomn de la 12.00 pana pe la 3. schimbul doi de soferi si bus attendant au ajuns din nou mai repede decat programat, iar stewardul s-a oferit sa ajute calatorii cu transferurile de busuri de care au nevoie. asa ca am profitat. i-am explicat sa vrem sa ajungem in arequipa sau puno cat mai repede, prima optiune fiind de preferat pentru ca de acolo aveam multe conexiuni catre lima. ne-a poftit in agentia companiei si a dat telefoane, ne-a spus preturi si ne-a recomandat o companie cu care sa plecam. a stat cu noi pana a venit autobuzul, ne-a condus in statie, a venit cu mine ca sa nu merg singura, pana la bancomatul din statia centrala, un adevarat ghid! numele lui e moise, are 34 de ani, e casatorit si lucreaza la compania de transport de 4 ani. i-am marturisit cat de periculos ni se pare sa trebuiasca sa servesti ceai si cafea fierbinte intr-un autobuz care te arunca dintr-o parte in alta si ne-a spus ca da, nu e usor, dar te obisnuiesti. are noroc ca are si alte trasee, pentru ca altfel s-ar plictisi. spune ca la paz nu e foarte periculos, dar, da, multa lume saraca fura pentru a putea trai. pentru el, spune ca e usor sa traiesti in capitala cu salariul sau, chiar si fara ajutorul sotiei, care inca este la facultate. spune ca mama lui e in italia si are multi prieteni acolo care sunt romani. o viziteaza o data pe an si incearca sa isi aduca aminte ce lucruri stie despre romania si sa le confirme. povestim despre alegerile care ii asteapta si se pare ca multa lume vrea schimbare. presedintele curent a facut multe promisiuni si nu le-a indeplinit, asa ca lumea vrea altceva. nu stie exact ce si nu pare foarte implicat, dar e optimist. apreciem grija cu care ne urca in autobuzul mult mai rudimentar fata de cel cu care am calatorit pana atunci si plin de straini. il salutam si il invitam sa ne viziteze si el tara, in timp ce el ne roaga sa le povestim prietenilor cat de frumoasa e bolivia. incepem sa urcam cu autobuzul si sa vedem, pentru ultima oara, orasul in toata splendoarea lui, scaldat de soare, o mare de cladiri rosiatice, intr-o vale imensa, un crater enorm, casa a milioane de oameni care se adapostesc in el, in cutiute mici si rosii. trecem din nou prin zone electorale, pline de stegulete si lume mai mult sau mai putin implicate politic in tot balciul. prindem si traficul de dimineata, masini pline de oameni si bagaje, autobuze dospite de fete, copii care fac autostopul catre scoala. pana sa iesim de tot din oras dam de nori de ceata deasa, frig si umezeala. suntem obositi si vrem sa dormim; in acelasi timp vrem sa ne bucuram de ultimele ore de bolivia. ce tara surprinzatoare. unii oameni par mult mai tristi si mancati de saracie decat fratii nostri din asia, dar totusi au vieti foarte colorate si pline de farmec.
atipim intr-un final si ne trezim in satucul unde trebuie sa traversam titikaka. imi pregatesc portofelul mic in care am doar cardul, vre-o 40 de bolivieni si niste monede de soles peruani. il pun in geanta de aparat si cobor buimaca. tako o ia inainte si cumpara o sticla de koca quinka, bautura locala, atat de des promovata pe cladiri si garduri. ii ofer initial monede, dar se descurca, il ajut sa faca o poza si pana ne punem la coada pentru biletele de barca imi dau seama ca portfofelul mi-a disparut in geanta foto… e vorba de mai putin de 4 minute… in cateva secunde cineva a reusit sa il ia cu mare talent. batuta de somn si oboseala incerc sa gasesc rationamentul a ceea ce s-a intamplat, am senzatia ca nu mai stiu ce am facut din momentul in care m-am dat jos din autobuz si, cu toata sustinerea lui tako incep sa ma panichez. ramanem ultimii din autobuz pe malul celalalt, asa ca incetez cautarile si ne urcam in barca. nici nu am putere sa plang sau sa ma supar… sunt cumva revoltata mai mult pe mine ca sunt asa de neatenta, ma simt aiurea ca cineva ne-a urmarit cu atata atentie si dibacie, premeditare si gand rau, si pot numai sa sper ca totusi eu am scapat cumva portofelul si cineva care avea nevoie l-a gasit. din nou starea mea e in total contrast cu ce se intampla in jurul nostru. e joi, saptamana sfanta, lumea e pe strada, pe strada e sarbatoare, balci, culori, lucruri de vanzare. tako incearca sa dea telefon sa blocheze cardul si reuseste intr-un final, desi telefoanele nu ne-au mers deloc in bolivia. ne urcam inapoi in autobuz tot vorbim cu cei de la banca. le explicam ce avem nevoie, un singur card blocat, cel de euro, pe numele meu, nu altul, ca suntem in munti ca pierdem semnalul…. continua sa ne ceara o gramada de detalii, ceea ce e bine, insa insista pe o gramada de poezioare standard care, in situatia de fata, ne irita: buna ziua numele meu este…. pentru a continua convorbirea am nevoie de acceptul dumneavoastra ca aceasta interventie sa fie inregistrata blah blah blah… pana am ajuns in copacabana, un drum de o ora jumate, am tot vorbit, am tot asteptat, cu un semnal care se intrerupea din doua in doua minute, care cel putin 5 angajati sa ne spuna cum se numesc si sa ne dam acordul pentru inregistrare. cand suna urmatorul, incercam sa ii sarim in ajutor dand repede toate detaliile cerute de precedentul si ultimul detaliu la care s-a interrupt convorbirea… intr-un final, am reusit. ajunsi in copacabana am decis sa luam o masa decenta, mai ales ca mancarea in bolivia este extrem de ieftina, si sa asteptam autobuzul catre puno si apoi cel catre arequipa. am hoinarit un pic pe strazi pana am gasit un local deschis. aici un nene simpatic ne-a luat comanda si ne-a servit – mie o supa buna de asparagus cu paine prajita delicioasa, iar lui tako un pastrav, la care visa de cand am ajuns in puno – cu amabilitate si zambetul pe buze, ne-a recomandat ce e mai bun si a venit, in pauzele de sah jucat cu amicii lui, sa verifice daca mai avem nevoie de ceva. a fost o masa buna, scaldata de un soare placut, intr-un loc pitoresc, un ramas bun de la bolivia, o amintire draguta despre un loc pe care l-am vizitat in treacat si prin care speram sa mai trecem o data.
ne-am urcat in al treilea autobuz de azi. urma sa trecem sa granita si sa ajungem in puno. in fata noastra, o familie de elvetieni, parintii cu o fetita de 12-13 ani si baietelul de 5, mergeau si ei tot pana in arequipa. ne-am tot uitat la ei si ii admiram pentru curajul si aventura pe care o traiau impreuna. asa cum si noua parintii ne-au oferit oportunitatea sa vedem lumea, asa si ei traiau alaturi de copii frumusetea calatoritului. i-am invidiat pentru ca ne-ar fi placut si noua sa impartasim toate lucrurile minunate din lume cu cei dragi. ne-au dat si speranta pentru ca sunt exemplul perfect de calatori fara varsta… si da, indiferent de ce faci ca si job, indiferent de ce varsta ai, de poti bucura mereu de lumea asta mare si frumoasa si e pacat sa nu o faci. cumva, gasesti modalitati si nu se rezuma totul la bani, conteaza doar sa vrei. cel mic verbaliza intr-un mod foarte tare toate fricile pe care cineva le poate avea intr-un loc strain, unde nu vorbeste limba, unde regulile si ce e normal poate fi exact pe dos… cum sa merg la toaleta, daca pleaca autobuzul fara noi? de ce a plecat nenea cu biletele noastre? de ce se opreste autobuzul, avem o problema? de ce e coada asa de mare la vama? ce o sa ne intrebe vamesul? de ce se deschide compartimentul de bagaje, ne ia cineva bagajul?
trecerea granite inapoi a fost linistita, putin ingreunata de grupuri mari de turisti, dar fara taxe de iesire si alte surprize. am mai atipit un pic si am fost asigurati de ajutorul de sofer ca autobuzul de arequipa avea sa ne astepte. am ajuns in puno si acelasi domn ne-a insotit pana ne-am luat in primire biletele. nu mai aveam soles pentru ca toti maruntii erau in portofelul meu pierdut. ajunsi la locul de imbarcare am fost trimisi sa platim taxa de 1 soles pentru autogara… moment de suspans si pentru noi si pentru familia de elvetieni… nici ei nici noi nu aveam soles si nici alti bani cash. in statie nu sunt bancomate. suma de platit este o nimica toata, insa tanti care trebuia sa verifice timbrele de taxa isi facea treaba si nu vroia sa ne lase sa trecem. moment de panica pentru toti, cel mic a inceput sa planga pentru ca mama lui si-a luat copiii si a fortat trecerea, tatal cu biletele si tako au fugit spre locul unde se platea taxa, eu cu bagajele am ramas ochi in ochi cu tanti portareasa. noi mai aveam ceva bolivieni si tako vroia sa convinga taxeurul sa ii primeasca in loc de soles. surprinza mare a fost ca noi mai avea nu 10 bolivieni, ci 10 soles… asa ca am platit taxa noastra si a elvetienilor care ne-au multumit de zeci de ori. am fugit toti spre autobus, ne-am lasat bagajele si am urcat in masina deloc comoda in care trebuia sa stam in urmatoarele 5 ore. era aproape ora 4 si daca se respecta programul, in arequipa puteam prinde autobuzul catre lima de ora 9 sau cel de 9.30, cu compania noastra preferata, cruz del sur, care are scaune confortabile, soferi foarte buni si bingo :d am povestit un pic cu elvetienii care se simteau indatorati. le-am explicat ca am fost norocosi in japonia sa fim ajutati cu mult mai mult de un strain si ca e placerea noastra sa putem ajuta inapoi. ne-au povestit ca si ei au facut turul lumii, ca sunt pe drum de 8 luni si ca mai au 3 pentru america latina dupa care se intorc acasa. in arequipa stau doua saptamani, se intalnesc cu niste prieteni si dupa aceea vor calatori mai departe. ce frumos! ne-am asezat in scaunele noastre si autobuzul a plecat destul de repede din puno, asa ca am fost optimisti ca vom ajunge in lima in dimineata urmatoare. soferul a condus destul de sportiv spre localitatea urmatoare, spre nemultumirea unui cuplu italian mai in varsta ca a inceput sa se revolte foarte zgomotos si agresiv catre sofer, si fix inainte de statia de autobuz de unde a mai luat aprox 30 de calatori, a facut un accident. accidentul, spune tako care a surprins faza (eu eram din nou adormita), nu a fost vina lui, o masina nu a cedat prioritatea si a intrat direct in lateralul busului. pe autobuz nu se vedea nimic. masina mica nu am vazut-o, dar nu au existat victime. totusi a fost un nou motiv pentru revolta pasagerilor sit imp pierdut cu discutii si certuri. am ajuns repede in statie dar aici, dupa imbarcarea noilor pasageri, am fost retinuti pe loc de discutii cu politia, cu armata, cu paza statiei de autobuz… dupa mai bine de ora am reusit sa plecam. drumul care a urmat a fost un chin… parea ca nu mai ajungem… a fost greu.
am ajuns in arequipa la ora 10.40… nici o sansa sa mai prindem ceva spre lima. resemnati, am primit numele unui hostal si adresa de la elvetieni, am scos niste bani si am iesit din gara spre taxi. aici am intrebat o politista (sunt foarte multe femei politist in bolivia si peru) ce taxi e mai sigur sa luam si ea s-a oferit sa ne opreasca unul, i-a spus soferului unde sa ne duca si a notat numarul masinii, ca sa dea de inteles soferului ca trebuie sa aibe grija de noi. am ajuns in centrul arequipei pe care am gasit-o extrem de animata la ora aceea. strazi inchise, pline de oameni, tarabe, fum de la macare,… o intreaga petrecere stradala, fara muzica. am aflat de la taximetristul nostru, domnul mendosa (care ne-a dat si numarul de telefon ca sa il contractam pentru un tur cu masina) ca este sarbatoarea celor 7 biserici. inainte de vinerea mare, trebuie sa iti iei timp sa reflectezi asupra viitorului, sa te rogi, sa te cureti de pacat mergand in acest pelerinaj de 7 biserici, in decursul serii. intr-adevar, pe o suprafata foarte mica, arequipa are multe biserici si manastiri; pe toate le-am gasit cu usile larg deschise, cu altare frumos impodobite, pline de oameni. am gasit cu greu hostalul pentru ca sigla era extrem de discreta, geamurile inchise cu obloane grele de lemn… o casa care parea goala si ferecata. totusi, daca gasesti soneria, intri intr-o curte interioara foarte colorata, roata cu usi care duc spre camere mari, cu cel putin 3 paturi si baie proprie. am platit pretul unei camere duble si am iesit destul de repede ca sa ne plimbam un pic, sa ne luam o apa si, poate sa mancam ceva. am primit directii de la gabriela, gazda noastra, de cum sa ajungem spre centru. strazile, desi unele putin ciudatele, erau pline de oameni. nu ne-am luat nimic cu noi, inca sub efectul paranoia de furt si oboseala care ne facea sa nu mai fim siguri de nimic, mai ales de noi. majoritatea locurilor erau inchise, majoritatea gheretelor cu mancarea pe terminate. am ajuns langa o clatitarie si am intrat imediat. ne-am luat cate o clatita sarata si tako a vrut sa incerce pisco, bautura traditionala din peru. ni s-a spus ca nici azi nici maine nu se serveste alcool din cauza ca e saptamana sfanta. ne-am cerut scuze si am explicat ca nu incercasem niciodata si de asta am comandat. chelnerita s-a intors dupa un moment si ne-a spus soptit ca ne poate aduce un pisco, doar ca va fi in cana de cafea, ca sa nu vada ceilalti clienti :))))) am multumit frumos si aproape ca am atipit pana am primit comanda, uitandu-ne la oamenii de pe strada. nici nu stim cum am mancat si cum am ajuns inapoi, dar ne-am prabusit pe pat si am dormit dusi.

bolivia e superba

astazi deja ne simtim mai bine. ne-am trezit de dimineata si am incercat sa folosim internetul hostelului, dar merge foarte incet. suntem la competitie cu alti tineri care vor sa verifice ce li s-a mai scris pe facebook si nu apucam sa urcam pozele, ca trebuie sa plecam. ajungem la autobuzul care urmeaza sa ne duca in copacabana, in bolivia si dupa, in la paz. e mai putin comod decat cruz del sur, dar distantele sunt incomparabil mai mici, asa ca rezistam. in dimineata asta e putin umed si ploua din loc in loc. e mai frig decat in zilele trecute. lumea e destul de adormita si noi suntem la fel. dar pe geam, peru si lacul titikaka (puma de piatra) ne surpinde cu imagini colorate si fermecatoare. cum ne e si somn, parca vedem o poveste, o legenda despre viata de aici, pescuit, intamplarile simple din viata de zi cu zi. si aici oamenii muncesc pamantul (unele culturi sunt foarte colorate, rozul si movul ies in evidenta in nuantele de verde si galben), cresc vite, oi si porci (toate sunt priponite cu sfoara si uneori porcii sunt tinuti ca in lesa de stapani), au multi magari, pescuiesc in barci mici si colorate, arunca navoade sau custi de pescuit, stau la coltul casei de vorba cu vecinii, picteaza numele candidatului preferat pe casa, isi fac propriile caramizi din pamantul argilos, isi construiesc garduri mici (nu mai inalte de brau) din pietre atent cladite una peste alta, croseteaza, tes si cresc copii ca si noi. lacul e superb iar dealurile si muntii care il inconjoara iti arata diferite fete ale lui, care mai surprinzatoare, mai maiestoasa si ne incurajam ca niste copii sa ne uitam pe fereastra, facand parca concurs care parte a autobuzului are o priveliste mai frumoasa. sunt ambele superbe si de asta suntem intr-o continua miscare de stanga-dreapta. nisip cand bej, cand rosu aprins, cand negru, locuri cu zapada, sate cu intrari care vorbesc in pancarde pictate despre specificul locului (oamenii sunt pescari, sunt agricultori, sau au un vultur, tauri luptandu-se), copii in uniforme frumoase mergand spre scoala (baietii arata ca niste mici soldatei, cu grade pe umeri), biserici din bucati mari de piatra, vechi si cu traditie, case netencuite sau foarte colorate, cimitire micute, cu pietre funerare colorate si modeste, in mijlocul campului, musai un teren de fotbal cu numele echipei locale scris mare pe gardurile de piatra care sunt nelipsite… locuri pline de farmec.
timpul trece astfel mult mai repede decat ne asteptam si ajungem la granita cu bolivia. aici primim instructiuni de la co-pilotul soferului: amigos, am ajuns. si asta e un aspect foarte simpatic: chiar daca aici suntem gringos (e usor de vazut ca nu suntem localnici, fizionomia lor fiind incredibil de interesanta), lumea se adreseaza de obicei in spaniola. si multi turisti stiu sau invata spaniola. cei care vor sa para mai profi, strecoara cate un cuvant-doua in engleza. si asa se nasc propozitii foarte haioase pentru noi. a trebuit sa le dam los tickets si sa ne dam jos, sa trecem pe la politia de frontiera peruana, pe la vama, apoi politia si vama boliviana. totul pe jos, dupa care, autobuzul pe asteapta de partea boliviana, cu bagaje cu tot. convinsi ca nu trebuie sa platim viza, avem socul zilelor cand vamesul ne spune ca trebuie sa platim 40 de euro de caciula. incercam sa le explicam ca nu, dar ne arata linistiti lista si, se pare, alaturi de bulgari, suntem printre tarile care trebuie sa plateasca viza… noi si americanii :p (si alte tari, dar in autobuz, numai noi si ei a trebuit sa platim). marele nostru noroc (in vama nu exista nici un fel de atm sau banca si nu e chip sa platesti nimic cu cardul) a fost ca mai aveam 50 de euro pe care ii schimbasem inainte de vama in bolivieni si cativa pesos peruani, exact cat pentru 2 vize + 20 de bolivieni (adica 2 euro). am dat cu strangere de inima banii astia… ne-am consolat cu inca un sticker in pasaport, aparte de o simpla stampila, in speranta ca nu suntem fraieriti. cu atat am ramas. 2 euro. am fost putin tristi si descumpaniti, dar dupa ce am trecut granita si am vazut cat de superba e bolivia, ce imagini, ce natura, ne-am dat seama ca merita. am ajuns destul de repede in copacabana, o statiune extrem de turistica, dar frumoasa, iarasi gratie lacului titikaka. aici soarele a iesit dintre nori si a inceput sa usuce drumul plin de baltoace si asta ne-a mai inseninat si pe noi. am decis sa ne facem de cap cu cei 20 de bolivieni ai nostri. asta, nu inainte de a incerca sa mai scoatem bani; incercare nereusita pentru ca nu exista bancomate in copacabana iar unica solutie era sa asteptam 30 de minute pana se deschide banca locala, unde, cu pasaportul, puteam scoate bani, contra unui comision de 10%! ne-am dus la un restaurant de langa statia de autobuz, locul unde urma sa luam urmatorul bus catre la paz. aici ne-am luat cate un ceai de frunze coca si am impartit o supa de asparagus. total: 16 bolivieni. am tot dezbatut subiectul bacsisului dar pana la urma am luat ultimele doua monede pe care le aveam… habar nu aveam ce va urma. am plecat aproape la timp. un autobuz cu multi englezi, cativa danezi (sunt foarte foarte multi danezi care calatoresc in america latina, sau cel putin noi am dat peste multi, dupa israelieni, alaturi de francezi si englezi), francezi si localnici. drumul se arata din nou surprinzator. niste imagini imposibil de explicat in cuvinte (sau cel putin noua ne este foarte greu) dar care ne-au facut sa indragim tara asta foarte mult. si chiar credem ca este o tara extrem de bogata, dincolo de saracia materiala. am ajuns intr-un satuc la poalele unui deal, strabatut de un brat subtire al lacului titikaka. aici bacuri rudimentare transporta autobuze si camioane de pe un mal pe altul. suntem anuntati ca trebuie sa coboram, pentru ca autobuzul trebuie sa fie trecut si el cu bacul, iar noi urmeaza sa luam barci, care ne costa 1,5 bolivieni de caciula. cat de tare ne-am bucurat atunci ca aveam acei 4 bolivieni… a fost un sentiment unic. :d satucul mic si invechit avea un port plin de barcute albe, oameni de securitate si vamesi care iti verificau pasaportul. apa e atat de curata incat poti vedea pietrele, soarele straluceste frumos in ea si e un total contrast cu fumul gros scos de fiecare motor al barcutelor care transporta oamenii de pe un mal pe altul. am trecut pe celalt mal si tako visa la niste pestisori prajiti, gatiti acolo de o localnica si savurati de alti localnici. am ras de cat noroc am avut cu cei 4 bolivieni si am asteptat sa ajunga si autobuzul nostru, dupa care ne-am mai relaxat un pic dupa stresul vizelor. am fost atenti tot drumul si am avut noroc ca doua englezoaice, mama si fiica, urmau sa mearga si ele la uyuni si sa faca un tur in salar si aveau cu ele un ghid. am intrebat-o frumos daca ne poate recomanda o companie cu care sa facem turul pentru ca auzisem povesti de ghizi care si-au lasat pasagerii in mijlocul lacului, sub bataia soarelui, fara nimic in jur. nici lonelyplanet nu recomanda o companie anume ci ti se recomanda sa primesti sfaturi de la cei care tocmai au facut turul… am primit un nume si un numar de telefon, ne-a fost recomandata aceeasi companie de transport de care ne spusese si ricardo, dar ne-am si tresat pentru ca am aflat ca nu prea mai sunt locuri pe autobuzul respectiv. ne-am facut planul ca imediat ce ajungem in la paz, eu sa raman cu bagajele iar tako sa fuga dupa bilete, fara nici un bagaj, la agentia care era in aceeasi statie, doar ca avem un pic de avans fata de posibila concurenta :d eram intr-o cursa continua si era important sa prindem un mijloc de transport in aceeasi zi. am ajuns in la paz in jur de ora 5. de cum am intrat am fost extrem de surprinsi de suburbii pline de case in constructie, parca intrasem intr-un oras care a inceput sa se construiasca acum doua luni, dar era dat in folosire de ani si ani de zile. am traversat un targ, o piata extrem de colorata cu magazine si gherete, chiar si o agentie de oua, un carusel, femei vanzand legume si fructe, tot felul de produse de panificatie, lume, masini, cel mai mare curcubeu pe care l-am vazut vre-odata, culori, gropi, calxoane… am mers mult si ni s-a explicat ca luam un traseu diferit de cel obisnuit pentru ca multe strazi sunt inchise datorita manifestarilor pentru alegerile prezidentiale care urmeaza duminica. cand ne-am aproapiat de centru am vazut maretia la pazului… un oras imens care si-a gasit loc intr-o vale, in inima unui crater vulcanic imens … inca o imagine de taiat rasuflarea si de data asta, oferita chiar de niste cladiri banale, dar cat de diferit de orice am vazut pana acum… ne-am urmat planul si cu totate bagajele am ramas in statie. tako a traversat strada si a intrat in agentia pe care o cautam. in mai putin de un minut, alaturi de inca cativa colegi de autobuz care mai ramasesera la o tigara, am fost abordati de o politista. ne-a dat cate un flyer cu sfaturile de siguranta pentru turisti si ne-a rugat sa avem grija de bagajele de mana si, daca se poate, sa mergem intr-un loc mai sigur… m-am chinuit vre-o cinci minute sa imi pun in spate bagajul mare, tinand un rucsac mic in mana in acelasi timp… cred ca ofeream un spectacol foarte comic. cum am ramas singura, politista s-a oferit sa ma ajute sa il car. i-am explicat ca imi astept prietenul care cumpara bilete pentru uyuni si dupa ce mi-a urcat rucascul in spate, a oprit masinile din strada si m-a ajutat sa trec strada aglomerata de taxiuri care nu se opresc niciodata pentru pietoni… am ajuns, spre surprinderea lui tako, la agentie dupa doua strazi traversate si 3 etaje urcate si ne-am bucurat ca am prins ultimele doua locuri! si inca erau locuri rezervate, dar au decis sa le vanda. eram infometati si am decis sa iesim. am primit nume de restaurante si preturi pentru taxiuri. am ajuns la un bancomat in statia centrala de autobus de peste drum, am scos niste bani… am fost terminati. eu nu vroiam decat sa stau jos. mi-era sete si foame, dar nu puteam sa ma decid ce vreau… defapt nu vroiam decat sa dorm. tako a cumparat de la o batranica un fel de cornuri cu branza pentru 50 de centi bolivieni bucata… incredibil de ieftin…greu de transformat si in bani… tot de la ea am luat niste biscuit si in loc sa mai iesim pana in centru, ne-am intors la sediul companiei cu care urma sa plecam, un sediu foarte modern si curat, o companie extrem de profi, cum nu avem acasa. asteptarea (autobuzul pleca la 9) a fost grea pentru ca vroiam sa dormim… ne-am uitat la poze si cum nu aveam wireless, am povestit despre cum va fi in salar 🙂 ne-am confirmat turul cu agentia care ne-a fost recomandata si am stat pe scaune… sala a inceput sa se umple si am fost primii care au coborat la autobuz. busul era foarte nou, cu scaune care se lasa mult pe spate. singura problema era ca am avut ultimele scaune, iar in spatele nostru, maestrul de ceremonii de pe bus, aveam puse toata mancarea, perinile, paturile pentru calatori… asa ca scaunele noastre nu au fost cele mai commode din bus. la cat am fost de obositi am rezistat cu greu pana am primit mancarea si am vazut jumatate din filmul pentru drum: 9. am primit instructiuni. busul se va opri de mai multe ori pentru verificarea rotilor, schimbul soferilor, iar dintre cei aproape 600 de kilometri de parcurs, 180 sunt pe drum neasfaltat, asa ca trebuie sa avem centura de siguranta si sa asiguram toata bagajele de mana. am dormit practic cu geanta foto in brate sau prinsa de picior, iar tako cu ghiozdanul cu laptopul legat aproape de picior. am atipit repede, insa m-am si trezit, nu stiu de ce!!!!, in jurul orei 2 si nu am mai putut dormi…

sus in deal…la 3800


astazi, dupa ce la 6 am decis sa ramanem inca o zi in puno, am dormit terminati pana pe la 1. niciunul dintre noi nu se simtea inca bine, dar am fost destul de incapatanati sa ne facem bine, asa ca am iesit la aer, ne-am luat apa si servetele si am decis sa incercam sa mancam o supa, desi nu ne e foame si deloc pofta de orice fel de mancare. e bine ca ne avem unul pe altul, pentru ca ne dorim asa de tare ca celalalt sa se faca bine, incat incercam sa parem mai puternici ca sa ne dam incredere, facem glume si ne mobilizam de dragul celuilalt. asa am iesit afara, desi nu ne simteam in stare sa mergem sau sa stam in picioare, soarele ne deranja si eram foarte ametiti. am ajuns la casona, un restaurant recomandat de toti localnicii. ne-am luat un avocado si cate o supa de pui cu taitei si am impartit un litru de limonada. n-am putut termina supa dar ne-a picat bine, atat cat am putut manca, am iesit sa ne plimbam si am atarnat pe o banca vre-o ora jumate. ne-am uitat la oameni, am vorbit cu localnicii, am vrut sa vizitam biserica, dar era inchisa. ne-am intors storsi de puteri la hotel, ne-am verificat mail-urile si am picat ca doua muste spreiate, in pat. nu am putut dormi din cauza durerilor, dar incet incet, am prins puteri. am facut cate un dus, ne-am facut bagajul si ne-am bucurat vazandu-ne mai rosii in oraji si curajosi. deci, maine, la 7, plecam spre la paz! bolivia, here we come!

puno si cum am ajuns acolo


am ajuns in arequipa la ora 8.30, chiar ora la care autobuzul de puno trebuie sa plece. ne grabim de numai, dar reusim sa schimbam autobuzele si sa plecam spre puno in numai 6-7 minute. desi inca adormiti, ne bucuram de drum. si in autobuzul asta suntem filmati – masura de identificare facila in caz de accident :d – destul de ciudat sentimentul pe care il ai in fata unei astfel de camere. nu stim ce sa facem mai intai.. sa filmam, sa fotografiem, sa citim despre locuri… e absolut incredibila lumea din afara autobuzului… cu tot entuziasmul, eu cad rapusa de somn. in timpul asta, tako incepe sa simta nu numai serpentinele, dar si efectul altitudinii. puno este la 3810 m inaltime. fara perioada de aclimatizare, cand ajungem in capital folcrorului peruan, tako isi simte stomacul in gat, capul si la picioarele si picioarele amortite. din autogara, un nene simpatic ne-a abordat si ne-a propus un hostel. avand in vedere ca tako se simteam foarte rau, am acceptat propunerea si am plecat spre tumi hostel, aproape de piata centrala a oraselului, port al lacului titikaka. quechua si aymara sunt cele doua limbi vorbite aici… nimic nu seama cu ele… poate japoneza, de fapt. au si ceva scrisuri pe masini care seama foarte tare cu japoneza. acum la scoala se invata si spaniola, iar majoritatea oamenilor de aici inteleg si un pic de engleza, cum turismul este atat de important pentru ei. am fost intampinati la hotel cu ceai de frunze de coca. este principalul medicament natural recomandat in raul de altitudine. am baut cate unul si apoi ne-am asigurat ca avem bilete pentru maine catre la paz. am hotarat sa mergem si intr-un tur pe insulele uros, pentru era o calatorie pe care ne-o puteam permite ca sit imp, desi ne-ar fi placut sa facem un tur pe insulele de pe titikaka si sa stam peste noapte cu cate o familie localnica.
aici pe strazi vezi multe collagua – femeile papusi care ma fascineaza pe mine – tanti simpatice, uneori cu dinti auriti, cu fuste treisfert largi, umflate de alte doua-trei pe care le poarta pe sub prima, care sunt recunoscute pentru broderiile pe care le fac. in regiunea asta exista peste 300 de dansuri traditionale (unele religioase, alte specifice culturii din anzi iar unele pentru a face glume pe seama spaniolilor), 2000 de feluri de cartofi si cel mai important festival din peru, vergine de la candelaria, care tine 18 zile.
am plecat spre barca la 3.30, inca nu in putere, dar cu dorinta de a vedea cat mai mult. in barca am asteptat aproape o ora dupa alte grupuri si am plecat spre uros, insulele plutitoare. am avut si ghid, care ne-a povestit despre raurile care se varsa in lac, despre pestii care se gasesc in lac, despre importanta trocului pentru cei care traiesc pe insule, atat pentru protejarea naturii, cat si pentru pastrarea traditiei. de asta si turismul le face bine si ii ajuta sa nu exploateze natura pentru comert, ci pescuiesc si vaneaza numai pentru a trai. lacul este strabatut de o linie imaginara care imparte lacul in partea peruana si cea boliviana. peruanii vor spune mereu ca procentul este 60/40 in favoarea lor, iar bolivienii folosesc acelasi procent, dar in favoarea lor. tot aici, foarte specific zonei, este porcul de guinea care este domesticit si crescut pentru a fi mancat. cei de pe insulele plutitoare, nu mai putin de peste 50 la numar, isi descriu viata ca traind intre apa si rai. lacul este foarte mic in partea puno – nu depaseste 15 m adancime, dar in nord, ajunge la m. pe langa pesti si pasari, lacul le ofera insularilor si totora – o planta care creste in lac. ei folosesc totora nu numai pentru impletit si pentru a-si face insulele, dar si pentru a avea grija de dinti si ca si snack. sunt astfel la rascrucea celor doua civilizatii antice: aymara la sud si quechua la nord. am ajuns pe insule si am fost poftiti pe o banca impletit. nu simti ca plutesti iar pamantul e un covor moale de totora uscata, totusi putin umeda, dar foarte comoda. casele sunt toate din impletitura, fiecare incapere avand cate o destinatie. pe insula pe care am fost traiau 4 familii. pe alte insule puteai sa vezi si scoala si spital. fiecare familie se specializeaza fie in gatit, tesut, brodat si majoritatea se bazeaza mult pe turism. o fac intr-un fel demn si frumos, te roaga sa le povesteti prietenilor ce frumos e acolo, ca sa vina si ei, sunt constienti si au acces la toata nebunia consumistica, dar aleg sa ramana traditionali. ne-au explicat cum fac barcile (au si versiunea mercedes a barcilor :d), despre cum construiesc insulele plutitoare si cum trebuie sa le ancoreze in locurile cu apa mica, ca sa nu ajunga in bolivia :d.
ne plac culorile, obrajii rosii si rotunzi, zambetele aurii, traditiile, felul simplu si frumos de a trai, demnitatea si bunatatea oamenilor, natura care pare ca aici a dat tot ce a putut mai bun. in turul nostrum ne-am intalnit cu ricardo, un mexican care tocmai ajunsese, in aceeasi dimineata ca si noi, din bolivia, de la salar de uyuni. ne-a aratat poze si ne-a povestit ce minunat e acolo, ca nu se astepta sa fie asa de frumos… am povestit mai mult si am decis sa luam cina impreuna. s-a oferit sa dea adresa prietenilor lui din lima, unde va sta si el in weekendul cand ar trebui sa mai petrecem o noapte in lima. desi tako se simtea din ce in ce mai rau, iar mie nu mi-a facut deloc bine mirosul de benzina de pe barca, am ajuns in piata centrala si am inceput sa cautam un restaurant unde sa mancam o supa si tako sa incerce un trucha – faimos pentru zona asta de munte. am ajuns la unul care parea bun, pentru ca era plin, dar serviciile erau foarte foarte incete. am mancat o supa foarte buna de cartof si pana sa vina pestele lui tako, el se simtea deja destul de rau, incat am renuntat sa mai asteptam. ricardo isi luase porc de guineea si spune ca are gust de iepure. am povestit despre romania si mexico si cat de asemanatoare sunt. ricardo se gandeste sa se incrie la doctorat la ceu in budapesta si povestim despre tarile est-europene. plecam mai repede decat el pentru ca tako se simte foarte rau si eu incerc sa fiu puternica, dar pic si eu la hotel. avem cea mai oribila noapte posibila. cele mai groaznice simptome de rau de altitudine si regretam ca nu ne-am oprit in arequipa ca sa ne obisnuim cu inaltimea. greata, dureri de cap, dureri musculare, lipsa de aer… ne trezim pe la 1 si nu mai putem dormi. adormim in final pe la 4 dar la 6, cand trebuie sa ne trezim pentru autobuzul de la paz, ne dam seama ca nu suntem in stare sa mai calatorim, mai platim o noapte si ne schimbam biletele pentru ziua urmatoare. daca nici maine nu ne simtim bine, ne gandim sa ne intoarcem spre cusco, care e un pic mai jos ca si altitudine… dar speram sa nu fie cazul.

ne place peru


asa cum uneori simti de la prima privire ca te vei intelege cu o persoana, asa am gasit ca unele tari iti dau un sentiment placut chiar daca numai ai iesit din aeroport. asa am simtit in cambodia, asa am simtit si aici. am ajuns in lima dupa un zbor de aproape 5 ore.
de sus, lima arata ca si amman, cu cladiri patratoase, joase (nu mai

mult de doua etaje) si maronii-gri. de jos, seamana cu phnom penh, multe din cladiri avand fatade colorate, tuk-tuk-uri pictate, autobuze si microbuze cu tresee bine stabilite, condus haotic, claxoane si suspans.

am luat un taxi de la aeroport si am ajuns la statia de autobuz de unde ne asteapta multe multe ore de drum. am fost impresionati de profesionalismul serviciilor de transport de la cruz del sur si am mancat cea mai buna vita si cel mai bun pui fript de multa vreme. acum asteptam sa se faca ora 16.00 si sa imbarcam in bus. suntem entuziasmati de drum si de ce ne asteapta in arequipa, al doilea oras ca marime din peru. incepem astfel semana santa, intr-un loc plin de istorie, plin de traditie si credinta.

mai avem 1 ora de asteptat, savuram un inca kola (e ca si cum ai bea bomboane din cele galbene si foarte dulci dizolvate in apa… putin scarbos, dar merge) si ne uitam la poze. suntem foarte tristi pentru ca am pierdut un carnetel mic in care ne-am notat tot felul de nimicuri, ne-au scris oameni in tot felul de limbi… a fost caietelul nostru de calatorit in jurul lumii si … nu-l mai avem. cum nu avem suveniruri din locurile unde am fost, asta a fost tocit si trecut prin lumile pe care le-am cunoscut…bine macar ca avem pozele…

din arequipa ar trebui sa luam un bus in puno. nu stim daca vom prinde unul si daca vom avea acces la internet, asa ca nu va nelinistiti pentru noi daca nu dam un semn pana luni seara-marti.

autocarul este mult peste asteptarile noastre in ceea ce priveste comoditatea. este totusi un autocar si un drum de 15-16 ore ne sperie un pic. avem un fel de bus attendant 🙂 un tinerel foarte de treba care ne serveste cu mancare, ceai, ne prezinta filmele care urmeaza sa ruleze pe ecranul in cabina. isi drege mereu vocea, incearca sa faca fiecare interventie cat mai spectaculoasa… pe la 22.00 ne aduce fericit cate o cartela de bingo. premiul cel mare: un drum arequipa-lima 🙂 e cumva mandru ca ne ofera aceasta mica distractie si ofera numere pentru cei care canta sau isi arata cardul de calator frecvent al companiei. la doar 3 numere distanta, nu castigam, dar beneficiem de aceeasi distractie si cerem voie sa pastram cartelele ca si amintire. tako adoarme destul de repede. afara e intuneric si nu prea se pot distinge multe. in jur de miezul noptii e clar ca incepem sa urcam. se vad umbre imense de munti de o parte si de alta a soselei, iar cand suntem depasiti ca cate o masina apuc sa vad repede cate o pata din muntii care ne inconjoara. toate serpentinele si pozitia in care stam ma fac sa ma simt foarte rau. sinusurile mele sunt treze si ele si simt ca lucreaza. incerc sa dorm, dar uneori, cu ochii inchisi, e mai rau. adorm abia pe la 4 iar la 6 suntem treziti pentru micul dejun. ce vedem pe geam este foarte greu de descris in cuvinte. multi zic ca noua zeelanda e frumoasa, dar pentru noi, peru iti ia rasuflarea… canioane imense, aride, cu cactusi crescuti din piatra seaca si mult mai jos, in vai care par la sute de kilometrii departare, verdeata unei jungle, nori atat de aproape de tine, ca iti vine sa ii atingi, satuce care par parasite, dar ziua sunt atat de pline de culoare, femei imbricate ca niste papusi, indiferent de numarul ridurilor de pe fata lor, cu cele mai dragute fuste, palarii haioase si parul impletit in doua cozi lungi, pana la fund. ne place peru, ne place mult.