ultima zi in asia si drumul lung spre australia


la multi ani, dragelor!!!!
am avut o noapte lunga, foarte odihnitoare, dar am fi putut dormi si mai mult. cu toate astea, ne-am trezit la 7 ca sa pregatim bagajul si, din pacate, plecarea din japonia. am apucat sa facem si un dus si ne tot invarteam in jurul caloriferului nostru drag. astazi, ca sa faca lucrurile mai dureroase, desi foarte frig, soarele a fost destul de prezent. ne-am luat la revedere de la akino si goyo si, foarte tipic, se pare, pentru ambele culturi, am stat in usa sa mai vorbim vre-o 10 minute :d ne-am promis ca vom pastra legatura si speram sa avem ocazia sa ne mai vedem. am fost primii lor couchsurferi si ne-au spus ca le-am dat curaj sa mai incerce. pana acum se intalneau doar cu oameni la cafea si se pare ca am fost norocosi sa ii prindem in perioada aventuroasa 🙂 am reusit sa plecam de la ei la 10. ne-am indreptat catre omote-san, cartierul-oras unde ne-am plimbat cu aki si ken si unde am simtit cat de importanta este moda pentru japonezi, loc care ne-am placut mult, cu un vibe foarte artistic si altfel, si pe care vroiam sa il vedem si in timpul zilei. noroc ca in metrouri au multe dulapuri in care iti poti lasa bagajele. oricum, pana am ajuns acolo, pana am lasat bagajele si am fost sprinteni la picior, s-a facut deja ora 12.30 in jur de 3 trebuia sa ne indreptam deja spre aeroport pentru ca drumul pana la narita dureaza cam 2 ore si este un aeroport imens, care are propriul tren intre terminale!!! am inceput aproape sa fugim spre strazile care ne-au placut, cumva tristi ca e ultima zi, fericiti ca mai putem vedea o data locul, entuziasmati ca niste copii, pentru ca timpul trece atat de repede incat realizezi ca esti in japonia abia atunci cand pleci. am avut astazi un moment ciudat in metrou in care ma uitam la nenea din fata mea, admiram trasaturile asiatice si inca nu imi venea sa cred ca sunt aici. e intr-un fel mai usor, mai natural si poate cu atat mai fascinant sa vedem culturile, fizionomiile si tarile in ordinea asta. si acum tocmai ne-am incheiat calatoria in japonia. ce vis frumos! o sa ne lipseasca mancatul cu betisoarele, orezul lipicios si gumos, amestecul asta de vechi cu nou, bambus si panza pictata cu firme cu hello kitty, haine simple elegante si amestecul dureros si totusi interesant de culori si texturi, cladiri minimaliste, interioare elegante, femei si barbati imbracati cu rigurozitatea unor samurai, noduri perfecte, indoituri tepene, culori neutre, si nebunia de culori, exploizia de imagini de pe un kimono, strazile vechi in care poti sa juri ca au loc povesti de legenda si nebunia aleilor pline de muzica, delicatetea unei femei mature in kimono, plimbandu-se pe strada si vocea gretos de dulce si pitigaiata a vanzatoarelor care vorbesc una peste alta ademenindu-te sa le vizitezi standul, toalete high tech la care ajustezi volumul sunetului de fundal pe care vrei sa il auzi, si o gramada de alte butoane alaturi de un turceasca…. si cate si mai cate. unde altundeva vom mai vedea atatea papusi, atatea magazine pentru colectionat cele mai ciudate jucarii, huse si cutiute pentru absolut orice si in milioane de variatiuni de culori, prosopele si batiste in geanta fiecarui japonez, brelocuri colorate ca nu mai distingi forma, melodii japoneze, remake-uri dupa beatles, plicuri si huse pentru bani, bilete de metrou, bilete de tot felul, sosete dintre cele mai trasnite, tot felul de gadgeturi si nebunii pentru absolut orice, simplitatea bucatariei iar si nebunia ei, uneori… sunt atatea de vazut si experimentat…
am ajuns destul de ok la aeroport si am fost mandri de noi: am reusit sa calatorim in stilul japonez. am adormit si ne-am trezit inainte de statia noastra!!! si fix acum plecam, cand incepem si noi sa preluam din cutumele locale… ce pacat! in aeroport ne-am facut check-in-ul despre de repede, acum majoritatea o fac electronic si asta economiseste mult timp. vama si celelalte puncte de control au mers rapid si singurul lucru de care putem fi entuziasmati este faptul ca vom zbura peste linia ecuatorului, chiar daca asta inseamna multe turbulente. pe aeroport am vazut camera si dusuri de inchiriat cu ora si, respectiv, cu ziua. ne dam seama incet ca nu parasim numai japonia, dar plecam din asia. un continent atat de colorat si fascinant, atat de divers si de placut. ne-am promis ca ne vom intoarce, intr-o zi, ca sa facem un tur al asiei. doar cateva zile nu sunt de ajuns. avionul cu care zburam este un pic mai mare decat celelalte cu care am zburat pana acum, cu o gramada de facilitati si cu stewardese care aproape ca iti fac si masaj, daca le ceri. sper sa putem sa dormim macar un pic inainte sa aterizam pentru ca va trebui sa hoinarim prin oras pana la 6, cand se intoarce gazda noastra de la servici. imi place sa ma uit cum avansam pe harta in zbor si pe geam putem vedea numai niste stele.

dupa ora japoniei e trecut de 12, iar dupa ora australiei e deja 2, asa ca, la multi ani, casi!!!!

duminica…


cred ca suntem pe cale sa racim din nou. suntem extrem de obositi si am dormi in continuu, desi suntem atat de curiosi, inca, de japonia. ne-am trezit pe la 10 si afara e aproape ger si ploua cu galeata. ne-a spus aki ca astazi va ninge; nu ninsoarea pe care o stim noi si una japoneza, un fel de ploaie mai solida. speram sa nu aibe dreptate, dar se pare ca prognozele meteo aici sunt foarte corecte si de asta daca vezi un japonez cu umbrela, toti au una. o adevarata pasiune pentru umbrele si tot ce tine de utilizarea lor. bineinteles, gasesti si versiunea cu dantela, asortata cu rochitele atat de indragite aici. am iesit la pranz sa ne luam ceva de mancare si sa cumparam ceva si pentru cina cu akino si goyo, alaturi de sora si varul sau. ne-am intors si ne-am facut omleta si cate un vifon si ne-am bagat inapoi in saci. tako a adormit aproape instant dupa masa si eu am mai ramas pe calculator, incercand sa completez o aplicare pentru un proiect. ne-am bucurat ca am primit un email de la unul din contactele noastre din chile, spunandu-ne ca e bine si ca nu e chiar asa de rau cum se arata la televizor. asteptam inca vesti de la tanarul caruia i-am confirmat ca vom sta la el si din sydney vom incerca sa aflam daca ne vor lasa itinerariul asa, sau ne vor schimba zborurile. ne-ar placea mult sa putem merge si, daca avem cu ce, chiar sa ne voluntariem sa ajutam.
timpul a trecut foarte repede, desi, aparent nu am facut nimic. echipa de indonezieni a venit de la baile calde exact asa cum au spus, la 7. au pregatit destul de repede cele necesare pentru cina. in principal, carne de vita taiata extrem de subtire, ciuperci japoneze, tofu, ceapa verde si taitei de orez. am mancat suky-yaky si shaby-shaby, doua feluri de fondue, dar fara branza. am avut doua oale puse pe cate un cuptor mobil, umplute cu apa si ulei si cateva condimente japoneze, in care am bagat pe rand si in functie de preferinte, alimentele pe care le doream. fiecare aveam un bol cu ou crud, batut un pic, in care trebuia sa introducem alimetul fierbinte, pentru suky-yaky iar pentru shabby-shabby, o combinatie de sos de susan si soia. sora lui goyo este in japonia de cel putin 8 ani. face percutie si este fan muzica lumii. ne-a spus ca un festival pe care trebuie sa il vizitam este earth celebration, care are loc in august pe o insula micuta, japoneza. am schimbat pareri despre felul in care japonezii gesticuleaza si intoneaza cuvinte, despre cum vorbesc la telefon, despre cum, daca ai stat destul in japonia, te trezesti ca incepi sa faci plecaciuni chiar daca multumesti sau saluti la telefon 🙂 indonezienii nostri sunt foarte senini si glumesc mult; o companie extrem de placuta si agreabila. chiar daca nu am povestit tot ce era de povestit si nu ii cunoastem de mult timp, sunt genul de oameni foarte deschisi si pozitivi, te fac sa te simti in largul tau si nici nu simti diferenta de cultura. ne place sa povestim cu ei pentru ca au avut multe experiente si sunt dornici sa le impartaseasca. majoritatea indonezienilor vorbesc engleza, asa ca au o engleza excelenta si se fac intelesi foarte usor. dupa ce am terminat cina, au vrut sa ne introduca pe noi si pe verisorul lui goyo unui joc de carti care le place foarte mult. se numeste 100 si se invata foarte usor. cum se lasa cu pedepse, cu omorat adversari, am devenit (desi noi doi eram cei mai pasnici din echipa) destul de agresivi si competitivi. oricum, am ras si jucat carti, baut suc de mere si ceai, pana aproape de miezul noptii. maine ne asteapta o zi grea pentru ca zburam 10 ore si pentru ca ne va fi greu sa zicem ceau japoniei. ne-a placut mult aici si chiar daca am stat o saptamana, avem senzatia ca am rascait la suprafata un strat foarte subtire de iz de japonia si ca am avea nevoie de mult mai mult timp pentru a putea spune ca am cunoscut cu adevarat cultura japoneza. am fost spectatorii unui film superb, imagini de legenda si de viitor, intr-o tara in care traditia si inovatia fac casa buna. cu siguranta vom visa sa ne intoarcem o data aici, poate cu mai multe resurse, pentru ca japonia este o tara extrem de scumpa, si cu mult mult mai mult timp. si aici, unde timpul e pretios, a zburat. oricat incercam sa mai tragem de el, viteza si puterea cu care se misca lumea aici e peste noi.

inapoi in tokyo


am ajuns cu intarziere (mare mirare!!!) in tokyo. ne doare spatele si suntem ametiti de oboseala. autobuzele de noapte japoneze sunt mult mai incomode decat cele cambodiene. chiar daca mult mai murdare si vechi, cele din cambodia sunt mai mari, scaunele mai largi, mai moi, cu perini la cap, se lasa mai mult pe spate si ai mai mult loc pentru picioare. dupa ce ne-am trosnit oasele si ne-am intins un pic, am pornit spre statia de metrou care urma sa ne duca la martin, bulgarul couchsurfer care a insistat sa stam si la el cateva nopti. am incercat sa il sunam pentru ca era deja tarziu. e cel putin ciudat cum functioneaza telefonele in unele tari. ba suna, ba nu suna, ba poti sa trimiti sms-uri, ba nu, de primit in nici un caz. pe martin nu am reusit sa il sunam sa ii spunem ca intarziem. i-am trimis sms si, fiindca era aproape 7, am decis sa mergem inapoi la cuplul nostru preferat, de pana acum, akino si goyo, si sa ii scriem email lui martin, ca sa nu mai incurcam pe nimeni. si cu internetul e la fel. poti deschide lejer pagini de email, dar alte pagini dau mereu erori, poze uploadate nu apar, etc. foarte ciudat. inainte sa intram in statie am vazut ca s-a pornit o ploaie sanatoasa si ca se facuse foarte repede mult mai frig. am plecat spre akino si drumul ne-a luat aproape 1 ora jumate. am stabilit cu ken sa ne vedem mai tarziu, la 11.30 si am apucat sa facem si un dus. maine ei vor merge cu sora lui goyo la izvoare calde – excursie in care am fost invitati, dar daca nu se pupa de nici o culoare cu bugetul nostru. asa ca maine seara, ne-au invitat la cina cu familia, la ora 7. ce dragut! vom cunoaste un pic si din cultura indoneziana, prin intermediul lor.
daca ajungi sa stii ce trenuri rapide merg la ce ora, ce expresuri merg si unde poti schimba cu un tren local, poti sa scurtezi distantele sau, ma rog, timpul petrecut in trenuri. noi inca nu am ajuns la nivelul asta, insa ne-am gandit la o solutie pe care o vom incerca diseara. oricum, tot respectul pentru japonezi: pot dormi in toate pozitiile si parca au un al 6-lea, tispilea simt pentru a se trezi fix la statia lor, chiar daca au casti in urechi si asculta muzica. avand in vedere ritmul nebunesc in care lucreaza, pot intelege lesne de ce petrec fiecare moment in transport in comun, dormind. cand nu se uita la televizor, nu se joaca playstation, nu asculta muzica, tin telefoanele deschise si se uita in gol la un fel de tamagochi, tot felul de personaje de desene animate care fac diverse :)))
am ajuns la statia de intalnire cu ken. inca ploua groaznic, si chiar daca e sambata vedem multe persoane imbracate la costum. ne-am intalnit cu ken si prietena lui, aki, si am inceput sa povestim de parca ne-am fi stiut de o viata. am schimbat doua metrouri si un tren. prima destinatie a fost un temple vechi din tokyo. desi centrul cultural este kyoto, iar pentru temple si cladiri istorice, acolo trebuie sa mergi, tokyo a pastrat in zonele vechi, cateva cladiri si piete importante, transformate acum in locuri extrem de turistice. am aflat aici ca daca biletelele cu intelepciuni iti prezic ceva rau, le legi de sforile suportului de langa temple si le lasi acolo, in urma ta. daca iti prezic ceva bun, le ei cu tine, ca sa te insoteasca. in fata templului, o mica capela ardea multe multe betisoare. traditia spune ca daca ei fumul si te dai cu el pe parti ale corpului care iti sunt bolnave, se vor vindeca. am intrat in templu si am ajuns la altar. nici ken si nici aki nu sunt credinciosi asa ca nu au putut sa ne spuna multe despre stauile si obiceiurile religioase. ken lucreaza la o banca de stat care face investitii si ajuta companiile japoneze in afacerile din afara japoniei. calatoreste mult si spune ca a fost si el in iordania si i-a placut mult. nu poate sa ne impartaseasca experienta si entuziasmul pentru restaurantul nostru preferat – hashem – pentru ca nu a fost acolo niciodata. cum calatoreste cu sefii lui, a fost numai in restaurante scumpe si prea putin pe strazi. aki lucreaza la o companie, poate cea mai mare din japonia, de jocuri pe calculator. unul dintre cele mai cunoscute facute de ei este final fantasy, ajuns deja la a 13-a versiune. au birouri in los angeles, londra iar sediul central e in tokyo. calatoreste foarte mult, la fel ca si ken, si lucreaza cel putin pana la 12 noaptea. spune ca stie ca e mult si e nebunie, dar asta e cultura organizationala in care traiesc. o intreb daca lucreaza de mult si spune ca nu, de foarte putin timp, de 4 ani :))) inca o diferenta majora in cum vedem viata si locurile de munca. oricum, aici, un tanar fara exerienta, iesit de pe bancile scolii, castiga cel putin 3000 de dolari. si la cat de scumpa e viata aici, incepi sa intelegi. o masa simpla, la un restaurant nu foarte sic, ajunge la cel putin 10-15 euro. cina e cea mai scumpa si nu scapi sub 50. de asta ne-ati vazut mai putin scriind despre mancare, pentru ca ne-am rezumat la cornuri si tot felul de snacksuri japoneze (pe care eu le-as manca zilnic – sunt un fel de orez expandat prajit in sos de soia… doua ingredient preferate, oricat de ciudat e pentru tako ca mie imi plac atat de mult si lui deloc). oricum, astazi ne-am promis ca vom incerca mai multe feluri de mancare japoneza pentru ca avem un ghid local, de incredere.
ne-am plimbat prin cartiere vechi, pline de magazine si magazinase, mult mai pline de turisti decat zonele in care fusesem pana acum. am gasit un magazin intreg cu monchichi, unul numai cu batiste traditionale japoneze, cele care se pot impaturi si devin, ca prin minune, fie huse, fie pungi, fie genti… foarte frumoase. am gustat niste dulciuri traditionale japoneze, un fel de checuri mici, umplute cu o pasta de un fel de fasole. foarte bune, inca fierbinti, cu invelisul pufos si umplutura cu gust de pireu de castate. ne-am oprit la un restaurant, dupa ce trei pe care ei le stiau si le-ar fi recomandat era pline ochi si cu coada afara. afara e frig si ploua, asa ca faptul ca suntem inauntru, pe scaun si putem sa sorbim dintr-un ceai verde, tare, e minunat. restaurantele sunt foarte mici. acesta e stilul vestic, cu scaune si mese, chiar daca parca in miniatura. in mod normal, intr-un restaurant traditional, am avea camera noastra si am sta pe jos. aici suntem sfatuiti sa incercam orez cu ou si carne de porc. mancare foarte grea, cu foarte multe prajeli si pe care nu am fi asociat-o niciodata cu japonia, dar e un fel extrem de popular printre japonezi, de mancare traditionala. daca privesti mai in detaliu, sau o cauti pe internet, omo-rice e mai multe korean decat japonez… dar daca japonezii spun… 🙂 restaurantele, chiar daca inca au usi de hartie sau tot felul de impletituri naturale, sunt automate, cand intri ai o gramada de suporturi pentru umbrele, huse pentru toti participantii la o masa, cosulet in care sa iti lasi bagaje, genti, etc. foarte multe detalii, cutiute si huse, sertarase si raftulete pentru un loc asa de mic.
am primit si supa pe langa, pe care eu nu am putut sa o gust pentru ca era facuta si cu fructe de mare, si o salata de cruditati. dupa ce ne-am umflat ca de-abia mai mergeam, am plecat mai departe sa hoinarim pe strazi, chiar daca ploaia nu se indura. initial au vrut sa mergem cu vaporul; i-am convins ca pe vremea asta mai bine ne plimbam cat mai mult pe strazi si incercam sa ne incalzim din loc in loc cu cate o cafea sau un ceai. am plecat in cautarea unei cafenele. am ajuns in tot felul de cartiere, unele mai elegante, altele foarte tineresti. eram in cea mai nou construita parte a tokyo. si aici multe branduri, cladiri ridicate de arhitecti celebri, cafenel facute cu mult gust, magazine shic a designerilor locali. am ajuns la un restaurant mai putin elegant, plin de tineri, pe o straduta laturalnica, unde am baut cate o cafea. dupa ce ne-am incalzit si am tot povestit de calatorit si despre ce le place sa faca in timpul liber – aparent nu foarte multe – am mai incercat sa aflam un pic despre traditii si obiceiuri. da, casele inca se masoara in tatami, daca mergi la un agent imobiliar iti va da marimea in tatami, chiar daca casele moderne japoneze sunt cu mult mai mari decat cele traditionale. nu, nimeni, pana acum, nu stie sa ne spuna de ce se circula pe partea stanga a drumului… una dintre teorii este ca au importat primele masini din anglia nu din state… nu prea face sens, pentru ca sigur se deplasau cu ceva inainte de inventia masinii… oricum, am aflat de ce stau pe partea stanga pe scarile rulante, si nu pe dreapta, ca la noi – samuraii aveau mereu sabiile in partea stanga si le apucau cu dreapta, lovindu-si adversarii care veneau din fata. in partea de vest a japoniei, unde se oamenii se ocupau in principal cu comertul, oamenii mers pe partea dreapta a scarilor si asta, se pare, pentru ca isi tineau banii in partea dreapta si nu vroiau sa le fie furati. nu credem ca si asta are o vre-o legatura cu felul in care isi conduc masinile, dar suna cel putin interesant. oricum, am stat sa ne gandim ca o mare parte a populatiei globului conduce pe stanga, oricum, mult mai multa decat ne-am fi asteptat. dupa ce am terminat cafeaua, lui ken si aki le era din nou foame. era in jur de 5 si ne-am plimbat prima data ca sa gasim un atm european care sa accepte visa, si am gasit cu greu unul, ca apoi sa luam un taxi – prima data pentru noi – care sa ne duca la restaurant. initial vroiau sa mergem la restaurantul unde s-a filmat kill bill, dar era plin si nu puteam face rezervari pana noaptea tarziu. am aflat ca uneori este deschis si pana la 5 dimineata si ca e foarte renumit si printre japonezi, nu numai printre turisti. oricum, chiar si numai de afara, locul arata enorm. taxiurile japoneze, ca si cele din hong kong, au usa din spatele soferului blocata, iar cealalta electrica, asa ca soferul decide cand urci si cand cobori. mai toti au manusi albe si huse albe din dantela, cel putin pentru tetiera, daca nu pentru tot scaunul. 99% din masinile din japonia au gps. sincer, nu stiu cum cineva se descurca fara, pentru ca orasul e urias, nu atat pe inaltime, cat pe largime. am ajuns la un restaurant micut, foarte simplu, dar cochet, unde 3 japonezi faceau totul. gateau, serveau, spalau. preturile ni s-au parut foarte mari, dar pentru ei se pare ca nu e deloc ciudat sa cheltuiasca cate 100 de euro la un local. am incercat mazare verde calita cu sare (excelenta!!!), omleta japoneza (facuta ca intr-o tava de chec, este ca un chec, doar ca are numai ou prajit), salata de varza cu peste uscat, taiat filiform, extrem de subtire si, ca sa il citez pe tako, cu gust de bacon, pui cu legume si vinete la cuptor, tako yaki (un fel de chiftele din caracatita), un peste crud (nici ei nu ii stiau numele) si sashimi din tako (caracatita) 🙂 pentru desert am gustat cartof dulce copt in miere, un fel de gulie acrita cu wasabi si boabe de fasole prajite in zahar. foarte dulci prima si ultima, extrem de ciudata cea din mijloc. am stat trei ore acolo, dar parea ca am stat cel putin 6-7. am povestit o gramada si sincer nu stiu cum de am avut atata energie, si noi si ei, sa povestim atat de mult. am iesit de acolo si ne-am plimbat pe strazi. am ajuns intr-un cartier plin de magazine ieftine, pentru tinerii mai underground, plin de lume colorata pe strazi – harajuku. am descoperit ca exista chiar un grup de tinere care se auto-denumesc printese si duc slabiciunea pentru dantele si voaluri la un alt nivel, imbracandu-se exact ca niste printese, insa putin mai vulgare si exagerand fiecare detaliu. cred ca tim burton s-ar putea ispira cu usurinta pe strazile astea pentru urmatorul film supra-realist. ne-am tot plimbat pe strazi pana la 11 cand, rupti de oboseala, si plini de impresii si imagini, am hotarat ca e mai bine sa ne indreptam spre casa ca sa nu prindem petrecaretii din ultimele trenuri. nu stiu daca japonezii se imbata usor sau nu, dar cert este ca unora le place foarte mult sa bea. acelasi fenomen l-am observat si in hong kong. cum timpul liber e pretios, obiectivul lor nu este sa savureze un vin, sau sa bea o bere cu un prieten, ci sa se imbata cat mai repede. e foarte ciudat si sa vezi femei in toate firea, finute, imbracate foarte business si de-abia tinandu-se pe picioare. nu este ceva general, dar le observi destul de usor, pentru ca sunt in mare contrast cu restul japonezilor. oricum, toate trenurile cu care ne-am intors au fost pline ochi si abia acum am putut simti sau constientiza fenomenul de supra-populare de care se tot plang in tokyo. shibuya tocmai prindea viata cand noi am plecat si probabil ca ar fi fost interesant sa experimentam o noapte alba in tokyo dar am fost mult prea obositi dupa drumul chinuitor de kyoto si nu am fi rezistat pana la 5 dimineata. ne-am luat la revedere de la ken si aki si am primit cadou de la ei cate o batista tipic japoneza, din cele pe care le folosesc la tot felul de pachete si pachetele. ne-au promis ca ne vor vizita – ken va incepe un mba in barcelona in august si va fi aproape, plus, ii e dor de timisoara de cand a fost in traineeship cu aiesec aici, iar aki a promis ca va veni cu el, in mai 2011.
avem si in japonia multe lucruri pentru care sa ne intoarcem. poate ca e foarte greu sa te muti aici pentru restul vietii. oricat sunt japonezii de draguti, serviabili si saritori, nu cred ca te poti adapata vre-o data cu adevarat. e o cultura care necesita mult studiu si multe schimbari fata de stilul latin, total dezordonat, tendinta de a face lucrurile in stilul tau, de a experimenta, a alege calea mai scurta sau mai ieftina… aici caile sunt clare si mersul pe aratura, chiar daca poate fi mai boem si mai frumos, este total nepermis. si nu pentru ca nu sunt constienti ca mersul pe aratura poate fi frumos sau mai interesant, ci pentru ca pur si simplu nu se merge decat pe poteca. ne-am incercat strategia cu expresul si schimbatul si am ajuns cu jumatate de ora mai repede. entuziasmati de reusita, drumul de la statie pana la akino si goyo a fost parca mai scurt 🙂 ne e foarte drag de gazdele noastre pentru ca sunt mereu bine-dispusi, zambesc mult si fac glume mereu. sunt primul cuplu pe care i-am intalnit care sunt foarte atenti unul cu altul si isi manifesta afectiunea intr-un mod dragut, nu atat de dramatic ca si actorii bollywood sau atat de fad ca si cuplul ruso-japonez. am adormit aproape instant dupa un dus caldut. maine vrem sa vedem cartierele harajuku pe zi si trebuie sa avem grija sa nu racim.

si pentru a doua parte a zilei si seara, cand ne-am plimbat prin cartiere luminate si pline de oameni:

a doua zi in kyoto


dupa o noapte in care ne-am putut odihni foarte bine, ne-am trezit la 10 cu multe obiective pe lista. cand ne-am trezit nu era deloc asa de frig cum ne asteptam. am mai povestit cu roman despre job-ul lui si obiceiurile lor de dimineata si a plecat dupa carne. urma sa ne intalnim mai tarziu, la universitatea din kyoto, ca sa ne arate orasul si sa ii vizitam moschea. ne-a pregatit bagajele si am plecat sa vizitam templul de langa casa lor, ginkakuji. tot cartierul de langa templu e superb. case mai mici sau mai mari, mai vechi sau mai moderne, dar cu atat de multa personalitate. strada care duce direct la templu e plina de magazinase si restaurante, locuri de unde poti cumpara dulciuri proaspat facute. multi scholari merg in grupuri si e usor sa ii identifici dupa sepcile identice pe care le poarta. trecem pe langa un grup mai mare de copii si dupa ce doi-trei ne saluta, incep toti… atat de universal 🙂 ii salutam cu zambetul pe buze si chiar ne bucuram sa vedem si aici copii atat de simpatici si dornici sa comunice. templul avea deja destul de multi turisti misunand, printre care multi elevi veniti cu scoala. majoritatea cladirilor nu se pot vizita inauntru, insa gradinile sunt atractia principala si bogatia fiecarui lacas. si pot intelege de ce! si aici lumea parca merge pe varfuri. nu iti vine sa scoti un zgomot si toate detaliile iti ies, dintr-o data in evidenta. aici cladirile sunt pe planul doi, indiferent de marime. vezi imediat cu cata atentie sunt facute potecile, gardurile, cum creste fiecare frunzulita, cat de perfect a cazut o floare pe covorul verde de muschi. si cate nuante de verde! cate feluri de muschi, de frunze pornind din acelasi copac. incredibil. da, e usor sa fi zen aici. gradinile japoneze iti dau din start un calm incredibil. ai putea sa stai intr-un loc ore in sir si sa nu te plictiseste. din nou armate de oameni ingrijesc gradinile. unul curate cu mana muschiul de frunze moarte, altul grebleaza pamantul proaspat plouat, altul taie cu o foarfeca mica un mic arbust. bambusul e folosit peste tot si arata atat de frumos, atat de perfect cand ai senzatia ca turnat in forme. acoperisurile sunt straturi straturi de lemn subtire, tinute impreuna de cuie de bambus. usile sunt din bambus, capacul scurgerilor e din bambus, garduletul de pe marginea aleilor, micile bariere, suportii de transportat cutii mari, … atat de multe lucrurile trainice dintr-un copac atat de fragil, aparent. ne-am plimbat prin gradina, am admirat florile boboci, inflorite sau cazute deja si milioanele de nuante de verde si, daca ar fi avut banci, sigur am fi putut uita de noi cu orele acolo. imi imaginez ce gura rai devine orice gradina de aici in aprilie, cand infloresc ciresii.
am plecat pe jos spre universitate, locul unde urma sa ne intalnim cu roman/ abdulah ca sa ne duca la el la moschee. am mers aproape doua ore in continuu, dar ne place mult sa trecem pe langa locurile mai putin centrale sau turistice. cat de multe biciclete! majoritatea au ghidoanele si sezutul din piele si sunt extrem de frumoase, bicicletele clasice de oras, nu cu multe gadgeturi, viteze sau alte nebunii. casele mici, traditionale, arata parca a case de papusi. sunt foarte dragute, au usi mici, impletituri la geam pe post de obloane, iar nuante de maro decoreaza, deobicei exteriorul. nu au nici un fel de briz-brizuri, fatadele sunt foarte simple si curate, uneori nici nu vezi vre-un geam la strada. blocurile japoneze mai vechi seama un pic cu cele comuniste. sunt imense si au foarte foarte multe apartamente. blocurile mai noi, construite fie din placaj cu fier, fie din beton cu fier, ca si cel in care am stat la mika si roman, au apartamente mai maricele, si poti fi chiar si singur la etaj.
centrul universitar al kyoto se intinde pe aproape 3 cartiere. este imens si arata superb. cladiri vechi din caramida, parcari peste parcari de biciclete, foarte multi profesori, foarte multi tineri, cafenele, … cred ca e faina viata de student aici. ne-am intalnit cu roman si ne-a invitat la moschee la 5.30, cand un grup de pakistanezi o sa le vina in vizita ca sa le vorbeasca. ni s-a parut foarte interesant si curios. era ora 2, asa ca am mers la un centru de inchiriere de biciclete si pentru ca nu aveau biciclete duble, cu atas sau pentru incepatori, numai tako si-a luat bicicleta si am decis sa mergem in zone diferite pentru 3 ore, ca sa vedem cat mai mult din oras. baietii au mers la palatul imperial si gradinile lui, s-au plimbat pe strazi, prin bazare, iar eu prin tot felul de cartiere locale si pe malul raului. mi-a placut sa le vad entuziasmul pentru floarea de cires. chiar daca nu este aprilie si e inca frig, cativa dintre copaci au inflorit deja si au obiceiul de a se opri langa fiecare copac inflorit, ca sa faca poze. multi se plimba pe langa rau, multi fac jogging, altii canta la instrumente, si nu pentru ca vor sa primeasca bani ci probabil pentru ca este un loc linistit si in acelasi timp nu deranjeaza pe altii. asa ca am vazut cativa trompetisti pe celalalt mal, multi japonezi cu catei, si multe carucioare (ma rog, nu multe, dar mai multe decat pe trotuar, in mod normal).
dupa ce am mers in continuu pentru aproape 3 ore, ne-am reintalnit si am traversat catre moschee. moscheea era de fapt pur si simplu o casa de rugaciune, nu aducea deloc a moschee, si facea parte din centrul cultural islamic. aici am intalnit si doua femei, dintre care o japoneza musulmana. am mers sa mancam ceva si am gasit o brutarie draguta, care facea tot felul de bunatati dulci sau sarate, tot felul de briose, impletituri, chifle, dintre cele mai mici si colorate. aici ceaiul verde este in aproape orice. multe dulciuri, checuri, contin ceai verde si iti dai seama dupa culoare. folosesc mult si fasolea si au foarte multe feluri; nici nu le cunosc numele tuturor felurilor pe care gasesti in diverse mancaruri, de la dulciuri la feluri principale. mazarea la fel, e la loc de cinste.
tako a mers sa ia bagajele si sa lase bicicleta. cat l-am asteptat, m-am plimbat pe strazile din jur, am vazut oameni iesind de la job, mergand spre casa, iesind sa manance, facand ultimele cumparaturi ale zilei. partea asta e mai putin turistica si mult mai aerisita decat alte cartiere ale kyoto. chiar daca un oras vechi, al cincilea din japonia, este si el foarte aglomerat si plin de turisti. dupa ce s-a intors tako, l-am astptat un pic pe roman ca sa ne putem lua la revedere. tako a facut cunostinta cu cativa dintre cei de la moschee si i-am multumit lui ion pentru cazare si timpul petrecut cu noi si am plecat sa hoinarim prin cartierul gheiselor pana la ora la care trebuie sa fim in autobuz. astazi plecam la 10 si ajungem undeva la 6 in tokyo.
am mers mult pe jos si am intrat destul de repede in zonele hip, foarte aglomerate ale kyoto, bazare, magazine, multe multe restaurante. foarte multi straini, dar si localnici si japonezi veniti in vizita in kyoto. ne-a placut sa vedem tinere si femei mature in kimono, dar nu, nu am vazut nici o gheisa. foarte multi tineri mananca in oras si in restaurantele mai noi, cu multe geamuri, poti vedea mesele pline. in cartierul vechi, fiecare casa are cate o luminita. e extrem de liniste si maxim mai trece cate un taxi care lasa un cuplu in fata unui restaurant. in rest, nu foarte multa lume, nu firme luminoase, nu zgomot. mare contrast fata de cealalta parte a raului. chelneri respectuosi isi poftesc clientii in restaurant, in cate o incapere, respectand stilul traditional japonez. aici din nou iti vina sa vorbesti in soapta si daca faci abstractie de masini si imbracamintea oamenilor, ai senzatia ca ai calatorit in timp. chiar si aparatura de aer conditionat este acoperita de grilaje de lemn, usile sunt larg deschise iar intrarea acoperita numai de perdele traditionale bej, cu numele restaurantului scris pe ele. un singur bec lumineaza intrarea si in rest strada este in benza, pana la urmatorul restaurant. am uitat de timp si ne-a trezit ca era din nou, deja tarziu. am intrat din nou intr-un supermarket sa ne luam pe fuga ceva de rontait si am fugit spre statia de autobuz. am ajuns la timp la gara si din nou, autobuzul a venit cu 10 minute inainte de plecare. desi localnicii s-au opus cladirii garii din cauza marimii ei, este o cladire foarte frumoasa, impunatoare, iar reteaua de transport pe care o deserveste e ametitoare. ne-am urcat in autocar si am inceput drumul lung de motaieli pana la tokyo.

prima zi in kyoto


am ajuns in kyoto, buimaciti dupa o noapte nu tocmai comoda, pe la ora 7. am stabilit cu roman ca ne vedem in fata templului kinjuku cat mai repede, pentru ca la 9 urma sa mearga la lucru. am gasit usor autobuzul care urma sa ne duca acolo si urmaream pe harta traseul ca sa vedem la ce statie trebuie sa coboram. am ajuns in fata templului si era inca foarte devreme. aproape 8 si cum templele se deschid dupa 9, mai nimeni pe strada. l-am sunat pe roman, ca sa aflam ca el sta defapt langa ginjuku nu kinjuku si ca o sa ne lase apartamentul deschis si ne vedem dupa ce termina el job-ul!!! am fost foarte mirati, dar japonia chiar ar fi prima tara in care as avea incredere sa fac si e asta, fara sa stau pe ghimpi si sa-mi vina sa fug spre casa la fiecare 2 minute. cum eram pe cealalta parte a orasului, am decis sa vizitam templele din zona. am vizitat kinjuku, un loc foarte frumos, cu gradini mari, lacuri si podete, aproape de munte, cu o padure enorma in spate, in care te puteai pierde. ne-am plimbat aproape o ora dupa care am pornit catre cel mai popular templu zen. am fost putin dezamagiti ca nici o cladire nu se poate vizita. eram curiosi sa vedem interioare traditionale, picturile de pe pereti, obiecte, haine, carti, dar se pare ca toate templele au cladirile inchise publicului si sunt cultura care sa respecte intimitatea unei vieti mult mai mult decat ce cunoastem noi. ma gandesc mereu ce as scrie pe blog si cum as descrie ce vedem si ce povestim, ce ne impartasim. acum imi dau seama ca oboseala ne-a ajuns serios pentru ca deja nu mai stiu ce am scris, daca am scris, in ce zi s-a intamplat ce… sper ca vom avea o zi numai pentru odihna, desi nu stiu daca e de ajuns. e ciudat sa fim asa de obositi, avand in vedere ca nu pierdem noptile (maxim povestim cu oamenii faini pe care ii intalnim pana pe la 2), dar cred ca tari interesante, ca si cele pe care le-am vizitat, si atat de diferite una de alta, iti folosesc toate simturile si te solicita la maxim, non-stop. as vrea sa avem abilitatea japonezilor de a folosi fiecare minut liber pentru somn.
am ajuns dupa vre-o 40 de minute de mers la templul zen. aici am observat si mai mult atentia pentru pietre, iscusinta cu care le-au imbinat in trepte, felul in care intretin gradinile zen, trecerea parca atat de exacta dar si naturala, in acelasi timp, de la verde la gri, de la muschi la piatra, de la frunze la pietris. au o relatie speciala cu pietrele si fie ca le folosesc in altar, sau pe jos, orice bucatica nu mai este o simpla piatra, ci o mica opera de arta. gradinile sunt incredibil de frumoase, copacii parca au studia sute de ani ikebana si reusesc sa sa transforme un peisaj intr-un scenariu de poveste. daca acum e asa, imi inchipui cum pot arata primavara! inca frig si ploua. ne-ar fi placut sa avem vreme mai buna, sa stam mai mult. am plecat spre roman, desi ne-a luat destul de mult timp sa gasim autobuzul corect. noroc ca avea harta si ne-am orientat din nou dupa strazi si intersectii. el ne trimisese adresa pe mail, asa ca trebuia sa gasim un loc unde sa avem internet. desi toate mcdonalds spun ca au wireless, nu gasesti nici o retea de-a lor si angajatii nu stiu niciodata cum sa te ajute, desi probabil ar vrea. dupa ce ne-am luat cateva cornuri pentru micul dejun, o tanara de pe strada ne-a aratat pe gps-ul telefonului ei un internet café. acesta era inchis dar am mers intr-o alta cafenea unde chelnerii, extrem de simpatici, ne-au dat cablul de internet de la calculatorul lor si ne-au si scris adresa in japoneza pe carnetelul de care nu ne despartim.
am pornit spre ginjuku si am tot intrebat pe drum de adresa lui roman si mika. unii ne ziceau ca e in zona, altii ca trebuie sa mergem inainte sau inapoi… ca sa scurtez povestea, am umblat timp de aproape 3 ore in cerc, intr-un cartier adorabil, de la poalele muntelui, cu multe case vechi, ca din povesti, si multe noi, cochete, dar totusi, dupa 3 ore vroiam pur si simplu sa stam pe un scaun. oricum, chiar daca te inteleg, felul in care gesticuleaza si iti explica cum trebuie sa mergi este foarte haios. am inteles ca toate reactiile din desenele manga, de genul o reactie de om surprins exemplificata prin faptul ca sta cu gura deschisa pentru 2 minute bune sau pica pe spate :d nu sunt departe de adevar. chiar reactioneaza foarte dramatic si comic, pentru noi. mai toti vor sa te ajute. unii asa de mult, incat te incurca ingrozitor, dar intentia este exceptionala. te conduc pana la locul care cred ca este cel pe care il cauti, chiar daca le spui ca te vei descurca, se intorc din drum sa se asigure ca nu au gresit, si daca au gresit intreaba ei pe altcineva, suna un prieten care stie engleza, ca sa explice, si multe altele. am ajuns, in peripetia noastra de a gasi adresa lui roman, la un sediu vechi al conservatorului din kyoto, care era un apartament. un nene in varsta a iesit, a vazut adresa, ne-a zis ca s-a schimbat si ca o sa ne caute o alta. s-a intors dupa 20 de minute!!!!!! cu o foicica pe care era trecuta o adresa de email :d nu ne-am putut supara pentru ca ei vor cu adevarat sa ajute… dar cand esti obosit rasul devine un pic nervos. am descoperit in final ca ne invartisem in jurul cladirii de multe ori, doar ca nu intrasem niciodata pe o straduta foarte ingusta care ducea la cladirea cu doua etaje unde stateau gazdele noastre. am ajuns aproape de ora cand roman trebuia sa se intoarca de la lucru si am decis sa il asteptam, avand in vedere ca isi lasase apartamentul deschis o zi intreaga pentru noi. apartamentul, mai mare decat cel al lui goyo si akino, avea un singur dormitor dar cea de-a doua incapere cuprindea si holul si bucataria. ne-am instalat in sufragerie, langa un calorifer electric si am atipit un pic. in mai putin de jumatate de ora cladirea a inceput sa se cutremure de niste pasi grei. era roman, fugind pe scari. ne-a salutat cu un puternic accent rusesc si cu zambetul pe buze. e cat un munte, desi are numai 24 de ani. este de pe insula pentru care s-au tot certat japonezii cu rusii si este casatorit cu mika, o japoneza draguta, de un an si jumatate. s-au cunoscut in calatorii si el este un infocat fan al autostopului. a facut asa aproape toata asia. preferatele lui sunt tarile cu stan: kazakstan, kyrgystan, afganistan… le-a vizitat pe toate si spune ca sunt superbe si lumea de acolo minunata, cei mai prietenosi pe care i-a intalnit in calatoriile lui. au harta lumii pe perete si cate un smiley face mic roz (foarte japonez :)) pus pe tarile vizitate de sotia lui. am povestit mult cu el despre viata lui, despre cum a copilarit, despre mancaruri preferate, despre cum a descoperit islamul si s-a convertit, capatand si un nume arab – abdulah – un fel de ion al nostru pentru cultura araba. am povestit pana seara tarziu si subiectele curgeau intr-una. sotia lui lucreaza ca si contabila pentru un magazin din afara kyoto si spera sa se intoarca in seara asta acasa ca sa o cunoastem si pe ea. el lucreaza la un restaurant turcesc, deschis de coordonatorul moscheii din kyoto ca si oportunitate de job pentru musulmanii care cautau de lucru. se pare ca se ajuta foarte mult intre ei. cel putin, roman a calatorit mult dormind in moschee si mancand pe gratis si cu siguranta si asta a fost un plus pentru islam. e foarte deschis si face multe glume, este foarte matur pentru varsta lui si pare sa stie foarte bine ce vrea sa faca in viata. oricum, e un calator. poate sa gaseasca usor asemanari intre natii si e pasionat de istorie. Spune ca japonezii sunt ciudati, ca e ciudat cum au ajuns pe insulele astea, cum au o limba atat de complicate si diferita de oricare alta, cum seamana cu kirghizii, cu impartasesc unele legend (ca cea a bebelasilor care se nasc cu fundul rosu pentru ca au un inger pazitor care i-a trimis pe pamant dandu-le un picior in fund :)) se vede ca isi ia energia din calatorit, asa ca are langa usa mereu bagajul pregatit. spune ca e si o amenintare la adresa sotiei lui cu care spune ca se cearta des din lucruri marunte. zice ca ii sare tandara repede (nu as vrea sa fim de fata cand se intampla asta pentru ca e destul de mare) si ca principalul motiv este bariera de limbaj. mika stie putina engleza si nu intelege tocmai bine, iar el, desi stangaci cu engleza se descurca foarte bine, dar cu japoneza extrem de putin. sunt undeva la mijloc si fac amandoi eforturi pentru a se intelege.
ne-a poftit sa mancam cu el. avea mancare de cartofi cu soia si inca cateva preparate facute de mika, pasionata de hrana sanatoasa. nu mai mancasem de mult cartof, asa ca am acceptat fericiti. am iesit cu el sa cumparam ceva dulce, macar atat puteam lua si noi. el ne-a recomandat niste biscuiti cu ciocolata (nimic special sau traditional) si cateva dulciuri japoneze: cartof dulce cu glazura de zahar, biscuiti din porumb (au si lapte de porumb aici) si niste cornuri cu stafide. pana sa terminam cu mancarea a venit si mika, o japoneza draguta si maruntica (oricum pe langa roman) si foarte cumintica. am incercat sa o introducem si pe ea in discutii si povesti dar cred ca era destul de obosita si a fost mai mult spectator la discutiile noastre cu roman. am povestit si despre cultura japoneza si roman spune ca ii place mult tara dar nu ii plac oamenii pentru ca sunt foarte goi si nu ofera nimic. personal cred ca sunt pur si simplu oameni care se simt bine intr-o rutina, in siguranta regulilor si obiceiurilor, si poate de asta balcanicilor sau celor cu sange mai latin pot aparea ca si oameni goi, fara multe de oferit. cel putin cat am avut noi ocazia sa ii observam, par a avea mult mai multa grija de cultura lor, impartasesc ceva mult mai intim si mai discret fata de noi. daca ai rabdare si demonstrezi ca poti intelege, sunt sigura ca ti se dezvaluie aspecte extrem de interesante si complexe. poate intr-un fel viata e mai simpla asa, cand ai mereu sabloane si carari foarte bine batatorite. am povestit mult si ne-am trezit ca este ora 2 si eram foarte obositi. ne-am culcat cu totii si asteptam urmatoarea zi pentru batut la picior kyoto. chiar daca distantele sunt mari, ne plac cartierele japoneze. este extrem de curat, descoperi tot felul de chestii mici si dragute pe marginea drumului, de la biciclete si motociclete foarte frumoase, la cate un aranjament floral intr-un geam, o casuta veche,… fiecare zi e o poveste.

a doua zi in japonia (la multi ani, alina!!!)


ne-am trezit in jur de 11. am facut un dus fierbinte, cu intermitente, dar fierbinte. aici toaletele sunt separate de cada de baie/dus, iar astea din urma sunt ca o cada de dus inalta pana peste genunchi. asa ca atunci cand faci baie, stai pup si nu te poti intinde. casele sunt foarte reci si chiar daca am dormit cu caloriferul electric pornit toata noaptea, dimineata tot scoteam aburi. goyo si akino ne-au oferit cafea si mic dejun, am mai povestit un pic cu ei si ne-am pregatit bagajele pentru kyoto, sacii de dormit (care ajuta mult in astfel de tari) si am pornit-o din nous pre shibuya, apoi palatal regal si gradinile din jur si shinjuku, de unde urma sa luam autobuzul catre kyoto, la ora 23.00
foarte innorat afara, dar parca nu asa de frig ca in casa, am pornit increzatori in drumetia noastra prin tokyo. impropriu spus tokyo, pentru ca orasul e format din sute de alte orase, fiecare statie de metrou fiind de fapt un oras. reteaua de transport in comun este uluitoare si extrem de bine sincronizata. oricum, si aici, populatia traieste mult si subteran, mereu din conexiune in conexiune de metrou. ne place ca multi au biciclete si, tako care e avizat spune asta, au cele mai frumoase motociclete pe care le-a vazut in vre-o tara, pentru ca sunt clasice, simple si… sunt motociclete.
am ajuns pana la palatul imperial si ne-am plimbat practic in jurul gradinilor pentru ca ele, in cea mai mare a suprafetei lor, sunt inchise publicului. in orice caz, sunt destul de impresionante. am ajuns astfel si in zona cladirilor de birouri, televiziunii si radioului, cladiri frumoase si impunatoare, parca mai simple si mai frumoase decat cele din hong kong. am incercat sa ne schimbam traseul si am ajuns sa mergem foarte mult pe jos. intr-unul dintre parcuri, cand ne pregateam sa ciugulim ceva de mancare, un batran (presupunem ca avea in jur de 80 pentru ca arata de cel mult 70 si aici mereu oamenii arata mai tineri decat anii pe care ii poarta) ne-am abordat in engleza pentru ca vroia sa isi exerseze vocabularul. invata engleza de la radio si ne-a uimit ca atunci cand am zis romania a localizat-o pe harta si ne-a enumerate toate tarile vecine. ne-a explicat ca aici lumea invata engleza la scoala, tinerii chiar o studiaza timp de 10 ani si au nevoie de asta pentru admiterea la facultate; sunt foarte buni la gramatica dar nu sunt in stare sa vorbeasca si de multe ori le este rusine sa raspunda in engleza. el vorbeste rar, dar foarte academic. foloseste cuvinte pretentioase si foarte british. este adorabil: un batranel marunt, cu palarie si fular albastru, legat frumos pe sub un pardesiu care ii acopera genunchii si il face sa para si mai maruntel si duce in mana o servieta din care ne-a scos ziarul de azi ca sa ne arate cat de complicata este limba japoneza. multi se plang de asta; spun ca poti sa traiesti o viata intreaga si sa nu termini de invatat limba si ca este o limba extrem de grea si pentru ei. ne intreaba cum de am venit tocmai din romania, intr-o tara atat de supra-populata (cu siguranta au o problema cu faptul ca traiesc pe insula si sunt atat de multi). ii explicam ca facem un tur al lumii si ne delectam cu intonatiile si gesturile pe care le face atunci cand repeta ce ii spunem, ca sa inteleaga mai bine. mereu cand aud ceva interesant spun ’ooooooooohhh’ pe un ton foarte grav. nu stii daca e bine sau rau, par ingrijorati, dar defapt le-ai spus ceva nou si sunt doar mirati. pe cat e de mic, pe atat sunt mai dramatice gesturile pe care le face. daca spunem ceva care i se pare comic, rade putin zgomotos, foarte sacadat, si gesticuland larg din mana… e foarte adorabil. e curios de toate tarile din tur si i le enumeram rar. imediat le localizeaza pe harta si intreaba de urmatoarea. face ochii mari si parca asculta cu ochii. inainte sa formuleze o propozitie mai complicata, ca sa ii iasa corect din prima, o repeat repede in japoneza si apoi ne-o reproduce rar, ca unor copii care nu inteleg bine. nu ne putem sterge zambetul de pe buze. ne spune ca daca facem asa un tur trebuie ca tako, sotul meu :d, sa fie foarte bogat. ii explicam ca nu, ca am economisit sa facem calatoria asta si ca dormim la prieteni ca sa nu platim cazare si de mancat nu mancam asa de mult. ii aratam sacii de dormit si e foarte amuzat de asta. am renuntat sa ii explicam conceptul de couchsurfing si ne-am rezumat la prieteni, dar si asta i se pare ciudat. ne spune ca inseamna ca avem foarte multi prieteni si ca el, la varsta lui, sigur s-ar imbolnavi daca ar dormi intr-un sac. ne spune ca tinerilor japonezi nu le plac batranii, ca se plang ca sunt prea multi batrani si prea putini copii, ca trebuie sa plateasca taxe pentru ca statul sa ii intretina. ii spunem ca si el, cu siguranta, a lucrat cand a fost tanar si ca e normal sa fie asa. e foarte mirat ca i-am dat un asa raspuns si spune ca nu prea multi tineri japonezi ar gandi asa. se pare ca l-am impresionat, pentru ca incepe sa imi faca complimente si sa imi spuna ca aduc un pic cu o japoneza :d. ne multumeste politicos pentru conversatie, il complimentam pentru vocabular si ii multumim si noi ca s-a oprit sa vorbeasca cu noi. chiar ne-a facut placere si ne bucuram ca am stat aproape jumatate de ora de povesti cu el. e admirabil cat de tanar la suflet si minte poate fi si chiar speram ca vom ajunge si noi sa fim asa de sprinteni la varsta lui. ne da chiar indicatii de cum sa ajungem la statia de metrou, sau la cea de tren… are toata harta statiilor de metrou memorata, ne spune numele statiilor, cam cat dureaza si o gramada de alte detalii. foarte simpatic. afara deja se intuneca si ne indreptam spre statia de autobuz. ne pierdem din nou pe strazi, dar in modul in care ne place: descoperim locuri noi si zone care nu sunt pe hartile turistice, dar unde vezi viata adevarata a oamenilor de acolo. plecam din centrul economic si ajungem in shinjuku care este un alt cartier popular in randul tinerilor, cu multe magazine chic, foarte multa agitatie si multe multe culori. gasim o cafenea unde putem bea o cafea si un ceai si unde, de la al doilea etaj, putem observa oamenii pe strazi. tineri carora le place sa aibe mereu pantaloni un pic mai scurti, cat sa se vada sosetele, tinere care umbla cu picioarele goale pe un frig care le face sa arate mai mult mov, copii in carucioare cu pielea perfecta, luminoasa, si cate un bujor parca desenat in fiecare obraz, tinere foarte frumoase, cu trasaturi atat de delicate si totusi atat de puternic asiatice. le admir pe majoritatea si au ceva foarte mistic in privire si fizionomie. daca faci abstractie de forma ochilor si culoarea pielii, daca te uiti la nas, buze si forma maxilarului, ai putea sa juri ca sunt africance. unele au ochii foarte mari si rotunjiti, terminati in cate o codita care le farmec privirii, altele au ochii foarte alungiti si par ca se uita mereu in pamant, aducand in evidenta timiditatea caracteristica culturii. oameni ies si intra in restaurante, colegi de lucru salutandu-se cateva minute bune, aplecandu-se in semn de respect pana celalalt inceteaza sa o mai faca (pot face asta lejer cateva minute bune). apuca sa scriu cateva randuri si mergem spre autobuz. aici luam din nou contact cu punctualitatea japoneza: trebuie sa vii cu 10 minute inainte sa plece autobuzul, nu mai mult, nu mai putin. si orele au fost in tocmai respectate. am apucat sa ne mai luam un ceai la sticla (niciun japonez adevarat nu pleaca fara ceai verde la el). am ajuns in autobuz care ne-a dezamagit. chiar daca sunt incredibil de curate, scaunele din autobuzele de noapte sunt foarte inguste, tari si incomode. sunt autobuze cu doua etaje si am nimerit chiar deasupra soferului, ceea ce a facut drumul de inceput destul de palpitant.

prima zi in japonia


ne-am trezit pe la 9 si ceva. am luat micul dejun impreuna cu goyo; akino plecase mai devreme la scoala. el a gatit un fel de ciorba de perisoare, dar nu e chiar ciorba… 🙂 are galuste de carne, dar fara orez, zeama e limpede si are si ceva cartofi. se mananca cu orez. e foarte gustoasa. stabilim ca seara vom face malai si sunt entuziasmata ca in sfarsit apuc sa fac asta. goyo spune ca si ei folosesc faina de porumb si ca au multa din indonezia. povestim un pic de cum s-au intalnit, despre nunta lor, despre diferentele culturale si ce socuri au avut ei, venind in japonia. spre deosebire de akino, el nu stie japoneza. nu vrea sa ramana aici, asa ca nu se chinuie sa invete limba. e aici numai de 4 luni, iar akino de 4 ani. ne spune ca trebuie sa incercam salutul japonez. mai ales cei mai in varsta se vor apleca de atatea ori de cate te apleci si tu si cu cat te apleci mai jos, ei se vor apleca si mai mult (mai tarziu am descoperit si noi ca e adevarat). pe la 11 iesim cu goyo ca sa ne arate pe lumina drumul catre metrou si unde putem gasi un supermarket ca sa ne luam apa si ceva de mancare. am intrat sa ne luam o sticla de apa si ceva de rontait pentru pranz, in caz ca nu gasim mancare ieftina in oras. in magazin nu am inteles mare lucru. initial ne-am uitat si noi, ca si snobii, dupa branduri cunoscute. pe produsele din magazin nu scrie nici o boaba de engleza, deci daca nu stii exact ce vrei si cum arata, sunt slabe sanse sa stii exact ce ai cumparat. te uiti dupa poze, dupa produsele alaturate pe raft, … ne-am luat niste cornuri si o sticla de apa. ne-am uitat printre rafturi doar asa, ca si experienta culturala, sa vedem cam ce produse au, ce mananca in mod normal si, da, e foarte diferit chiar si de hong kong. la casa, dupa ce ne-am salutat cu caserita, aceasta a inceput sa turuie in japoneza; i-am spus ca nu intelegem dar asta nu a oprit-o. am aflat mai tarziu ca au obiceiul sa spuna tot ce fac: acum scanez obiectul x, care costa y, aveti atatea bucati din obiectul x, aveati reducerea z la produsul x, etc. ca sa se asigure ca ai luat ce ai vrut, in cantitatea corecta si la pretul asteptat. am iesit putin buimacici, dar cu zambetul pe buze. cartierele sunt foarte curate, foarte gri, daca nu ar fi pentru gradinile pe care le vezi din loc in loc, gradini cu tot felul de arbusti si pomi. in ciuda curateniei de pe jos, nu prea gasesti cosuri de gunoi. ai nevoie de buzunare mari sau pur si simplu sa nu consumi nimic in timp ce mergi.
ne-am indreptat catre metrou si am intrat in banca de vis-à-vis ca sa scoatem bani de pe card. dupa alte cateva proceduri nereusite, am decis sa luam un numar de ordine si sa schimbam niste euro. nimeni aici nu vorbeste engleza, dar asta nu ii impiedica sa iti vorbeasca japoneza, chiar daca stiu ca nu intelegi o boaba. am primit un numar si ne-am asezat. am putut observa intreaga procedura de preluare si rezvolvarea cererilor. doua tanti vorbeau cu clientii. fiecare avea pe masa mai multe tavite. fiecare client primea o tavita in care depunea documentele, banii, formularele anexate problemei. tavita era luata de tanti si dusa undeva in spate la o colega. aceasta rezolva o parte din problema si o dadea mai departe si mai departe si mai departe, pana la ultima colega, care aplica o stampiluta mica, rosie, rotunda, de forma unui ruj, si tanti o ducea inapoi clientului. banii, dupa ce ti-i numarau in fata, erau bagati intr-un plic lunguiet, special pentru bani. ca si in hong kong, am perceput o mica pasiune pentru impachetat, pachetele, cutiute, totul de marimea potrivita, bagat in sertarasul potrivit. un nene, la un alt chiseu, cerea o procedura mai complexa… emiterea unui nou card, sau poate un imprumut… oricum, i-au luat o gramada de amprente, mai picioarele lipseau. functionarii sunt foarte respectuosi. nu se aseaza niciodata pe scaun inaintea clientilor, se apleaca de mai multe ori si la sosire si la plecare (daca clientul se apleaca si el, functionarul se apleaca mai jos si tot asa… e incredibil, nu e doar mit), saluta respectuos aproape pana nu te mai vad. cand pleaca un client important, chiar si colegii din spate, care nu au avut un contact direct cu clientul, il saluta. da, experienta de la banca a fost una extrem de interesanta. am inteles ca in japonia se lucreaza foarte mult si asta e motivul pentru care oamenii pleaca asa de tarziu de la lucru. si in banca parea niste mici robotei. cei din spate, care rezolvau problemele, fugeau de la un birou la altul si nu pentru ca erau distante mari, ci pentru ca vroiau sa arate ca sa se grabesc sa rezolve problema; fug cu pasi marunti si practic ajung in acelasi timp daca ar merge normal, cu pasi normali, dar cred ca tine si de cultura de munca. oricum, arata cel putin dragut sa le vezi pe femei fugind asa dintr-o parte in alta.
am plecat spre shibuya, unul din punctele centrale ale tokyoului, unde sunt multi tineri. in metrou am vazut din nou mii si mii de telefoane patratoase, cu clapeta, multe brelocuri, sclipiciuri si alte nebunii. in afara de asta, japonezii se imbraca cu mai putina atentie pentru branduri ca si cei din hong kong. fetele insa sunt innebunite dupa accesorii si chestii din danteluta. chiar daca ingheti de frig poti vedea fete cu fuste extrem de scurte, cu picioarele goale. un fel de printeso-zanute, uneori alternative. unele sunt foarte frumoase, chiar daca nu sunt toate atat de finute ca si cambodienele sau chinezoaicele pe care le-am vazut, au trasaturi foarte aparte si ochi, buze, foarte frumoase. vedem si multi copii care vin sau merg la scoala. poarta toti uniforma. cei care merg la scoli private au si sosete si genti cu emblema scolii. nu stii daca e realiatate sau film/desen animat japonez. unele fizionomii sunt ca rupte din animatiile japoneze. e placut sa ii privesti cum converseaza si relationeaza. cum am iesit din metrou am mers sa ne luam bilete de autobuz pentru maine, ca sa mergem la kyoto. apoi am dat in cea mai mare trecere de pietoni pe care o vazusem pana atunci. ca sa o privim mai bine ne-am urcat intr-unul din magazinele de vis-à-vis, care vindea si inchiria cd-uri si dvd-uri. e prima data cand am vazut un centrul de inchiriere de cd-uri cu muzica. e foarte frig afara, asa ca ne luam o cafea si un ceai ca sa ne incalzim. probabil ca ne este asa de frig si de la oboseala si resimtim lipsa de odihna mai indelungata din ultimele doua nopti. ne plimbam pe strazi si suntem uimiti din cand in cand de cate o armata de oameni care ies de la lucru. e foarte ciudat sa vezi ca esti napadit dintr-o parte de cate un grup de 30-40 de barbati imbracati toti in costume negre, fara pic de culoare. cu atat mai mult pe un timp mohorat, e putin inspaimantator. noroc cu toate firmele luminoase, exagerat de incarcate si colorate, care mai bine-dispun atmosfera strazilor. se pare ca in tokyo are loc cel putin cate o sinucidere pe zi. cum cred in reincarnare, multi vor un inceput nou si aleg calea asta. cum punctualitatea este unul din lucrurile importante pentru cultura japoneza, trenurile au intarziere numai cand un astfel de eveniment nefericit are loc. metrourile nu au, ca in hong kong unde exista aceeasi problema, usi duble si nici rampe pentru intrarile in metrou, asa ca e mult mai usor sa alegi calea asta…
si aici sunt multe magazine. unele scumpe, branduri mari, alte mici, designeri locali. acestia din urma cred ca sunt mult mai apreciati decat primii, iar diferenta de calibru nu se simte asa ca in hong kong. aici nu vezi cozi la magazine si lumea, chiar daca are genti scumpe, nu pare sa fie innebunita dupa cumparaturi. dupa ce ne plimbam un pic, decidem sa mergem la shinjuku – statia de la care vom lua autobuzul maine. in zona asta sunt multe parcuri, este si celebrul times square si multe strazi pietonale. ajungem destul de repede, insa aici ne pierdem de vre-o 3 ori si ajungem sa ne invartim in cerc, indiferent in ce parte o luam. ne dam seama ca suntem prea obositi pentru experimentat si plimbat si o luam incet spre metrou. o noua scurtatura, am crezut noi, ne aduce intr-un mall de 15 etaje, numai cu electronice. e nebunie. reclame foarte colorate, vanzatori care vorbesc la microfon si te invita sa mergi la standul lor, multe multe produse, multe multe color, japoneza peste tot. ametim desul de repede si ajungem la scara rulanta care ne duce la metrou. am dormit tot drumul inapoi acasa. am cumparat lapte pentru malai si am ajuns la akino si goyo la 10 seara. aici am descoperit ca faina lor de porumb arata ca si zaharul pudra deci nu am putut face malai 🙂 in schimb, tako a dat din nou lumea peste cap cu orezul cu lapte si uite asa vom raspandi reteta de orez cu lapte pe tot globul :d a trimis cateva mail-uri pe couchsurfing, in speranta ca vom gasi pe cineva in kyoto pentru ca hostelurile in japonia sunt foarte scumpe. am adormit foarte repede, din nou inghetati si visand la cambodia si la bamboo island.

zi de mers cu avionul…


la multi ani de martisor!!! 1 martie cu mult soare!!!
am schimbat luna… deja martie, deja primavara, deja ne indreptam spre japonia. inainte de plecare, tokyo mi se parea atat de departe. vorbim cu cei de aici ma gandeam ca va trece mult pana ii voi vedea, dar timpul a trecut incredibil de repede. am dormit numai cateva ore si ne-am trezit ca sa plecam la aeroport. am facut dus pe la 6, ca sa nu tinem dusurile ocupate pentru cei din guesthouse care mergeau la lucru si apoi am luat micul dejun cu isabelle si am impartit un mango incredibil de bun, cumparat de pe strada cu o zi inainte.
tuk-tukistul cu care vorbisem sa ne astepte la 8 nu a venit, asa ca pe la 8.20 am luat un altul. se poate sa fie si o chestie de cartiere sau hoteluri. soferii par organizati de cate un serif de trib cu care negociezi, dupa care te repartizeaza la cate un sofer. asa vezi grupuri, grupuri in fata fiecarui hotel. ne-am imbratisat cu rudi, isabelle si sovy si ne-am promis ca vom pastra legatura. suntem putin tristi ca plecam, mai putin tristi decat ieri, cand am mai trecut o data prin momentul despartirii de cambodia, dar oricum ne vor lipsi filmele stupide de pe drumurile cu autobuzul, sau videoclipurile tip karaoke a unor cantece chinezesti, zambetele vecinilor de drum, ochii expresivi ai copiilor, femeile frumoase si delicate, fructele incredibile, natura si locurile atat de salbatice (in sensul bun al cuvantului), mirosurile de flori care apar neasteptat si viata simpla. am ajuns la aeroport si, nu dupa mult timp, am putut face check-in-ul. sunt foarte multi turisti, majoritatea calatorind tot in tarile vecine, dar cu avionul, cu ca restul colegilor nostri de hostel care merg cu autobuzul. dupa ce am scapat de rucsacul de 80 de litri si 21 de kilograme, am platit taxa de aeroport si ne-am indreptat spre vama. aici am fost intorsi pentru ca uitasem sa completam un formular mic, capsat in pasaport, cu numele nostru :p nu a durat mult, undeva sub un minut si ne-am intors la vamesi. la mine a mers repede. tako a fost directionat la alt vames care a inceput sa ii spuna ca nu ii gaseste viza, ca nu are viza, etc. auzisem de povestile in care vamesii te chinuie asteptand mita si ne-am dat repede seama ca despre asta era vorba. oricum, iesind din tara, toata povestea era total absurda dar vamesul, un nene mai plinut la vre-o 50 de ani, insista ca este o problema. i s-a stins vocea cand am scos din bagaj copia la viza (si ce ne-am bucurat ca am facut multe copii dupa toate actele). a luat-o si ne-a zis ok in acelasi moment. ne-a cam scos din sarite dar am avut macar satisfactia de a-i inchide gura la final. invatatura noastra: cat mai multe copii dupa acte, in locuri diferite, in bagaje diferite, pentru ca nu se stie niciodata cand mai ai nevoie de ele.
am apucat doar sa rasfoim niste carti intr-o librarie din aeroport si sa plecam spre poarta de imbarcare. in avion am motait un pic, dar fiind asa de obositi drumul ni s-a parut destul de scurt. in hong kong am avut numai 40 de minute intre zboruri, asa ca, pana am gasit poarta si am mers la toaleta, oamenii deja se imbarcau spre tokyo. am avut iarasi un avion mare, cu program tv variat. ne-am uitat la cate un film, am ciugulit un pic din mancarea de pe avion si, dupa o tura de turbulente serioase, care a durat aproape 40 de minute, am ajuns la narita, aeroportul international din tokyo. nu e chiar din, pentru ca, ca sa ajungem la cazdele noastre ne-a luat aproape 4 ore. in japonia era 21.20 cand am ajuns. trebuia sa ne grabim ca sa prindem ultimul tren si apoi ultimul metrou catre cealalta parte a orasului, unde urma sa stam. la vama, pe langa deja obisnuita poza, ni s-au luat amprentele!!! am vazut mai tarziu ca este o procedura destul de comuna in japonica si am inteles ca s-a introdus acum 2-3 ani. am trecut repede de vama, ne-am luat bagajele si am fugit spre gara. aici am dat peste functionari foarte de treaba care ne-au ajutat sa cumparam bilete si ne-au aratat incotro e peronul. reteaua de transport in comun din tokyo este extrem de complex si complicat. cum nu aveam harta statiilor, nu stiam inca directii si alte nebunii (desi le vazusem online, nu le aveam printate), ne-am bazat numai pe indicatiile date de akino, sotia lui goyo, cuplul de indonezieni la care urma sa stam. am prins trenul si am mers aproape o ora jumatate. in statie am iesit si am cautat metroul. aici trebuia sa cumparam bilete de metrou. poti face asta numai de la masini automate care, in acea statie, nu aveau varianta in engleza. ne asteptam sa putem plati cu cardul. din cauza ca ne-am grabit foarte tare, nu am apucat sa scoatem yeni si aveam numai cativa euro pe care nu ii puteam schimba niciunde. ne-am uitat putin dezorientati si, total intamplator, am oprit un tanar care, in costum, parea sa nu se grabeasca ca si ceilalti pasageri si manca o inghetata. i-am explicat unde vrem sa ajungem si ca nu ne descurcam cu biletele. ne-a zis ca nu vorbeste prea bine engleza dar sigur ne-a inteles problema. ne-a zis ca nu putem plati cu cardul biletele si ne-a dus langa un atm. aici nici o versiune in engleza. numai caractere japoneze… ne-am panicat un pic. desi plecase dupa ce ne-a dus in fata atm-ului, cred ca tanarul nostru ghid a vazut ca dureaza cam mult ca noi sa ne descurcam si a venit inapoi sa ne intrebe daca suntem ok. i-am zis ca nu intelegem nimic si l-am lasat pe el sa incerce sa scoata bani. nu a reusit nici el. ne-am panicat un pic pentru ca urmau sa treaca ultimele metrouri si noi nu puteam sa cumparam bilete. distantele sunt foarte mari in tokyo, iar taxiurile infernal de scumpe. l-am intrebat daca mai stie si alte atm-uri. cand s-a uitat la ceas si a vazut ca e anuntat ultimul tren, si-a scos portofelul si ne-a intins niste bani. i-am spus ca nu putem sa acceptam si ca ne descurcam noi cumva. el a insistat si ne tot arata ceasul si pana am sunat-o pe akino sa o intrebam ce optiuni avem daca pierdem ultimul metrou, ne-a cumparat bilete. nu ne-a venit sa credem. eram in stare de soc si el ne tot zicea sa ne grabim, intinzandu-ne biletele si impingandu-ne incet catre intrarea. i-am dat o carte de vizita si l-am rugat sa ne sune sau sa ne scrie si sa ne intalnim sa ii dam banii inapoi. nu credem ca o va face, dar ne-a lasat fara cuvinte… si a cheltuit cam 8-9 euro cu biletele noastre. am asteptat ultimul metrou. l-am prins pe cel dinainte, la 2 minute distanta, dar pe drum ne-am dat seama ca este un express care nu se opreste in toate statiile. am intrebat un alt tanar in metrou. avea in jur de 30 de ani si era imbracat foarte funky, asa ca am presupus ca stie engleza. nu stia. dar a fost atat de dragut, incercand sa ne explice ce trebuie sa facem, inca a inceput sa ne deseneze pe carnetel cum trebuie sa trecem de pe un peron pe altul… liniute, cerculete… oricum, nu am inteles nimic… cum stateam si ne uitam la harta, un nene imbracat mai sportiv, dar plin de branduri, la vre-o 50 de ani, s-a apropiat de noi si ne-a intrebat daca ne poate ajuta. ne-a explicat ca la urmatoarea statie trebuie doar sa schimbam peronul si sa luam alt tren, in aceeasi directie si ne-a urat bun venit in japonica. am fost foarte emotionati de felul in care ajutati in noaptea asta. nu ne venea sa credem cat de amabili, draguti si saritori sunt oamenii aici.
am ajuns in statia noastra, care e practic penultima statie a liniei mov. suntem la granite tokyo-ului si ca sa traversam orasul pe diagonala cu toate mijloacele astea de transport rapide ne-a luat aproape 4 ore! eram rupti si aproape ca am atipit in metrou. toti ceilalti oameni dormeau si ei. ne-a mirat cat de multi oameni la costum mergeau acasa la ora asta… era 1 dimineata si ei atunci mergeau spre casa. pe langa asta, toti cu telefoane dreptunghiulare, cu clapeta, cu multe accesorii pe ele, pe care le deschid in momentul in care s-au urcat in metrou.
cum am iesit, akino ne-a reperat (si ea s-a intors atunci din campus, pentru ca studiaza aici) si am facut cunostinta. la iesirea din statie, goyo, sotul ei, ne astepta cu o umbrela. da, a plouat de cand am ajuns si era destul de frig. si el face un mba online si s-a mutat in japonia ca sa fie aproape de akino, cu care s-a casatorit acum un an si jumatate. sunt foarte tineri si sunt impreuna de 5 ani, dar au stat in acelasi loc, adunat, numai 2 luni inainte sa se casatoreasca. sunt amandoi musulmani si spun ca respecta religia. se roaga de 5 ori pe zi, nu au mancat niciodata porc si nu beau. dupa vreo 15 minute de mers, ajungem la casa lor. un apartament foarte mic pentru noi, dar considerat maricel dupa standardele japoneze. intri direct in bucatarie (practic un hol standard al apartamentelor romanesti, care in stanga are bucataria iar in dreapta doua usi: una catre toaleta si una catre cada de dus) iar de aici se fac doua usi glisante, tipic japoneze, care dau in cate o camera de vre-o 4m patrati. e deja 2 si suntem rupti. mai povestim cu ei si aflam ca akino a fost in aiesec si a facut un traineeship in finlanda, iar sora mai mare a lui goyo a ajuns chiar in aiesec international. povestim de calatorit si indonesia si de romania. ne spun ca trebuie sa mergem la kyoto pentru ca e un oras superb (noi aveam semne de intrebare legate de calatoria asta la kyoto dar se pare ca merita si banii si oboseala). e foarte frig dar avem un calorifer electric. ne bagam in saci si adormim aproape instant.