mt. eden si blues


astazi ne-am hotarat sa exploram mai mult cartierul in care locuim, mai ales pentru ca e ultima noapte in care dormim aici. maine ne mutam la christopher, care sta in centrul orasului. amy si colegii ei ne-ar fi tinut cu siguranta pana duminica, dar ne-am gandit ca e mai bine sa fim mai aproape de statia de autobuz care ne duce la aeroport pentru ca va trebui sa prindem unul de ora 6.00 cand putine mijloace de transport in comun functioneaza.
am pornit spre muntele eden, care da si numele zonei in care stam; un alt vulcan, al doilea ca inaltime din auckland, o destinatie destul de turistica pentru vizitatorii orasului. nu aveam harta zonei pentru ca e destul de laturalnica, dar ne-am ghidat dupa munte si, chiar daca am lungit traseul din cauza ca nu cunosteam strazile si cat de unduite, ocolite sau inchise sunt, a fost o plimbare placuta. am ajuns la baza muntelui si am inceput sa urcam pe carari inguste, cat mai departe de soseaua pe care autobuze pline de turisti asiatici urcau la crater. pentru 10 minute am urcat destul de abrupt pe o scurtatura, dar nimic dificil sau greu de realizat. pamantul e foarte rosiatic, vegetatia destul de arida, in afara de zone isolate cu conifere, dar loc preferat de oamenii din zona care fac jogging sau vor sa se plimbe un pic. inainte sa urcam ne-am oprit la un supermarket micut, de unde ne-am luat o bagheta, o branza si niste pateu, ca sa facem un mic picnic, de mic dejun-pranzo-cina šŸ™‚ pe la 6 trebuie sa o luam spre stadion pentru ca am decis sa mergem la un meci de rugby, iar astazi joaca blues (echipa nz) cu brumbies (echipa din australia). avand in vedere rivalitatea dintre cele doua tari, am inteles ca va fi un spectacol reusit.
vremea nu prea tine cu noi, astazi. e cald si placut ca si temperatura, dar innorat si ploua uneori. si aici ploaia e marunta, picurii plutesc in toate directiile si norii trec destul de repede. zilele innorate sunt insa destul de mohorate si intunecate. chiar arata a toamna. craterul din varful lui mt. eden este impresionant. chiar daca acum acoperit cu o iarba uscata, este enorm si, numai gandul ca te afli pe un vulcan (multi din vulcanii din noua zeelanda sunt inca activi), te face sa te simti asa de mic in fata naturii. de pe deal se vede orasul destul de bine, vedem si devonport si ceilalti vulcani din jur, apa si cartierele. in afara de centrul orasului, de langa port, restul cladirilor sunt mici, in principal case si cateva blocuri care nu depasesc 3 etaje. vedem si stadionul si ne facem plan de cum sa ajungem acolo. ne bucuram de picnic printre picaturi si in bataia vantului, ne plimbam in jur si se face vremea sa coboram. distantele pareau mult mai mici de sus, dar ne-am facut o idee incotro trebuie sa ne indreptam. am mers aproape 40 de minute si am ajuns la stadion; inca in constructie, stadionul se pregateste de marea competitie din 2011. din pacate nu am avut voie sa intram cu aparatul foto, asa ca ne-am intors pana la amy ca sa lasam bagajele cu care plecasem de dimineata si abia dupa am reusit sa intram. deja cu doua ore inainte de meci lumea incepea sa se stranga. multe autocare cu copii, unii veniti direct de la meciurile lor de rugby, autobuze speciale din alte zone ale orasului aducand fani, familii cu copii, se arata a fi un meci interesant. terenul e mult mai mic decat de asteptam, publicul mult mai pasnic, competitia foarte sportiva, din toate punctele de vedere. din primele momente, un jucator avea deja fata plina de sange; si-a schimbat tricoul si a continuat. nu drame, nu aruncat pe gazon, gemete si mici scenete de impresionat publicul si arbitrii. chiar daca terenul e mic, tribunele sunt destul de maricele. initial aveam impresia ca jucatorii nu sunt foarte mari, cel putin, nu de unde eram. cand i-am vazut in comparatie cu un baiat de mingi, ne-am dat seama ca terenul poate parea mic si datorita jucatorilor. am avut norocul sa avem in stanga noastra un grup de sustinatori, cu cate un bax de bere de caciula si extrem de bine-dispusi. chiar daca se aprindeau si ei la unele faze (si noi am facut la fel :)), terminau mereu cu cate o gluma si se vedea ca se simt bine si le place sportul. nu am auzit cantece si nici injurii fata de cealalta echipaā€¦ un foarte puternic boooo, spus la unison, a fost singurul exemplu de revolta fata de echipa adversa. multe reclame, majorete si muzica pop la fiecare oprire a meciului, pentru intretinerea publicului. ca si sport, ne-a placut mult. e o eleganta si o delicatete cu care oamenii astia mari se arunca unii in altii dupa minge. si chiar daca doare uneori si numai ca sa te uiti si te imaginezi pe tine direct in spital dupa o asemenea faza, duritatea meciului e un mic detaliu. am plecat cu zambetul pe buze pentru ca echipa pe care o sustineam, blues, chiar daca nu sunt pe o pozitie foarte buna in clasament, au castigat. faze frumoase chiar si pentru necunoscatori, reactii dragute din partea publiculuiā€¦ a fost o seara draguta. ne-am intors acasa si aici lumea se pregatea din nou de petrecut. e vineri seara si lumea e pregatita pentru weekend. am fost singurii care am ramas acasa. am facut dus si ne-am facut bagajul.

o noua zi in auckland

astazi ne-am trezit increzatori ca vom avea o zi plina, vom inchiria o masina si ne vom plimba in zona. putine trenuri si autobuze ajung aproape de plajele mai interesante, ca cele cu nisip negru, si daca am avea masina, am putea sa le vizitam. dam de dimineata vre-o 10-12 telefoane la companii de inchirieri siā€¦ nimic. toate masinile mici sunt inchiriate, mai putin cateva van-uri care sunt scumpe si trebuiesc inchiriate cel putin 3 zileā€¦ plecam destul de dezamgiti de acasa, aproape de ora pranzului, cu ideea ca vom gasi in port un ferry sau un autobuz care sa ne duca undevaā€¦ oriunde dragut, doar sa vedem ceva. am ajuns repede la ferry siā€¦ nimic interesant, care sa ne si permitem. ne-am plimbat pe strazi, am mers in parcuri, am luat-o pe strazi pe care speram sa ne pierdem, dar nu am reusitā€¦ ne tot invartit pe strazi, ne-am uitat la oameni si la locuri. aici sushi e mai ieftin decat in japonia, multe magazine de suveniruri au incriptii in japoneza, sunt oameni veniti din toate partile, si totusi, multi sunt neo zeelandezi si mai putin englezi, indieni, koreeni, sud americani; ce inseamna asta? inca nu avem raspunsul complet. inca ne zbatem intre stereotipuri si extreme, dar speram sa avem un raspuns pana la finalul calatoriei in noua zeelanda.
am fost putin demoralizati si parea ca e o zi in care nici un plan nu iese, orice planifici pica sau se dovedeste a fi un esec. trebuia sa avem si zile din astea, dupa atatea experiente interesante si atata noroc pe capul nostru :d am ajuns din dou la librarie unde am stat ore bune. ne-am intors acasa pe jos, pe niste strazi cel putin ciudate, dar nu ne-a luat mai mult de 30-35 de minute. acasa, amy si cecilia, prietena lui nancy, se uitau la film. ne-am asezat langa ele si am inceput sa povestim cu cecilia. a venit si nancy, nu dupa mult timp, si am continuat povestile in patru. nancy a adus de mancare de la lucru :d si ne-am infruptat cu copanele de pui si sushi. a fost o zi lunga, plina de lucruri mici, mai putin spectaculoase, dar destul de relaxanta. incepe sa ne placa libraria din centru si sa devenim abonati la ei šŸ™‚

devonport si parcurile din auckland

boldog szuletesnapot, kriszta!

astazi ne-am trezit de dimineata si am hotarat sa mergem in devonport, o localitatea draguta la 20 de minute cu ferry de auckland. am ajuns foarte repede in centrul orasul si apoi 6-7 minute de mers pana la port. auckland pare mult mult mai mic decat capitalele in care am fost pana acum, si cu toate astea este cel mai mare oras din noua zeelanda, casa a jumatate din locuitorii tarii. wellington este a doua destinatie, in insula din sud, ca o a doua capital, insa mult mai mica dar mai turistica. am ajuns repede in satuc, un loc extrem de linistit si placut, cu multe case si doua dealuri (ca peste tot in zona, vulcani care au primit distinctia de munti, chiar daca par numai niste movile) de unde se pot vedea imprejurimile, in special imaginea aucklandului de sus si departe, cu cei peste 50 de vulcani presarati ca niste besici verzi. ne-am plimbat pe strazi si stradute. am fost la nelipsitul punct info, unde din nou am gasit sute si sute de brosuri pentru absolut orice, planul orasului, planul caselor vechi din oras, o doamna voluntar ne-a sfatuit ce sa facem in cele cateva ore pe care le avem la dispozitie si ne-a dat mai multe optiuni. am inceput sa urcam catre vulcanul central si pe drum am admirat casele, afacerile micute fie cu suveniruri, fie cu tot felul de mestesuguri si nelipsitele pub-uri, care sunt peste tot. astazi multa lume e imbracata in verde (am observat in auckland ca, fara sa ne propunem, pentru ca uitasem ce zi e azi, ne-am luat fleece-urile verziā€¦ ) sarbatorind, deja de la 11.00, cu cel putin cate o bere, ziua sf. patric. am urcat ceva, dar drumul a fost foarte placut si soarele destul de cald cat sa te binedispuna si destul de rezervat cat sa nu transpiri. am ajuns in varf si ne-am bucurat de vant si priveliste. ca si din avion, si de pe movile, zona arata superb. suntem tot mai derutati de ce am putea face, ce ar trebui sa facem , ce sa vizitam si cum sa ne dramuim banii. insula din sud a tarii este cea superba, locul de unde sunt toate imaginiile ametitoare cu natura pura, vegetatie si fauna neatinsa de oameni, care ajung in documentarele pe care le vedem. daca ar fi sa replanificam zborurile, am zbura direct in wellington si de acolo am fi mult mai aproape de o gramada de locuri uimitoare din tara. un alt lucru pe lasat pe alta dataā€¦ nu simtim ca vedem cu adevarat tara, apucam sa vorbim cu oamenii, vedem cum e viata in partea cea mai populata, dar cam atat.
pe de alta parte, ne bucuram ca avem un ragaz de respiro, un loc care nu ne solicita in nici un fel, cum e auckland, pentru ca ne putem odihni. fara sa fim vizibil obositi (pentru ca in afara de calatorit, nu am pierdut noptile), ne-am trezit capabili sa dormim peste 12 ore pe noapte si sa ne fie in continuare somn. dupa ce am fost pe pozitii si am fost mereu stimulati de tot din jur, aici, unde lucrurile sunt destul de comune, intelegem limba, ei de inteleg pe noi, diversitatea e mare, nu e greu sa gasesti/faci nimic, e locul potrivit sa lasam garda jos si sa ne pregatim pentru america latina. suntem foarte entuziasmati ca ajungem acolo. si cum nu avem bani sa exploram noua zeelanda asa cum ar trebui, intr-un fel, am vrea sa ajungem mai repede in argentina. facem mult research pe internet (cat l-am avut) despre tarile pe care le mai avem de vizitat, tako are tot felul de exceluri cu variante de calatorii/itinerarii si costuriā€¦ trebuie sa luam cateva decizii si nu stim inca ce sa facem. ne intoarcem din devonport dupa cateva ore de plimbat non-stop. ajungem in oras si, langa statia de autobuz, gasim o librarie mare si uitam de noi acolo inca vre-o doua ore. ne luam carti cu america latina si stam si citim. avem fiecare cate un teanc de carti selectate si, pentru ca se intuneca, stabilim sa mai facem asta in zilele care urmeaza. ne-am plimbat in jur, in zona universitatii (care ne-a placut foarte mult, o mixtura de cladiri vechi si noi intr-o zona foarte larga din centrul orasului), in parcul albert, un ne-am intins pe iarba vre-o jumatate de oraā€¦ ne plac parcurile lor, zonele cu verdeata si felul in care pun in valoare unele cladiri vechi.
am luat-o incet spre casa in jur de 8. ne-am oprit sa ne luam si noi cate o bere de la supermarket (aici corona e mai ieftina decat peroni :d), prima de cand calatorim :d, in cinstea spiritului irlandez. acasa lumea e foarte animata. amy, simon si george au cativa prieteni pe la ei. si in cultura lor, scopul unei seri este sa ajunge la o stare bunicica de ebrietateā€¦ asta e definitia unei seri reusite, asa ca, toata lumea incepe sa bea bine de acasa, ca atunci cand ajung in baruri sa fie mai ieftin drumul catre fericire. decidem sa ramanem acasa si dupa ce vorbim un pic cu amy si prietenii ei (o parte inca mai infulecau din malai versiunea 2, cu fulgi de usturoi in el), ne bucuram ca se intoarce nancy de la lucru. ieri seara a fost extrem de draguta. tako se uita la poze cu torres del paine. ea era in trecere dar a ramas blocata cand le-a vazut pe calculator si ne-a povestit ca a lucrat acolo si ca este superb si ca trebuie sa mergem pentru ca e magic si total diferit de orice am putea vedea. am povestit mult cu ea cu o seara inainte si asta-seara pare mai in forma, mai putin obosita, a venit cu cateva beri in geanta, luate de lucru (cat de latin :)) si iesim pe terasa. e total diferit sa vorbesti cu ea fata de tinerii de aici. intr-un loc unde ce mai faci este doar o forma de salut, la care nu se asteapta niciun alt raspuns decat bine, tu? sau bine, multumesc, ne bucuram ca atunci cand vorbim cu nancy, vorbim cu adevarat, nu primim intrebari care trebuiesc puse, ci unele la care se asteapta raspunsuri. ajungem sa povestim o gramada si de toate. cum e bucatar, ne povesteste despre mancarurile din chile, despre cum a studiat sa devina bucatar (in chile exista o facultate de 4 ani pentru a te specializa in bucatarie internationala si, se pare, o scoala chiar foarte buna); are doua surori, o bunica care gateste mult si foarte bine, nu a mai fost acasa de aproape 2 ani si este in noua zeelanda de 3. nu vorbeste engleza prea bine pentru ca nu a interesat-o niciodata sa invete. i se pare o limba grea, dar totusi vrea sa ramana aici. in perioada asta asteapta decizia departamenetului de imigrari, pentru ca a aplicat pentru rezidenta si a indeplinit criteriul (sa lucreze timp de 2 ani la acelasi angajator). povestim si despre copilarie, rosii mancate in gradina, furatul de fructe din copaci, nunti, bunici si mancare. e placut sa povestim cu ea. maine ii vine o prietena, tot din chile, care a stat 6 ani in wellington si acum se intoarce acasa. a reusit sa-si ia cateva zile libere de la club si maine e ultima zi, dupa care se poate odihni 3 zile. mergem la culcare desi restul casei sarbatoreste st patrickā€™s day asa cum se cuvine, prin baruri. ii auzim cand vin acasa, dar continuam sa dormim bine pana dimineata.

inapoi in auckland

zi de odihna in auckland. astazi ne-am trezit abia la 13.00 incepem sa fim foarte obositi si fara motive clare: nu ne culcam tarziu, nu suntem epuizati de trasee grele si mult efort fizic. dintr-un motiv ciudat, chiar daca am facut tranzitia fuselor orare destul de lin, se pare ca ne ajunge din urma oboseala schimbarilor. nu ne asteptam. avem tot felul de reactii ciudate la oboseala asta, de la foame exagerata la somn continuu, dureri de stomac si ameteli, nici unele dintre ele nu sunt extreme sau nu ne fac sa fim total nefunctionali, dar fac ca zilele sa fie un pic mai greleā€¦ asa s-a intamplat si astazi. chiar daca ne-am trezit nu prea ne-am putut misca. am zacut mult timp in pat, ne-am minunat de ce canale mediocre cu emisiuni americane pot avea la televizor si ne-am hotarat sa le gatim ceva gazdelor. traditionalul orez cu lapte nu putea lipsi din meniu, de data asta facut de mine, in timp ce tako a mai facut niste cumparaturi. am gasit in sfarsit faina de porumb, ca a noastra. mai mult, am gasit-o intr-un magazin extrem de dragut, detinut de cine altul, decat de un indian, si el, foarte amabil si de treaba, care a avut cea mai mare diversitate de orez, faina, condimente, fructe uscate, alune, tot ce ti-ar trebui sau ti-ar face pofta si nu ai gasi altundeva, la preturi foarte miciā€¦ magazinul nostru preferat, de pana acum, din toate timpurile šŸ™‚ ne-a placut chiar mai mult decat magazinul lonely planet :d i-am spus ca suntem romani si atunci a inceput sa ne arate toate produsele pe care romanii, sarbii sau ungurii le cumpara de la el. i-am spus ca stam numai cateva zile aici, ca suntem intr-o calatorie si ca nu ne este chiar asa de dor de produsele de acasa, dar cu siguranta vom mai trece pe la el sa luam condimente si tot felul de bunatatiā€¦ ce experienta frumoasa de cumparaturi! fara branduri, fara ambalaje inutileā€¦ totul in pungi simple, cu etichete micute cu cantitatea si pretulā€¦ minunat! inca am gasit trei tipuri de faina de porumb galbena, cu grade diferite de granulozitate. am ales-o pe cea mai mare si am inceput sa preparam malaiul, dupa reteta mamei, o combinatie intre reteta lui radu anton roman si a bunicii. colegii de casa au inceput sa se intoarca de la lucru si, asa cum stabilisem cu o seara inainte, urma sa mergem impreuna cu fetele la o piesa de teatru, o comedie kiwi, scrisa de o tanara de varsta noastra care a locuit doi ani in argentina. am apucat sa mancam din orezul cu lapte si am lasat malaiul pentru dupa piesa. am plecat spre sala studio/ bar, un loc foarte boem si dragut unde, timp de aproape o ora, am urmarit o comedie neagra despre stereotipurile vietii in suburbia tipica kiwi. un umor putin infantil, cu glume usurele, piesa a fost o activitate placuta dupa o zi de leneveala si stat in casa. ne-ar fi placut ceva mai mult, dar a fost dragut sa sustinem tinere talente locale. ne-am intors acasa, am asteptat o ora dupa malai, l-am mancat cu salata si branza (amy este vegetariana) si ne-am pregatit, din nou, de somnā€¦ speram ca maine sa fim mai in forma, ne tot uitam de masini de inchiriat (e foarte greu sa te deplasezi in noua zeelanda pe distante medii si mici, daca nu ai masina) si ne strucuram lucrurile de vazut pe o lista destul de lungaā€¦ speram sa avem enegie, timp si sa gasim solutiile cele mai ieftine. pentru maine: devonport, domeniile auckland si parcurile din oras.

tara cerului pictat, o zi pe drum

in dimineata asta am apucat sa facem cate un dus si sa mai petrecem ceva timp cu barbara inainte de a pleca inapoi spre auckland. desi nu primisem nici un semn de la amy pana la 10.00, eram hotarati sa ne intoarcem in auckland si sa vedem de acolo ce vom face. conexiunile catre ghetar sunt foarte proaste si drumul cu autobuzul e foarte lung. avionele sunt scumpe si nu stim daca merita efortul financiar daca e de ales intre franz josef si patagonia. am tot asteptat pe terasa si am povestit de toate cu barbara, in timp ce pisica ei torcea la soare. ne-a aratat in gradina cum, aici, fructul pasiunii creste in boscheti, ca si zmeura, la noi. am ajuntat-o sa intinda haine la uscat, am vazut poze cu nepotii ei, am admirat din nou muntele si toata zona care se vede atat de bine de la casa ei. intr-un final, in jur de 11.00 au venit si amy si familia ei. parintii ei, am aflat mai tarziu, au plecat din londra acum mai bine de 20 de ani, dupa ce s-au nascut fetele, tatal fiind specialist in arbori si primind un jos initial in sydney si apoi in new plymouth, chiar la parcul unde s-a tinut womad. s-au mutat apoi in auckland si de ceva ani sunt aici. sunt foarte deschisi si de treaba, le place mult sa povesteasca si sunt foarte pasionati de tot ce e natural si de tot ce e responsabil fata de mediu.
drumul a fost destul de obositor pentru ca am stat in spate si nu prea aveam loc de picioare, oricum mai bine decat in india, dar am ajuns in auckland dupa 6 ore de mers cu masina. ne-am oprit numai de doua ori, cate putin, ca sa bem o cafea si sa mancam cate o briosa. am atipit, ne-am uitat pe geam, ne-am minunat de vegetatie, de cerul atat de dramatic, ne-am jucat de-a ce e norul ala, am vorbit despre muzica, am facut o lista cu artisti plai pe care ii recomandam pentru cei din masina, care erau inca sub efectul womad si erau innebuniti de muzica, am povestit de locurile frumoase de vizitat din romania, despre locurile frumoase din noua zeelanda,ā€¦ parintii lui amy trebuiau sa mearga la concert al di meola in 17ā€¦ i-am anuntat ca nu se mai tine concertul. si noi trebuia sa ne vedem cu el si cu gumbi si ne-au scris ca organizatorul nu ii platise pentru concertele in australia, asa ca au decis sa plece inapoi acasa in 12. šŸ™ destul de trist, dar se intampla, se pare, peste tot in lumeā€¦
am ajuns intr-un final in auckland, am lasat-o pe sora lui si apoi am ajuns la casa in care vom sta pana in 19, cand schimbam gazdele. casa de aici de aduce aminte de cea din sydney: este veche, de lemn, cu multe camere si podele de lemn, geamuri cu mici modele de vitraliu, gradina si terasa de lemnā€¦ in casa stau 5 tineri, amy, doi baieti, gus si , si alte doua fete, george si nancy, toti sunt australieni, mai putin ultima care este din chile. i-am cunoscut pe rand pe toti, pe masura ce se intorceau de la lucru. ultima a venit nancy, care lucreaza ca si bucatar la clubul de iahturi. am vorbit cu ea putin despre situatia din chile si despre ce noutati mai are de acasa. ea este cea mai in varsta dintre toti, are 34 de ani si este aici de 3 ani. nu vorbeste prea bine engleza dar se straduieste. comunitatea de sud-americani este destul de mare aici, asa ca s-a tot invartit in cercuri in care a vorbit numai spaniola si si-a neglijat engleza. cum toti eram obositi, am decis sa nu facem nimic in plus seara, si am decis sa ne uitam impreuna la un film. initial am vrut sa vedem amintiri din epoca de aur dar nu mergea subtitrarea in engleza, asa ca am ales un film pe care niciunul dintre noi nu-l vazuse. s-a dovedit a fi unul extrem de prost si ne-am rugat sa se termine mai repede, in timp ce radeam cu lacrimi de povesteā€¦ se facuse deja 12, asa ca ne-am pregatit de somn. si am dormitā€¦

womad, ziua 2

astazi ne-am trezit cu greu la 10, desi am tot pus ceasul sa sune de la 8.45 incepandā€¦ patul era extreme de comod si era caldut, am mai fi dormit lejer 2-3 ore. barbara si greg au fost draguti si nu ne-au grabit deloc, desi am fost putin in intarziere pentru tura barbarei care incepe la 11.00. am apucat sa facem dus si sa respiram un pic, sa admiram muntele taranaki din bucataria celor doi si sa ne entuziasmam de inca o zi la womad. am ajuns la festival si lumea se strange incet, incet. pe masura ce ne apropiem de ora 12.00 tot mai multa lume ajunge si foarte discret, se creaza un mic public pentru prima reprezentatie. ne uitam la lume si ne bucura sa vedem o diversitate atat de mare de oameni. sunt si ceva straini, auzim franceza, germana, olandeza si e placut sa stai intins pe iarba si sa te bucuri de un tablou atat de divers si de activ. am vazut o trupa de irlandezi, apoi babylon circus, am fugit la workshop-ul celor de la eliades ochoa, apoi un happening al calugarilor gyuto, un concert dub colossus, o combinatie de muzica etiopiana cu ritmuri funk, apoi la trupa din sahara, the skatalites, din nou ojos de brujo si uite asa, fara sa ne dam seama, s-a facut ora 9. intre timp am mai mancat, de data asta mancare turceasca ā€“ hummus si kebab ā€“ daca ieri am incercat hangi ā€“ mancare traditionala maori, care contine carne si legume gatite pe abur si apoi tinute in pamant ā€“ am epuizat optiunile mancarurilor locale disponibile la festival. putea alege si sa mancam langos unguresc, mancare indiana sau de la hari krishna, si multe optiuni de pizza si paste. si aici au corturi care ar trebui sa fie cu arts & crafts, dar sunt mai mult magazine care vand de la lucruri facute de mana pana la tot felul de produse tipice unei culturi, dar facute in china. e practic un bazar colorat, tipic pentru evenimente de genul. am aflat ca s-au vandut in jur de 30.000 de bilete si intr-adevar, locul pare destul de plin. ne-am intalnit pe la pranz si cu viitoarea noastra gazda, amy, care are 23 de ani si locuieste in auckland cu inca 4 tineri. e aici cu sora, parintii si inca o prietena de familie. ne spune ca au loc in masina si pentru noi si chiar daca nu ne mai vedem astazi pe la concerte, ne vedem maine cu siguranta si ne intoarcem impreuna in auckland. ne intoarcem la barbara destul de devreme, insa asta nu ne deranjeaza pentru ca trebuie sa impachetam, sa ne verificam mail-urile si sa ne odihnim cat de mult putem in patul mare pe care il avem la dispozitie. povestim cu barbara despre tatuajele maori, care sunt, in mod traditional, facute pe fata si care inca se pot observa pe cei care incerca din greu sa pastreze cultura maori in viata (la festival exista o sectiune cu doi tatuatori maori care executau cateva tatuaje destul de interesante pentru clientii lor). mai povestim si despre cat de importanta este implicarea indivizilor, membrilor comunitatii de aici in deciziile privind multe aspecte, dar in special protejarea naturii, florei si faunei din zona. kiwis par foarte atasati de natura, de animale si sunt foarte activi si foarte sonori in ceea ce priveste drepturile animalelor si protejarea speciilor pe care le disparitie. de aceea nu le place de japonezi ā€“ pentru ca le omoara balenele, au tot felul de probleme cu agricultorii care nu adopta norme eco si considera ca au distrus deja mult din frumusetea locului. spera, insa, ca, pe masura ce populatia creste, sa reuseasca sa puna la punct sisteme prin care impactul omului asupra mediului sa fie cat mai redus. dar se pare ca oricum ai face, acolo unde sunt oameni, exista si dezechilibruā€¦

womad taranaki, ziua 1


astazi ne-am trezit la ora 6 ca sa ajungem la autobuzul catre new plymouth. autobuzul nostru a fost destul de punctual si ne-am urcat in el la 7.15. pentru ca toti pasagerii ā€“ eram undeva la 8 ā€“ au venit la timp, am plecat un pic mai repede. am ramas foarte surprinsi sa avem un autostopist printre noi. hitchhiker-eala e atat de acceptata, cunoscuta si chiar populara, incat se pare ca poti merge si cu autobuzul. am avut un sofer foarte simpatic. ne-a explicat regulile autobuzului cu mult umor si ne-a tinut la curent cu toate opririle, orele, schimbarile de program. se transforma repede din sofer in comentator sau chiar om de stiri si asta facea calatoria mult mai interesanta. am mers ceva vreme si pe autostrada, ceea ce ne-a adormit destul de repede. la 10.00 am facut o pauza intr-un orasel unde unii calatori au coborat, altii au urcat. dupa inca o ora de mers, am facut schimb cu un alt autobuz ā€“ nu stim din ce motiv, ambele trebuiau sa se intoarca in orasele de unde au plecat. noul nostru sofer, si el un talentat al cuvintelor, ne-a povestit despre vremea din new plymouth, despre womad, cine a cantat, pe cine a dus acolo. foarte simpatic. am trecut prin tot felul de satucuri, orasele, toate construite in stil foarte american; casele de lemn, garduri mici, aproape simbolice, targuri de sambata dimineata, nu prea multe masini noi, strazi late, cu trotuare inguste. pe masura ce ne apropiem de partea de sud, insula de sud, natura devine tot mai salbatica si tot mai surprinzatoare. toti muntii care se intrevad sunt vulcanici si arata cu totul diferit de ce suntem noi obisnuiti.
am ajuns in new plymouth la 2. aici barbara si greg, gazdele noastre de couchsurfing, de 54 de ani, ne asteptau cu masina ca sa ne ia bagajele. barbara este voluntar pentru punctul info de la womad. am putut asa sa mergem direct la festival. ne-am mai luat cateva haine groase si ne-am luat bocancii in picioare, pentru ca anuntau ploaie si vremea parea sa le dea dreptate. cum cobori mai mult inspre sud, aerul e tot mai rece, vantul mai puternic si apa mult, mult mai rece. am ajuns la festival destul de repede. new plymouth nu este un oras foarte mare. are doar 70.000 de locuitori si nu este deloc un centru de atractie turistica. mai putin in timpul festivalului. in jur de 300 de oameni sunt voluntari pentru festival, festival organizat in noua zeelanda de institutiile de stat locale si trustul pentru festival artistice in zona taranaki, iar programul artistic (trupele care canta in fiecare editie) e stabilit de cei de la womad. e un concept interesant si seamana mult cu plai-ul. locatia este un parc de 17 hectare, desi nu folosit in totalitate pentru festival. locul este superb si diversitatea vegetatiei, a pasarilor, te fac sa simti ca ai avut privilegiul de a intra intr-un spatiu special. aflam de la barbara ca, da, noua zeelanda are o abordare foarte diferita de australia in ceea ce priveste localnicii: mesajele de multumire catre maori pentru ca lasa albii sa traiasca alaturi de ei, pentru ca ingaduie organizarea festivalului, multe semne in maori, zona speciala dedicata culturii lor, artisti care reprezinta cultura lorā€¦ e foarte frumos sa vezi asta si in mare contrast cu situatia aborigenilor din australia care traiesc in rezervatii si sunt mult mai putin prezenti in cotidianul oraselor. am inceput sa ne perindam intre scene. tura barbarei incepe la 5.30, asa ca are timp sa ne arate perimetrul festivalului si sa ne povesteasca una-alta. ea si sotul ei calatoresc oricand au ocazia. ea lucreaza part-time ca supervizor la scoala, iar sotul ei este administratorul it al scolii. au o fiica si un fiu, prima este acum in anglia, cel de-al doilea are doi copii mici si locuieste la 3 ore de new plymouth cu prietena lui, care este jumatate maori. au calatorit mult prin asia si america de sud. urmatoarea destinatie va fi europa si trebuie sa decida intre spania si portugalia.
incepem sa facem slalom printre scene: scena mare, pe platforma din mijlocul unui lac, cortul calugarilor budisti, scena de la zona culinara, doua scene pentru workshop-uri si inca o scena mai mare, de concerte. este interesant ca practic sunt aceleasi cateva trupe, care timp de trei zile se perinda printre scene. au, deci, cate 3 concerte si diverse workshop-uri. apuci sa ii vezi chiar si de 5-6 ori si se pare ca prinde la public. publiculā€¦ foarte divers, foarte multi fani de muzica lumii de varsta a 3-a, care chiar daca nu vin pentru nume (lumea nu prea a auzit de niciuna din trupe dar vine pentru ca stie ca vor descoperi muzica buna si diversa), studiaza intresati programul si se plimba mereu intre locatii cu cate un scaunel sub brat; foarte multi tineri, pana in 18 ani, foarte multe familii cu copii care stau pana la 12.00, 01.00 si danseaza pe orice muzica mai ritmata. ne surprinde cat de asemenator cu plai e womad, ne intristeaza ca nu ne bucuram de un public la fel de numeros si ne gandim, din nou, ce simplu ar fi sa facem plai-ul altundevaā€¦ am ascultat muzica greceasca, am fost la workshop-uri de voci, tinut de trei cantarete (o palestinianca, o artista din sahara si vocala trupei ojos de brujo din spania), am ascultat eliades ochoa, ethiopiques, calexico, gyuto monks, si inca cateva workshop-uri si demonstratii. am vorbit cu cei de la babylon circus, cu eliades ochoa, cu cei de la ojos de brujo, cu cantaretele arabeā€¦ foarte interesanta zi si plina de culoare. desi au fost multe amenintari cu ploaia, am avut noroc de o zi frumoasa, dar spre seara s-a facut destul de frigā€¦ eram si noi obositi si asta probabil a amplificat senzatia de frig si discomfort. am plecat cu barbara spre casa ei pe jos si am avut ocazia sa mai vedem din orasel (au undeva la 70000 de locuitori, din cei 4.6 milioane ale nz), sa ne mai povesteasca despre micile legende ale locului (multe avand de aface cu colonsitii care au venit aici, armata si razboaiele care au avut loc). am ajuns la ea acasa pe la 2, am picat ca mustele in pat si am adormit aproape instant. avem, dupa ceva vreme, un pat mare, in care nu avem nevoie de saci de dormit si locul este incredibil de curat. barbara si greg stau intr-o casa destul de mare, o casa veche, de lemn, cu pereti de carton, in varful unui deal, de unde poti vedea muntele taranaki, un vulcan impunator care pare sa fie vegheze asupra zonei.

bye aussies, hi kiwis


impachetatul final si pregatirea de drum cu avionul a durat mai mult decat ne asteptamā€¦astazi ne-am trezit la 5 si am plecat spre tren si apoi spre aeroport. aici am fost din nou ajutati de voluntari sa ne gasim punctul de check-in dintre sutele deschise si dupa am atipit asteptand imbarcarea, apoi am adormit in avion, am mancat, am dormit din nou si ne-am minunat de cum se vede noua zeelanda din avion. am avut un zbor foarte lin si foarte comod. desi ne asteptam sa fie mai scurt, a fost de trei ore si si cu different a de fus orar, am ajuns in auckland la doua si dupa-masa. aici am fost seriosi verificati de orice fel de mancare, proaspata sau nu, bocanci si orice alt produs mai ciudat am putea aduce in tara. au caini special antrenati sa iti miroasa alimentele proaspete, chiar si fructe si legume, din geanta, se plimba cu ei printre pasageri si cainii incep sa sara, sa te linga, sa iti miroasa bagajul. daca ghicesc bagajul cu alimente, primesc cate o recompensa. tot ce e proaspat se confisca. nu e o problema daca le ai, e o problema daca nu le declari in fisele care trebuie completate la intrarea in tara (majoritatea tarilor le au) si pe care le primesti in avion. ne-au verificat si bocancii si am fost si noi surprinsi de cat sunt de curati dupa japonia. am descoperit destul de repede, pe propria piele, ca este o mare rivalitate intre noua zeelanda si australia. si aici sunt multi voluntari varstnici si multe lucruri par semanatoare, dar de la inceput am putut vedea multi maori, localnici, multe imagini cu ei ca si emblema noua zeelandei, si asta a dat un sentiment mult mai natural si firesc locului. am ajuns dupa o ora si in oras. si aici, ca si in sydney, daca nu vezi tara pe un plic, ai putea sa juri ca esti in anglia. strazile au aceleasi nume, parcurile la felā€¦ ca si in sydney, si aici e usor sa gasesti sky tower, ca cel mai inalt punct, cladire de unde poti vedea tot orasul, situate in buricul lui. si aici poti face sky walking si tot felul de sarituri, mai jos pe strada gasesti o catapultaā€¦ se pare ca bungee jumping a fost inventat aici cu un motivā€¦ oricum orasul e foarte deluros, iar parcurile foarte frumoase. cladirile par destul de lipsite de personalitate si multe zone noi mai construite sunt complet sterse si industriale. oceanul e foarte aproape si asta face ca vantul sa fie puternic.

ne-am lasat bagajele in statia de autobuz si, cum nu am gasit couchsurferi pentru azi, ne-am gandit sa facem o noapte alba. am mers la centrul info ca sa ne documentam despre locuri si orase pe care trebuie sa le vedem, pe langa cele de care aflasem pe net. aici am gasit un centru enorm, cu atatea brosuri si ghiduri ca nu stiai de unde sa incepi si unde sa te uiti mai intai. personalul extrem de binevoitor si zamberet, ne-au ajutat chiar sa ne cautam cazare, au dat telefoane sa intrebe de preturi si disponibilitate, ne-au dat sfaturi de ce sa vizitam, si am petrecut acolo cel putin jumatate de ora. am plecat spre port, ne-am plimbat pe strazi. si aici oamenii sunt foarte bine facuti, kiwis in general, dar gena principala este cu siguranta maori. am ajuns si in cateva locuri dubioase ale orasului, dar si aici am observat: cultura pare mai degraba americana decat englezeasca, desi mostenirea celor din urma este prezenta pe toate cladirile, toate locurile mai vechi. ne-am plimbat asa ore bune. in port, am dat iarasi peste brandul care ne exaspereaza: louis vuitton. aici sponsorizeaza o competitie de iahturi, asa ca mare parte din portul non-comercial era plin de iahturi private, de oameni imbracati ca si cum s-au nascut pe ele, care se bucurau foarte demn de un pahar de bere si o farfurie cu fructe de mare pe terasele din zona. aici am vazut si un magazin intreg cu produse personalizate pentru cupa mondiala de rugby din 2011. si tot aici am inceput sa fim introdusi in rivalitatea dintre noua zeelanda si australia in ceea ce priveste sportul, dar si multe altele. tricouri cu: nu e loc de plans in rugby, mai putin daca esti australian, sau sustin doua echipe de rugby: noua zeelanda si orice joaca contra australiei sunt minimul ce trebuie sa ai atunci cand te consideri un fan rugby in noua zeelanda. si daca te uiti la pozele echipelor ramai socat de ce munti de oameni pot sa existe. tako spunea ca nu e de mirare ca existe legende si povesti ca cea a lui guliver. venind din asia, unde se simtea enorm, aici se simte minuscul. adevarul e ca maori sunt foarte impunatori. multi inalti si lati si cu siguranta ca atunci cand fac haka (dansul traditional maori, adoptat de echipa de rugby a noua zeelandei) te cutremura un pic. in plus, numele lor: all blacks, spune multe despre seriozitatea cu care se joaca rugby aici šŸ™‚

am simtit ca suntem destul de obositi. ne-am hotarat sa mai cautam varianta de hostel sau backpackersā€™ hotel (aici sa fi backpacker sau hitchhiker e un statut destul de apreciat, primesti card si beneficiezi de diverse reduceri la diveriti operatori) ca sa putem sa dormim un pic sau, macar, sa stam intinsi cateva ore. am gasit unul foarte aproape de statia de autobuz si ne-am lasat bagajele acolo. am iesit apoi sa mancam ceva si am nimerit intr-o berarie veche, care iti face propria bere, asa ca tot ce poti sa bei este nefiltrata si fara conservanti. aici, un chelner italian ne-a recomandat ce sa mancam si care sunt recomandarile bucatarului. eu mi-am luat paste iar tako fish and chips, pentru ca nu prea gasesti mancare maori, iar mancarea traditionala kiwi este orice are carne multa sau peste. am mancat destul de bine, uitandu-ne la un meci de rugby, intre timp. arata extrem de dureros cand se blocheaza si se trantesc la pamant, uneori se ridica unii pe alti cu o gratie greu de asociat cu gabaritul lor, iar grija si talentul de a nu se calca pe cap, maestria cu care sunt duri dar totusi fair play e uimitoare. ne-am hotarat sa mergem la un meci si avem norocul sa prindem unul vineri, in 19, chiar intre o echipa nz si una australiana. in jur de 10 ne-am indreptat spre hostel si am adormit repede in camera de 8 persoane, chiar daca colegii nostri mai citeau. suntem entuziasmati ca mergem maine la womad, ca ajungem sa vedem trupe cu care am vorbit pentru plai, ca vedem ce feedback are aici worldmusic si ca apucam sa mai vedem din frumusetile tarii in care suntem acum.