ultima zi in amman

ultima zi in amman. suntem putin tristi dar si entuziasmati ca plecam spre india. il ascultam pe fadi, si dupa ce ne facem bagajele plecam catre centrul orasului ca sa vedem amfiteatrul roman si sa ne pierdem pe strazi. o sa ne lipseasca aerul de amman, claxoanele, mirosul de cafea cu cardamon, mirosul condimentelor, painea lor cu condimente. amfiteatrul roman nu ne surprinde probabil pentru ca nu e o noutate pentru noi. ne intoarcem repede pe strazi, la locul nostru preferat cu dulciuri, ne plimbam prin bazare si ne uitam la micile magazine de cafea, tot felul de sucuri naturale, dulciuri si carne. fadi ne spune ca, desi trebuia sa lucreze pana la 5-6, ne putem vedea in jur de 3. e atat de dragut cu noi. am stabilit ca vom manca impreuna mansaf – mancare traditionala cu orez si miel fiert in iaurt. pana la 3 am mers intr-o cafenea ca sa ma bucur inca o data de cafeaua turceasca/araba si ca tako sa mai incerce o mancare. si-a luat carne de vaca preparata ca pentru kebab si i-a placut mult. e intr-adevar mult mai frageda si mai gustoasa, chiar si pentru mine, care nu sunt fan. cafeneaua la care am mers are un etaj cu terasa, asa ca am putut sa ne bucuram de strazile colorate si sa ne uitam la o zi normala in amman. am avut noroc sa prindem o zi cu mult soare, asa ca avem nasul si orajii putin rosii. am vazut politiste rutiere care dadeau amenzi pentru parcari, sau ii luau la rost pe cei care conduceau aiurea, am vazut copii cersetori care, dupa ce ii conving pe politisti sa nu dea amenzi pentru masini parcate ilegal, primesc bani de la soferi :), am vazut pentru prima data taxiuri care au rol de autobus (pentru ca strazile sunt aglomerate si putin mai inguste, autobuzele nu se baga in centrul vechi, asa ca taxiuri albe, nu galbene, fac ture pe cate o strada, luand pana la 4 calatori, care platesc toti cate ¼ dinar iordanian).

ne-am intalnit cu fadi in fata restaurantului nostru preferat: hashem.  inainte de a manca mansaf, am stabilit ca mai avem timp pentru inca o destinatie: un centru cultural, cu sediul intr-una dintre cele mai vechi si bine intretinute case din amman care a apartinut unui demnitar iordanian. intr-adevar, casa/casele (pentru ca sunt aproximativ 6 cladiri superbe pe aceeasi proprietate) sunt extreme de bine renovate, cu lemnaria intretinuta, cu peretii conservati, cu pardosele din piatra si modele traditional arabe. toate astea garnisite de privelistea ammanului, de undeva de sus, de pe unul din multele dealuri ale orasului. tako a experimentat primul efect secundar al malaronului si a avut o durere groaznica de burta pentru 15 minute. ne-am bucurat ca a scapat de ea si am stat aproape o ora in gradinile terasate si plimbandu-ne prin diferite incaperi, uitandu-ne la poze, picturi, carti. e un loc incantator si se pare ca putini iordanieni stiu de existenta lui.

am plecat de acolo la 4, ca pana la 5 sa mancam si sa plecam spre aeroport, ca sa fim acolo la 6. am ajuns la cel mai bun restaurant cu mansaf. ca si in multe alte feluri de mancare, si restaurantul asta nu facea decat 3 feluri de mancare, dar pentru alea era recunoscut ca fiind cel mai bun. fadi si-a luat mansaf-ul traditional, cu miel, iar eu mi-am luat cel cu pui. tako a gustat de la amandoi (i-a fost frica pentru stomacul lui, asa ca nu si-a luat o portie intreaga) si s-a indragostit de varianta traditionala. fadi ne-a promis ca ne va da reteta. matusa lui are cont pe facebook si posteaza poze cu mancaruri si retete 🙂 tako ar trebui sa invete araba ca sa afle secretele traditionale. am avut noroc ca fadi s-a oferit sa ne duca si la aeroport (si nu ne-a lasat sa platim pentru nimic 🙁 dar l-am facut sa promita ca ne va vizita dupa ce isi termina proiectul cu scoala). ne-a spus cat de important e pentru el sa cunoasca oameni noi, ca se simte un ambasador al lumii arabe si ca numai asa, cunoscand oameni cat mai diversi, impartasind culturi, poti sa te dezvolti si sa iti largesti orizonturile. crede ca o societate inchisa nu se poate dezvolta si nu are viitor. i-am multumit mult pentru cat a avut grija de noi, pentru timpul lui si tot ce a facut pentru noi. e foarte modest si ne spune mereu ca e cel mai bun lucru pe care putea sa-l faca cu timpul lui liber. cu siguranta o sa-i ducem lipsa si din cauza felului lui de-a fi, si pentru ca iordania a fost prima experienta si de multe ori prima experienta este cea mai puternica.

am ajuns intr-un final la aeroport si ne-am luat la revedere, toti 3 cu ochii umezi. am trecut, pentru prima data, prin security check dedicat femeilor, asa ca am fost pipaita de 3 ori astazi :). am fost fericiti ca am avut acces putin la wireless, insa nu destul pentru a posta si ziua de 10 februarie. pentru am ajuns dupa 6 si am stat la coada enorma la vama, ne-au ramas numai 15 minute pentru o cafea si un semnal de internet. ne-am imbarcat in primul nostru zbor cu royal jordanian. prima impresie, buna, foarte buna, chiar excelenta. am vrea ca toate zborurile sa fie cu ei!! fiecare scaun are televizor, la care poti alege sa vezi traseul zborului, sa-ti alegi un film din cele peste 50 pe care le au (de la ultimele aparitii la filme vechi, alb-negru), sa te joci vrei sa fii miliardar (pe care tako chiar l-a incercat pentru 30 de minute), si inca vre-o 5 jocuri (unele se pot juca chiar in retea cu alti pasageri :)), seriale tv, desene animate, muzica (sute de albume, toate stilurile de muzica posibile), documentare…. nici nu ai timp in 5 ore sa te plictisesti. portia de mancare e enorma. eu m-am saturat numai uitandu-ma la ea. primesti o gramada de bauturi tot felul de prostioare.

mai tineti minte cum zicea cat de rau de pare ca nu am vorbit cu nici un israelian? se pare ca dorinta ne-a fost indeplinita. colegul nostru de zbor este un tanar insraelian, de 22 de ani, care merge in india pentru 3 saptamani. tocmai si-a terminat serviciul militar, obligatoriu pentru orice tanar de 18 ani, de 3 ani pentru baieti si 2 pentru fete. el are si cetatenie americana si a fost in acolo sa lucreze pentru 6 luni. a terminat numai liceul si vrea sa mai calatoreasca pana decide ce vrea sa studieze. se pare ca multi tineri israelieni fac asta dupa serviciul militar pentru ca nu e o experienta tocmai placuta pentru ei si au nevoie de o pauza dupa. spune ca nu este reprezentativ pentru tara lui. isi iubeste tara dar poate fi vazut ca mai mult pro-palestinian decat pro-israelian. spune ca s-a saturat de presiunea si stresul din tara lui si ca, la cum e situatia, va fi greu sa fie pace. considera ca israelienii vor trebui sa treaca printr-o perioada mai grea inainte de a le fi bine pentru mult timp, pentru ca acum, ei nu au nici o problema, in schimb, palestinienilor le e foarte foarte greu. spune ca in gaza e mult mai rau decat in jerusalem si alte locuri unde exista cat de cat o stabilitate, desi guvernul ar trebui sa ajute mai mult. ne bucuram ca a vorbit cu noi. nu stiam daca sa-l intrebam sau nu, insa ne-ar fi parut rau sa pierdem ocazia sa vorbim cu el, chiar daca, asa cum spunea, cu siguranta unghiul lui de vedere nu este unul reprezentativ pentru ce se intampla. spune ca nu e religios si ca nu intelege extremistii din ambele parti. ne uitam toti trei la un alt film si asteptam sa treaca timpul si sa ajungem in india. este prima data si pentru el, asa ca schimbam impresii si informatii pe care le-am auzit de la prieteni.

jordan is petra

desi e a doua zi fara internet, continuam sa tinem jurnalul de bord in word.

ne-am trezit la 06.00 si am mers pe jos pana la primul bancomat de unde ne-am scos niste bani, pentru ca petra este destul de scumpa. de acolo am luat un taxi si am ajuns in autogara de unde ar fi trebuit sa luam autobuzul mare spre petra. ne-a fost recomandat de mai multi ca fiind mult mai confortabil si rapid decat un taxi microbuz, care aici e vazut ca si transport public. tocmai pierdusem autobuzul, asa ca shared taxi, microbuzul, era singura varianta care ne-a mai ramas sa ajungem la petra. am luat un alt taxi care ne-a lasat fix in fata soferului care mergea la petra. ne-a spus ca poate sa dureze 5 minute sau 30, in functie de cat de repede se umple masina. si nu a plecat pana nu s-au ocupat toate locurile. asta a fost numai 2 ore si jumatate mai tarziu 🙂 asa ca ne-am petrecut dimineata in autogara, privind copiii mergand la scoala, privind calatori grabiti sau dezorientati intreband in ce autobuz trebuie sa se urce, urmarind strategiile de vanzare ale soferilor si am invatat un nou claxon: cel care spune oamenilor ca masina se pregateste sa plece. partea de sud a ammanului este mult mai saraca decat cea in care stam noi si pe care le vazusem pana acum. pe marginea drumului sunt numai garaje transformate in service-uri. iordanienii sunt innebuniti dupa masini si indifferent cat de ieftina e masina, jantele trebuie sa fie impresionante. le place sa isi tuneze, modifice, personalizeze masinile si iti poti da seama de asta numai uitandu-te pe strazi. multe masini sunt lovite si raman asa. tot mai multe masini sunt suv-uri si jeep-uri. cu cat mai mari cu atat mai bine. ana ne spunea aseara ca a vazut dacii 1300 si noi am vazut un model vechi de renault astazi care am crezut initial ca e dacie.

ne-am bucurat intr-un fel ca am pierdut autobuzul spre petra si am mai trait o experienta de transport iordanian. a fost putin ciudat ca am fost singura femeie in masina si lumea se uita mai lung la mine, dar mai imi dadeau si un zambet. ca si romanii, ne-am luat pita si branza (mai rosiile lipseau) la pachet ca sa avem ce manca, cum sarisem peste mic dejun si stiind ca nu vom avea timp sa ne cautam de mancare in petra. am impartit o pita cu tako asteptand ca microbuzul sa plece si conversand cu soferul. in secunda in care lui tako i-a pica o bucatica mica de paine pe jos, soferul a sarit sa o ridice. pentru ei painea e foarte importanta si nu se pune pe jos, nu se arunca, nu se risipeste. cred ca a fost ciudat pentru oameni sa ne vada mancand pe strada. lumea aici nu mananca pe strada sau pe fuga cum facem noi. chiar daca au putin timp, isi iau timpul sa manance si nu i-am vazut scotand mancarea afara.

am plecat intr-un final si drumul a fost superb. prima parte, putin spectaculoasa, insa foarte diferita de orice vazusem pana acum. am reusit sa si atipim un pic, chiar inainte de a intra zona de dealuri si inceputul desertului. acolo am vazut zapada de care tot auzisem zilele trecute si aerul era rece, deci soarele era foarte puternic. dupa un total de 3 ore jumatate am ajuns in orasul petra. din statia de autobuz am luat un taxi pana la intrare. am fi putu merge pe jos, dar ar fi insemnat sa pierdem timp si energie pe care le vroiam pentru petra. ne-am cumparat bilete si am aflat si de unde trebuie sa prindem masina de intoarcere, autobuzul pe care il pierdusem de dimineata. aveam aproximativ 3 ore pentru vizitat. ne-am innarmat cu viteza si ne-am propus sa ajungem cat mai repede la templele din piatra unde sa ne luam timp sa exploram zona. e greu de explicat in cuvinte ce am vazut. e un loc cu adevarat special. atata istorie, cultura, religie, maiestrie, mestesug, inginerie, arta, toate intr-o piatra rece, cizelate de natura si timp. mi-ar fi placut sa stam o zi intreaga acolo, insa ne-am bucurat si numai sa fi putut vedea cu ochii nostrii tot ce am vazut. asa ca, cele 5-6 ore de dus si aproape 4 de intors au meritat si ne bucuram ca am ascultat sfatul lui fadi si am vazut petra. vantul batea foarte tare, soarele era puternic, iar eu am avut toate ziua o durere crunta de stomac. ne-am intors in goana la parcarea de autobuze si am asteptat soferul ca sa ne cumparam bilete. ne-am scos din nou merindele si ne-am bucurat de pita araba cu branza araba, de parca am fi mancat pita romaneasca si branza romaneasca, evident cu putina nostalgie si in lipsa slanei. langa noi am descoperit doi algerieni, frati, unul de 25 si unul de 27, amandoi stabiliti in amman de peste 2 ani. vorbeau destul de bine engleza si ne mai spuneau si fraze in franceza, atunci cand nu vroiau ca iordanienii sa ii inteleaga. ne-au invatat cateva cuvinte in berbera si am povestit mai bine de 2 ore cu ei. cand au auzit ca suntem din romania, ne-au spus mandrii ca le place muzica romaneasca: ina, accent si ozone :))))) am gasit apoi, evident, o gramada de asemanari intre algeria si romania 🙂 turismul foarte la inceput, lipsit de infrastructura si strategie, oameni politici care fura si nu construiesc nimic. la ei siguranta este cea mai mare problema, iar tara este extrem de saraca. tatal lor fusese jurnalist in amman, dar acum, la pensie, s-a intors in algeria. li se pare ca iordanienii sunt foarte inchisi si nu pot discuta cu ei, liber, despre probleme. spun ca in iordania nu ai voie sa critici regimul, sa vorbesti deschis despre ceea ce crezi si ca oamenilor le e frica de asta. povestim despre nimicuri si asa timpul trece mai repede, iar noi mai aflam lucruri despre o alta cultura.

ne-am gandit pe drumul inapoi cat de norocosi suntem sa dam peste oameni atat de draguti, calzi, deschisi la minte, deschisi la suflet  si saritori, de la gazdele noastre, la fadi, la tinerii de diferite natii pe care i-am cunoscut in micile noastre excursii. cel putin in iordania, si sper sa avem parte de asta si mai departe, am avut alaturi numai oameni faini. ne despartim putin brusc de prietenii nostrii algerieni – am fi vrut sa le facem o poza ca sa ii vedeti si voi. ne-au oferit de toate! mancare, cafea, chiar si bani, daca avem nevoie pentru calatorie (la asta chiar nu ne asteptam si ne gandeam cat de induiosator putem arata ca lumea sa ne intrebe daca nu avem nevoie de bani :)))))). evident, nu am acceptat nici una dintre ele pentru ca eu aveam oricum dureri de stomac si eram plini de pita :), iar banii… nu stiu de unde a picat asta pentru ca nici nu discutasem despre bani deloc. a fost, oricum, adorabil, si au avut grija de noi pana au coborat in cartierul lor in amman. am facut schimb de adrese de email si numere de telefon. le-am trimis un mesaj multumindu-le pentru prietenie si maine, poate, avem timp sa ii scoatem la cafea.

din statia de autobuz am mers direct la intalnirea couchsurferilor din amman, care, spre surprinderea tuturor, a fost foarte mare. peste 60 de personae au venit; iordanieni, internationali care studiaza araba sau lucreaza in amman si calatori, ca si noi. ne-am facut repede, involuntar, un grup cu care am stat cele 3 ore si cu care am povestit despre muzica si locuri de vizitat prin lume. iordanienii cu care am stat la masa chiar nu prea arata a iordanieni, dar sunt, cu totii, cu descendent palestinian. am povestit din nou despre religii si obiceiuri. cei pe care i-am cunoscut sunt foarte deschisi si curiosi sa cunoasca si afle despre diferite culturi. crestinismul este destul de comun in iordania, iar casatoriile dintre un barbat musulman si o femeie crestina sunt acceptate de islam, dar nu si cele dintre o femeie musulmana si un barbat crestin. un lucru m-a impresionat puternic. copiii astia, desi nascuti si crescuti in iordania, cu acte si pasaport iordanian, daca au rude palestiniene, nu sunt primiti in israel/palestina. asa ca sunt extrem de interesati de parerea turistilor despre israel/palestina si spun cu totii ca visul lor este sa mearga acolo. nu au fost niciodata, iar ironia lucrurilor, chiar asa cum ne-au spus-o ei, este ca noi , strainii, si israelienii avem voie sa mergem acolo si sa vizitam, iar ei, care sunt palestinieni, nu au voie sa isi viziteze patria. pentru ei e un subiect dureros, dar extreme de present in toate discutiile. nu fac caz despre asta, dar isi iau timpul sa iti explice.

desi intalnirea continua, masa noastra decide ca e suficient pentru o seara. noi chiar aveam nevoie de un dus pentru ca eram extrem de transpirati dupa turele de forta din timpul zilei, aveam nisip peste tot si trebuia sa incepem sa ne luam pastilele pentru malarie. maine este ultima zi si suntem putini tristi. primele doua destinatii s-au dus atat de repede. am facut multe si totusi sunt inca atatea de facut. totul e atat de diferit si totusi cu un sentiment de natural si familiar. stabilim cu fadi ca maine vom incerca mansaf la pranz, mancare traditional iordaniana, de foarte multi straini si localnici indragita, o combinatie de orez si carne preparata in iaurt. sunt curiosi sa o incercam si poate si un pic curiosi de cum e carnea facuta aici. de cand am venit am mancat numai falafel si hummus, asa ca maine, cel putin inca o experienta.

melodia zilei:

a patra zi in amman

Chiar daca post-ul asta va ajunge o zi mai tarziu (sper nu mai mult), astazi, 8 februarie, a parta zi din calatoria noastra, a fost una importanta. Ne-am trezit destul de tarziu, insa din cauza frigului pe care l-am tras, ne-a prins bine odihna, alaturi de ceaiuri si niste coldrex. Am avut parte de o dimineata foarte insorita, cu soare bland, care a mai dezmortit atmosfera. Cu o seara inainte vorbisem cu ana (care inca nu a gatit pentru colegele ei pentru ca nu ii place sa gateasca) ca le vom pregati noi ceva cat de cat romanesc. Erau pregatiti sufleteste pentru malai (versiunea la cuptor a mamaligii) pentru ca aveam reteta de la mama (o combinatie de reteta de la anton roman si bunica mea din partea tatalui). Am plecat pe jos spre directia unde auzisem ca este un supermarket. E foarte ciudat sa mergi pe jos in amman. Nu prea exista trotuare si acolo unde sunt, ele sunt extrem de inguste. Trecerile de pietoni in zonele astea le distingi numai dupa semaforul pentru pietoni. Nu sunt marcate iar zonele dintre benzi si trotuarele sunt extrem de inalte. E o mica aventura sa traversezi 🙂 atunci cand mergi pe jos (pe langa faptul ca esti probabil vazut ca un ciudat) esti claxonat constant de taxiuri. E felul lor de a te intreba daca nu vrei sa te duca undeva. Claxonul, de altfel, este un canal de comunicare foarte folosit pe strazile iordaniene: exista un claxon de vezi ca vin, unul de salut, apoi vrei sa te duc undeva?, dobitocule, si cu siguranta ne-au scapat cateva. Am asistat chiar la un mic accident usor in cele 10 minute de mers pe jos. Masinile nici nu s-au oprit si cred ca am fost singurii socati de eveniment. Oricum, pana sa ajungem la prima noastra experienta de cumparaturi, am tras cateva sperieturi zdravene din cauza claxoanelor, desi nu ne erau dedicate noua. Am fost, asadar, intr-un mall din cartierul in care stau ana si cele 3 colege de casa ale ei. Mall-ul asta era un fel de bega shopping center de cel putin 20 de ori mai mare. Un fel de euro pe cel putin 6 etaje. Toate numele brandurilor, magazinelor si localurilor sunt scrise atat in araba cat si in engleza, indifferent de cine le detine. Am mers tinta la supermarketul unde eram chititi sa gasim faina de porumb. Prima surpriza placuta in magazin a fost un stand de napolitane joe. Da, stiu, nu mai sunt ale noastre, acum apartin nestle, dar originea lor va ramane tot timpul Timisoara si pentru noi a fost o chestiune de mandrie locala. E destul de usor sa faci cumparaturi in iordania. Au toate brandurile internationale, evident, cu numele si in araba, si in plus, ai specificul local, condimentele, produsele care se fac numai in lumea araba care sunt absolut delicioase. Nu am cumparat multe lucruri. Am gasit telemea de vaca si un fel de smantana, dar nu am gasit faina de porumb. Cel mai apropiat produs a fost un pliculet de 90 de grame care, presupunem, dupa ce l-am pipait, continea pe langa faina de porumb si ceva lichid. Am mai vazut pe unele produse de patiserie un fel de glazura de faina de porumb. Ne-am schimbat meniul in ciorba de legume si salata de vinete (in afara de ana, celelate fete sunt vegetariene), iar tako a adaugat un desert: orez cu lapte :). Legumele sunt destul de ieftine iar in rest preturile sunt foarte asemanatoare cu cele din Romania. Nu am gasit paine, asa ca am luat doua pungi de pita (ne place mult, asa ca nu ne plangem).

Ne-am intors cu trei plase de legume si ne-am pus pe gatit. Vinetele erau enorme si din cele doua mai mici pe care le-am gasit am reusit sa facem o salata din care sa manance 7 persoane linistit. Am tot sperat ca vom avea internet pentru a ne planifica ziua de maine, insa nu a fost sa fie. Am tradus pagina despre Diwanul Ducelui pe care speram sa o putem trimite prin email maine. Am mai facut putin curat prin camerele comune (macar atat putem face in schimbul cazarii :)) si, uite asa, a trecut ziua. A fost o zi foarte casnica, insa ne-a prins bine. Pe la 5 au venit fetele si ne-am pus la masa. Cand aproape terminasem, vecina lor, o vaduva venita din Iraq acum cativa ani care le indrageste mult pe fete, a trecut sa ne invite la o prajitura. Din cate mi-a povestit ana, a venit alaturi de socrul ei (care a fost unul din apropiatii lui sadam hussein) si cei doi copii acum cativa ani, dupa ce sotul acesteia a fost omorat alaturi de fratii lui de sadam. Le-a povestit fetelor multe lucruri despre viata ei si despre situatia din Iraq, despre cum este acum si ce s-a intamplat. Am auzit pe multi arabi zicand ca lumea araba nu este unita. Palestinienii au sentimentul asta si se pare ca si iraqienii il au. Ea le spunea fetelor ca acum Iraq este prada  tuturor vecinilor si a americanilor. Nu au nici o putere, sunt la pamant, si multi incearca sa se foloseasca de asta. Asa ca, atunci cand a venit invitatia, am fost foarte curioasa sa o cunosc pe aceasta doamna de 45 de ani. Tako a ramas sa citeasca un material facut de un peace corp despre cultura iordaniana, iar noi, fetele, ne-am dus in vizita. Ne asteptau doua feluri de prajituri, amandoua delicioase, si ceai negru. Doamna, cu un sal pe cap si imbracata in negru, are un chip cald si iti dai seama usor ca are o atitudine materna fata de vecinele ei mai tinere. Ii face placere sa vorbeasca cu ele si spune mereu ca e bine ca isi traiesc tineretea calatorind. Se vede ca si o musulmanca liberala, nu e ofensata de faptul ca fetele au multe petreceri si ca vin tot felul de baieti pe la ele. Are o engleza foarte buna si o minte foarte deschisa. Sta toata ziua acasa si spune ca asta e greu. Nu are cu cine vorbi si e satula de facut curat, spalat si gatit. Vorbim despre mancare si ajungem la reteta prajiturii de ciocolata pe care tocmai o gustam. Ne arata ingredientul secret: pune doua after eight in amestecul de prajitura 🙂 ne-a povestit ca bunica ei ii aducea ciocolata foarte des, chiar si din cea cu alcool. Ea le manca si nu stia ca contin rom sau whisky, iar bunica ei ii spunea tot timpul ca in mod normal nu ar avea voie sa le guste, dar la ei in familie nu era o problema. Ea nu a mai baut de la nunta ei. Vorbim despre alcoolul in mancaruri, cum ar fi romul in prajituri si vinul in sosuri. Ne spune ca musulmanii nu ar manca astfel de mancaruri, asa ca e mai bine sa nu le spui 🙂 este foarte glumeata si foarte deschisa. Are patru pisici si spune ca e mai usor sa iubesti animalele decat oamenii, pentru ca primele nu te vor rani niciodata si nu te injunghia pe la spate. A gustat din orezul cu lapte facut de tako si spune si ca si bunica ei facea ceva asemanator, doar ca adauga stafide. Si salata de vinete e asemanatoare cu cea de aici, asa ca imi pare sincer rau ca nu am gasit faina de porumb 🙂

Imediat ce am plecat de la ea i-am cunoscut pe doi prieteni ai anei, un iordanian nascut si crescut in spania si unul nascut si crescut in Germania. Primul este catarator si organizeaza tururi in canioanele din iordania iar cel de-al doilea este dezvoltator de soft care lucreaza pe cont propriu. Amandoi sunt extreme de amuzanti si am povestit aproape o ora despre stereotipuri, limbi straine si tot felul. Am plecat apoi la un bar, las tapas, stiu, foarte arab 🙂 toti inghesuiti intr-o singura masina. Aici numarul pasagerilor se pare ca nu este o problema. Un taximestrist a vrut sa ne ia 7!!! intr-o masina mica.

Barul nu a avut nimic special. Un bar foarte dragut, insa, asa cum zicea si tako, putea la fel de bine sa fie irish sau scotish si putea sa fie in Timisoara sau in orice alt loc din lume. Am ras mult si am aflat cateva nume de trupe iordaniene de world music si jazz. In seara asta trebuie sa ne hotaram ce facem maine, asa ca am incercat sa aflam parerile celor din jur, cum nu am avut internet (asa cum ne gandeam ca vom decide, documentandu-ne pe net si despre vreme si preturi in locurile posibile). Am avut de ales intre aqaba, petra si wadi hasa. Oricum sunt multe lucruri pe care ar mai trebui sa le facem, insa ne place sa ne gandim ca le vom lasa pentru data viitoare cand vom veni aici. Ne-am intalnit intr-un final si cu fadi (am schimbat cateva sms-uri cu el, dar se pare ca ultimele 2 nu le-a primit si a crezut ca nu ne mai vedem) care ne-a dus intr-o tura cu masina prin amman, am baut ciocolata calda-baietii si cafea-eu si i-am povestit despre palestina. El ne-a incurajat sa mergem la petra pentru ca aqaba pentru iordanieni se pare ca e plictisitoare, doar o locatie pentru baie si bronzat, iar in canion, iarna, este plin de apa; asta ar insemna ca am avea apa pana la brau ca sa ne plimbam pe acolo… ceea ce suna super interesant, mai ales ca ar trebui sa ne oprim in satul care este considerat cel mai sarac din iordania si nu sunt turisti pe acolo – si mai interesant. Dar tot iordanienii spun ca nu exista sa vii in iordania si nu mergi la petra. Asa ca, maine, la 6, ne indreptam spre statia de autobuz de unde plecam spre petra. Maine seara ne vedem din nou cu fadi la intalnirea de couchsurferi si speram sa mai povestim si cu gazdele noastre, ana si colegele ei, care sunt extreme de dragute si deschise. Pentru prima destinatie, inca o data, suntem extrem de norocosi cu oamenii frumosi pe care i-am cunoscut.

melodia zilei:

ultima dimineata in jerusalem si inapoi in amman

ne-am bagat in sacii de dormit (si ce bine ca ii avem cu noi!!!) asa cum am promis, undeva in jur de 9. dupa ce am primit doua aspirine de la o koreanca (a treia, pe care am intalnit-0 in hostel) am adormit (si tako a facut la fel in camera baietilor :)) ingropata in sac. ne-am trezit foarte bine la 7 si dupa ce am baut rapid un ceai si ne-am platit cazarea am plecat in goana sa prindem putinele ore de intrare in zona har hamoriyah.

piata din fata portii damascului (care ieri era o adevarata piata galagioasa) azi era extrem de linistita si pustie. strazile din orasul vechi, la fel. fara tarabe, fara promotii si invitatii; doar fructe proaspete, cafea si ceai, pita si tabun aburdinde, numai scoase din cuptor si copii cu ghiozdanele in spate care mergeau la scoala. si ce imagine… printre cladirile de piatra rece, cu soarele mult mai generos, chipuri si chipuri, plin de ochisori si zambete care se grabeau, se impingeau, se opreau sa isi cumpere halva sau ciocolata calda. ne-a placut foarte mult. a fost foarte ciudat, dupa ce vazusem cateva zeci bune de copii palestinieni, sa vedem 8 copii israelieni inconjurati de cel putin 5 adulti, imbracati in civil dar cu walkietalkies (genul asta de agenti sub acoperire sunt aproape la fiecare colt in orasul vechi), iar dintre ei, unul avea o mitraliera pe umar. o imagine atat de contrastanta cu inocenta de pe fata copiilor si a zonei, in general. am intrat din nou in zona securizata al zidul plangerii; acum erau doar cei care se rugau, atmosfera era mult mai relaxata si un gardian chiar ne-a zambit la intrare si am reusit sa schimbam o gluma cu el :)). ca sa ajungem in zona har hamoriyah am mai trecut printr-un detector de metale, unul mult mai profi, atat de profi incat vesta mea nu a trecut testul, asa ca a trebuit sa ma dezbrac pana la tricou ca sa demonstrez ca nu am metale…. au am eu ghinion cu chestii de genul (si la vama, la intrare, am fost singura la care i-au perchezitionat ghiozdanul in amanunt).

dupa ce ne-am terminat incursiunea turistica, am plecat sa hoinarim pe strazi, urmand ca la 11.30 sa ne urcam in maxi taxi-ul care urma sa ne duca la granita. stiam ca va dura cel putin 3 ore sa parcurgem cei 50 de km si am vrut sa ne luam marjele de siguranta pentru cafelele soferilor, asteptatul celorlalti calatori, etc. ne-am plimbat din nou pe strazi, am mirosit condimente, am vorbit cu vanzatori arabi in romana 🙂 (de obicei ei sunt cei care stiu macar ce mai faci si multumesc in multe limbi) si am stat aproape 40 de minute uitandu-ne la oameni, in locul nostru preferat: poarta damascului.

cu noii nostrii prieteni, jaewon si chioi, am discutat la un falafel despre cum e in korea. tako a invatat un cuvant nou: woori (din pacate nu va pot desena/scrie in koreana cu tastatura noastra :)) care inseamna noi. pentru koreeni este foarte important ca si cuvant. ei nu spun niciodata eu am o casa, eu am o masina, eu am un tata sau mama mea ci totul este la plural, noi avem, mama noastra, etc. pe bancnotele koreene, alaturi de mari ganditori, intemeietorul koreei si alte personaje din familia regala, pe cea mai mare bancnota este o femeie care este renumita pentru ca a fost o mama si o sotie buna 🙂 am mai povestit despre situatia din korea. ei erau, evident, din korea de sud. jaewon este o tanara de 23 de ani (anii nostri) / 24 de ani (ani koreeni – in care se calculeaza si anul in care te-ai nascut); are o prietena buna in amman are studiaza araba. a venit sa se intalneasca cu ea pentru ca au obiceiul ca la fiecare trei ani sa calatoreasca impreuna undeva. fusese in liban si stia ca libanul este in relatii bune cu korea de nord. a tot sperat ca va intalni un nord korean insa nu s-a intamplat. ea spune ca atat nord koreeni cat si sud koreeni vor sa ne intalneasca si sa afle despre celalalt, dar acest lucru pare aproape imposibil pentru oamenii de rand; numai politicienii pot face asta. in korea de sud spune ca e bine, viata e buna si ea se bucura ca poate calatorii. despre korea de nord nu stie sa imi spuna nimic. recunoaste ca nimeni de la ea din tara nu cunoaste cu adevarat ce se intampla. nu au voie sa ia legatura cu nimeni de acolo si daca cineva ar incerca, ar avea probleme. ceea ce vade la stiri si in presa e constienta ca sunt minciuni. asa ca, pentru ea, korea de nord ramane un mister. eram curioasa cum li se spune despre aceasta situatie in orele de istorie de la scoala. nu stie prea multe detalii, dar i-a ramas bine in memorie faptul ca, atunci cand au fost atacati de japonia, korea de nord a folosit sustinere chineza iar korea de sud, americana. in korea de sud e considerat acest eveniment ca fiind o mare greseala pe care acum incearca sa o rezolve cu korea de nord.

ne-am intreptat incet spre taxi. acolo am asteptat cel putin jumatate de ora ca busul sa se umple. intre timp mi-am luat o cafea pentru ca cafeaua aici este extrem de aromata si buna, intr-un fel ciudat. am plecat intr-un final doar patru, dar ne-am oprit pe neasteptate fix in mijlocul unei intersectii aproape 20 de minute. acolo au mai urcat inca 6 persoane. cand am ajuns in vama, spre uimirea tuturor, o politista de frontiera a strigat dupa mine si mi-a cerut sa ii arat bocancii. ne-am gandit atunci, si eu si tako, o nu, iarasi s-a intamplat ceva, arat suspicios, sau cine stie ce… defapt, mi-a spus ca sunt bocanci foarte frumosi si vrea sa stie ce firma sunt. am rasuflat atunci linistiti si am spus cu mandrie ca sunt facut in romania 🙂 am trecut usor prin vama, fara nici o intrebare si fara coada. cand sa urcam in faimosul autobuz care face doar curse intre granite, soferul, care doarmea, ne-a trimis la un altul, iar de acolo am fost trimisi inapoi la primul de israelieni pentru ca, se pare, strainii nu au voie sa mearga cu el, ci doar palestinienii. ne-am intors si am stat aproape o ora pana s-a umplut pe sfert de straini si a plecat spre granite iordaniana. intre timp ne-am imprietenit cu un australian care statuse 3 saptamani in jerusalim si calatorise in zona. ne-a povestit lucruri incredibile despre ce a vazut si ce a aflat si asta ne face sa ne dorim sa ne intoarcem si sa stam mai mult, ne-am dat seama tot mai mult de cat de usor poti fi manipulat atunci cand nu cunosti cu adevarat realitatea, obiceiurile si istoria locului. e asa de usor ca, de departe, sa cazi prada primei informatii, fara sa te documentezi mai mult. candva cand ne vom permite. atat iordania cat si israel sunt tari foarte scumpe. foarte scumpe in sensul ca transportul, taxele, transferurile, cazarea pot fi usturatoare daca incerci sa faci o calatorie low cost. am povestit aproape tot drumul si am trecut impreuna, toti 4 (noi doi, mica koreanca si australianul) prin tot procesul de intoarcere in central ammanului. noi ne-am dus ata la restaurantul care ne-a fost prezentat de fadi si am topit (putin prea repede) 3 pita cu doua portii de humus si una de falafel, acopaniate de ceai cald. am avut aceleasi reactii calde atat la faptul ca suntem romani, si nu englezi cum credeau, cat si la faptul ca eram pentru a doua oara la ei in restaurant 🙂 am plecat apoi spre locul unde fadi ne-a recomandat sa incercam o prajitura din branza putin sarata si cu o crusta de zahar. ca si baklavaua si variatiunile ei (prezente peste tot aici), si desertul asta se face intr-o tava imensa, rotunda. am platit comanda la o ghereta langa bucatari si ne-am primit apoi portiile pe farfurii si le-am mancat pe strada, alaturi de foarte multi obisnuiti ai locului. toate erau proaspete si, spre deosebire de baklava si alte dulciuri pe care le-am mai incercat, astea nu te ingretosau de dulce si erau delicioase. combinatia de putin sarat cu dulce si, la cealalta, un gust placut si subtil de lapte facut budinca in foetaj proaspat – geniala. ne-am urcat in masina taximestristului care isi luase si el o portie de prajitura si ne-am indreptat spre apartamentul anei. astazi am ajuns si noi sa facem un dus (nu stiu daca e bine sa stiti asta 🙂 ) rece, e drept, pentru ca aici ai apa calda numai daca ai boiler si poti face dus linistit numai daca ai boiler mare :). se pare ca pot exista probleme cu apa, asa ca, majoritatea caselor au pe acoperis ce par a fi butoaie mari negre in care colecteaza apa de ploaie. la fel se intampla si in israel, unde, asa poti deosebi casele de palestinieni de cele ale israelienilor. primii au cel mult de doua ori pe saptamana access la apa, iar ceilalti tot timpul. la fel, foarte multe panouri solare. si noi care credeam ca sunt foarte verzi… 🙁

suntem, asadar, inapoi in amman si trebuie sa ne facem planurile pentru urmatoarele zile. maine am promis ca ne vedem cu fadi pentru ca azi am preferat sa facem dus 🙂 si marti seara am confirmat ca vom merge la intalnirea couchsurferilor din amman, ce va avea loc intr-o cafenea. vrem sa mergem la petra si la wadi rum (sa petrecem o noapte cu beduinii din desert) dar nu am avea bani decat de o calatorie si trebuie sa verificam exact preturile si temperaturile. acum cateva zile a nins la petra si nu s-a putut vizita, iar taxele sunt de 35 de jd (35 euro) pentru turisti si 1 jd pentru localnici :)))) si in desert a fost foarte frig deci trebuie sa alegem ce facem. in 9 vom incepe sa luam medicamentele de malaria si multi se simt rau inca din primele zile, deci trebuie sa avem grija si la asta. va scriem ce ne hotaram 🙂

melodia zilei:

jerusalem

am fost nerabdatori sa plecam spre Jerusalem astazi, incat ne-am trezit si la 4 si la 6 si, in final, la 7 cand am si plecam spre statia de autobuz. Primul taximetrist ne-a dus la statia gresita, asa ca am luat un al doilea taxi si am ajuns intr-un final la gara de nord unde… imediat cum am ajuns am fost incercuiti de un grup de oameni care au deschis usa din spate si ne-au luat bagajele; desi pentru o secunda am crezut ca e o problema, in cele din urma ne-am dat seama ca nu fac altceva decat “vanzari” – the hard way. am urcat intr-unul dintre busurile care merg spre vama iordaniana. masina, o toyota veche care arata a TV cu geamuri si cateva colturi in plus, cu usa de autobus 90-ist, scaune pe motor (in spatele soferului, pe care le-am ocupat noi – erau singurle libere), 5 viteze functionale, 10 oameni si cel putin tot atatea bagaje (majoritatea mult mai mari decat ale noastre) si un curent infernal. Soferul a codus masina cat de bine se putea (am aflat ca dintre toate tarile arabe, in Iordania se circula cel mai ok – asta inseamna ca se opresc la rosu – ATAT!, benzile fiind folosite numai atunci cand depasesti). 

La vreo 10 km de granita soferul a decis sa opreasca pentru o cafea (acelasi lucru s-a intamplat si cu taximetristul cu care ne-am intors ieri seara de la chef); se pare ca le place cafeaua, iar timpul nu este o problema pentru ei. nu se grabesc, nu au conceptul de intarziere, iar daca ai intalnire cu cineva ar putea sa intarzie o ora in timp ce iti spune ca in 5 minute e acolo. am putut iesi din bus sa fac cateva poze. peisajul s-a schimbat destul de dramatic si din pacate nu am reusit sa il surprindem pe masura frumusetii lui. in cele din urma am ajuns la King Hussain Bridge, podul care desparte iordania de israel.

la vama ni s-a spus sa ne dam jos si sa mergem spre un gang care avea o usa in spate. dupa ce am schimbat cativa euro pentru a plati transportul intre granite (busul pana la granita l-am platit cu euro deoarece am uitat sa cumparam dinari cu o zi inainte), ne-am pus bagajele pe o banda rulanta (exact ca si la aeroport) dupa care am dus pasapoartele la control. in aceasta vama, pasapoartele sunt retinute de catre ofiterul care le verifica si sunt inapoiate doar in autocar (nu am spus, pentru a trece vama e musai sa urci / platesti un autocar care nu face altceva decat sa te duca de la granita iornaniana la cea israeliana, asa ca pentru a parcurge undeva la 50 de kilometrii, schimbi 3 mijloace de transport). vamesul iordanian a fost iritant de glumet, dar mai bine asa decat unul intepat. am facut circa 5 minute pana la granita israeliana. la coborare primul lucru pe care l-au facut a fost sa ne radiografieze bagajele a doua oara, dupa care au verificat pasapoarte (ne-au aplicat cateva abtibilduri pe coperta. pentru a fi siguri, mai exista un al treilea punct de verificare  inainte de iesire (nu am spus ca toti oamenii care lucrau la vama purtau veste anti-glont, iar cei care nu aveau mainile ocupate cu stampile sau bagaje tineau degetul pe tragaciul unui fel de Kalasnikov mai nou; majoritatea angajatilor pareau foarte tineri si 90% erau femei). nu au fost probleme asa ca am mers mai departe catre un ghiseu unde se pun intrebari gen: “De ce ai venit in Israel?”, “Ce vrei sa faci aici?”, “Cand pleci?”. ne-am pus apoi la o coada, la capatul careia o alta vamesita a verificat stampila aplicata de prima.

am iesit si ne-am imbarcat in a treia masina: microbuzul care ne-a dus la damascus gate, in jerusalem. ca si regula generala, toate mijloacele de transport aseapta ca masina sa se umple inainte de a pleca. am ajuns la poarta orasului vechi si am intrat imediat, cautand alaturi de cei pe care i-am cunoscut pe drum (doi koreeni si o nemtoaica) un hostel ieftin in care sa stam peste noapte. couchsurferul nostru la care trebuia sa dormim in cort nu ne-a mai raspuns la mesaj si, din cate am inteles, e uneori greu sa ajungi in satele din jur, cu atat mai mult cu cat populatia lor este in mai mare majoritate palestiniana. pana la urma ne-am cazat in afara orasului vechi, la new palm hostel, un hostel destul de popular printre tinerii calatori si cel mai ieftin. din primii pasi prin orasul vechi am fost castigati de tarabele de mirodenii, de standurile cu mancare si cu dulciuri, asa ca imediat dupa ce ne-am lasat sacii de dormit in camere (vom dormi in camere separate) ne-am intors in oras si ne-am pierdut pe strazi pana am ajuns la zona cu zidul plangerii.

cum este sambata, sabbath, multi au venit sa se roage si nu ai voie sa faci poze. tako a reusit sa prinda cateva imagini dupa ce am iesit din zona securizata unde era putin ciudat sa vezi evrei cu zulufi langa politisti inarmati pana in dinti. am auzit de mai multe ori vorbindu-se romana. ne e greu sa ne facem o impresie despre jerusalem. pana acum este un amestec colorat de culturi si religii, de fum si culori, mirosuri si gusturi, de chinezarisme si obiecte traditionale.

acum stam la ceai in hostelul in care innoptam in jerusalem, palm hostel. alaturi de noi sunt 4 tineri din state, un kenian si un tip mai putin tanar de undeva din scandinavia. Discutam tot felul de chestii – momentan subiectul e “politisti corupti” 🙂 discutiile sar usor de la vize la culturi, de la tari vizitate si care urmeaza sa fie vizitate, si multe altele. suntem toti cu obrajii rosii de la aerul conditionat care sufla un aer caldut. ne-am ingramadit intr-ul fel de sufragerie/bucatarie unde putem bea ceai si ne putem uita la televizor. afara este extrem de frig si asta este motivul de comentariu pentru toti.

maine suntem curiosi sa incepem din nou, la 8, cu o plimbare in orasul vechi. ne gandim sa ne culcam devreme pentru ca am dormit putin in ultimele doua nopti si asta ne afecteaza, cel putin, rezistenta la frig. de-abia asteptam sa mai mancam falafel 🙂 si speram sa nu inghetam in camere (nu arata excelent dar problema e igrasia si frigul, prezente destul de des in cladirile vechi arabe).

melodia zilei (nu e chiar prima alegere a lui tako, dar pentru celelalte doua melodii nu exista videoclipuri disponibile pe youtube):

prima zi in Amman

am ajuns in amman la 3.26. am rezolvat incredibil de repede cu viza si checkout-ul, am trecut de securitate foarte usor si am ajuns intr-un hol nu mai mare de cel din timisoara. aici am mers tinta la informatii unde ni s-a spus ca e mult mai ieftin un autobuz decat un taxi. evident, doream prima optiune. ce nu ni s-a spus era ca autobuzul pleaca la 6.00 ceea ce insemna sa asteptam cel putin 2 ore intr-un aeroport unde era foarte frig; asa ca am trecut la plan B: taxi. aveam pregatite doua harti care aratau in mare si in detaliu unde era casa anei, gazda noastra. ceea ce nu am aflat decat dupa ce am ajuns la ana, si 1.30 mai tarziu, este ca iordanienii nu folosesc harti si nu stiu sa le citeasca. asta a fost primul soc cultural… desi aveam cel putin 3 puncte de reper pe harta (o arena sportiva si doua hoteluri) nici unul din cei 7 taximetristi care s-au strans in jurul nostru nu au stiut unde trebuie sa ajungem. nu folosesc adrese si foarte rar scrisorile ajung la destinatie daca nu ai o casuta postala (PO box). nu stiu ce e aia numar la strada, in principal se bazeaza ca tu le vei da directii cand esti aproape.

putin neincrezatori, am pornit cu cel care s-a aventurat sa ne duca, un taximetrist cu zambetul pe buze, care de fiecare data cand intrebam cat mai avem ne spune 5 minute 😀  nici unul din cei de la aeroport nu stia engleza, dar erau extrem de amabili.

in masina, spre uimirea noastra (la doua la numar in mai putin de 30 de minute) temperatura interna arata 32 de grade celsius … pe langa faptul ca transpiram, nu credeam ca poti avea in masina aer conditionat care sa faca asa o caldura!!!

dupa mai multe peripetii, cativa receptionisti si strazi merse pe jos mai tarziu am ajuns intr-un final, pe la 5, la ana. nu va faceti griji: strazile arata foarte sigure, iar, din cate am inteles, criminalitatea in zona mai centrala a ammanului este extrem de mica. singurul lucru care ne-a dat de furca un pic a fost frigul; se pare ca am prins cele mai urate zile din an 🙂 ce noroc pe noi!ana este din iasi si e in amman de 4 luni alaturi de o canadianca si o estonianca. ele tocmai avusesera un chef in noaptea trecuta asa ca am ajuns chiar cand lumea dormea. ne-am facut comozi in sacii de dormit si am adormit pe prima strigare la rugaciune a zilei. o experienta cu totul inedita. nu ma asteptam sa se auda atat de tare pe strada, insa difuzoarele din turnurile moscheelor sunt extrem de puternice, astfel incat tot orasul rasuna cand oamenii sunt chemati la rugaciune. senzatia este cu atat mai speciala cand o traiesti prima data noaptea, cand este foarte liniste.

am avut noroc ca am ajuns vineri – ziua libera (pentru unii singura din saptamana) pentru iordanieni. asa ca am putut vedea centrul orasului in tihna si sa ne bucuram alaturi de Fadi si de ospitalitatea lui.

astfel, in prima dimineata (ora 10.00) in amman ne-am intalnit cu Fadi Amireh, un prieten de-al lui tako de pe couchsurfing. el a fost primul care ne-a spus welcome to the Arabic world. ne-a facut cinste cu un mic dejun specific cu humus si falafel simplu si umplut – o masa incredibil de buna, care a compensat pentru tot frigul pe care l-am indurat in ploaie si vant. am inceput sa povestim cu el despre obiceiuri si cultura locala, mancare si tari vizitate. el isi doreste mult sa calatoreasca in europa de est si america de sud. ne-a povestit ca e palestinian, ca lucreaza aici ca si inginer constructor si locuieste cu surorile lui care sunt la facultate, dar ca are restul familiei in palestina. am discutat despre comunism si i-am promis ca ii dam amintiri din epoca de aur. el e foarte interesat de istorie si religii dar se considera ateu. am aflat spre sfarsitul zilei ca multi iordanieni (din care mai mult de 60% sunt de fapt palestinieni) considera comunismul o chestie foarte desteapta si ok. am cazut de comun acord ca de la teorie la practica e cale lunga si ca practica ne omoara. vorbeste mai greu engleza dar se straduieste si pare interesat sa comunice, asa ca nu am avut nici un moment de tacere ciudata in care nimeni nu stia ce sa spuna, ci de ambele parti au curs intrebari despre cine suntem ca si cultura. am descoperit si multe lucruri pe care le avem in comun. cea mai haioasa legata de ospitalitatea fata de straini dar raceala cu care se trateaza intre ei uneori. ca si la noi, si la iordanieni si la palestinieni, daca te indopi la o ruda acasa(in cazul lor, in special matusile si unchii joaca un rol important in familie)  tot vei fi acuzat ca nu ai mancat nimic, ca nu ti-a placut, etc. :)))

el ne-a dus la cea mai veche casa din amman, Diwan, care este pastrata si ocupata cu obiecte traditionale, care vorbeste despre traditia iordaniei datorita unui Duce, Mamdouh Bisharat. desi se intampla foarte rar sa il gasesti in acest apartament, noi am avut aceasta placere. el, un om simplu, aparent, dar cu o engleza extrem de buna, ne-a intampinat si ne-a incurajat sa facem poze, sa bem ceai cu el, ne-a poftit chiar la masa si ne-a prezentat tuturor celor prezenti acolo: o tipa din korea, o alta din japonia, doua din state si inca cativa colaboratori, toti ghizi turistici, invitati la masa. ne-a povestit ca s-a intalnit de mai multe ori cu ceausescu si a fost un fan al his early works dar ca in ultimul timp i se urcase la cap :)) mai ales in ceea ce priveste sumele enorme pe care le cheltuia pentru parade 🙂 incantator nenea asta! casa e foarte saracacioasa si modesta, dar plina de obiecte vechi, cu 3 servitori care sar imediat sa te serveasca cu ceva si toate astea… pe gratis. noi am promis ca vom traduce in romana pagina de prezentare al Diwanului si ca ne vom mai intalni cu atasatul cultural inainte sa plecam din iordania.

apoi am pornit spre apartamentul lui fadi. am fost pana acum in 3 apartamente in amman si toate sunt extrem de mari si spatioase, cu tavan inalt, cu camera de zi si camera de oaspeti si cel putin 3 dormitoare. bucatariile sunt imense, insa la cat de buna si delicioasa este mancarea lor, le merita din plin 🙂 si in apartamentul lui era foarte frig si desi au calorifere peste tot (unele chiar imense), nu au sau nu vor sa le foloseasca. in schimb au niste incalzitoare foarte ciudata pe baza de butelie, ca scot o flacare mica si se presupune ca ar trebui sa faca caldura….nu, nu fac. Fadi are 3 pisici, toate botezate de fosta lui prietena italianca, prietena pe care a tinut-o secreta familiei lui care nu ar fi fost de acord cu aceasta relatie. desi nu exista casatorii aranjate, tinerii nu sunt obligati sa se casatoreasca cu persoanele recomandate de familie, dar e preferabil. inca se practica casatoriile intre veri si asta din mai multe motive: fetele nu prea sunt lasate sa socializeze in afara familiei, care este extrem de importanta; este important pentru un baiat sa tina legatura si sa-si viziteze cat mai des mama, matusile, surorile, verisoarele, femeile avand un rol extrem de important; astfel, fetele ajung sa isi vada in primul rand verisorii (de obicei de ordinul zecilor la numar, asa ca au de unde alege) si de multe ori acestia ajung sa fie o alegere naturala, deloc impusa, pentru a intemeia o familie.

am petrecut multe ore cu fadi. nu ne-am dat seama cum a trecut timpul pentru ca am trecut printr-o gramada de discutii, multe extrem de interesante, am descoperit o gramada de lucruri noi despre lumea araba si am primit o lectie de istorie araba. am discutat inclusiv subiectul israel/palestina, un subiect extrem de sensibil si despre care ne-am dat seama ca stim atat de putin. ceea ce aflam la televizor, ceea ce citim nu se compara cu realitatea pe care atat palestinienii cat, probabil, si israelienii o traiesc. un subiect extrem de sensibil greu de abordat, dar odata pornit, cu orice iordanian, este aproape imposibil de epuizat. oricum, asta ne-a facut si mai interesati sa mergem in jerusalem, ceea ce vom face maine, azi, adica in 5 ore 🙂

am promis ca mai iesim la o cafea, asa ca asteptam sa mai povestim cu fadi, verzi si uscate, o gramada de lucruri foarte interesante. ne-a adus inapoi la ana la ora 7 seara, de unde am plecat la un goodbye party pentru doi canadieni din aiesec. o experienta interesanta pentru ca am cunoscut de data asta o gramada de straini care traiesc in amman de cateva luni, descopera lumea araba si incep sa iubeasca din ce in ce mai mult limba si cultura.

cuvantul tarii este cu atat mai important cu cat el este la origini un nume propriu care in timp si in urma unei povesti a capatat mai mult inteles de-a lungul timpului, devenind substantiv. din cate am inteles, e un sinonim sau echivalentul doinei noastre romanesti. 🙂 that’s a first… well, second, dupa fado.

jafra

Jafra era o fata care a trait langa Acre, in nord estul Palestinei. oamenii de acolo lucrau in agricultura si erau renumiti in cresterea oilor. Jafra era singura la parinti si nua mers, ca si ceilalti copii, la scoala. satul in care ea locuia avea 163 case, 1050 oameni. povestea aceasta a fost consemnata de singura supravietuitoare din nagba (prima asezare dupa ce au purificat etnic zone de palestiniei), Naef. Jafra era casatorita cu un palestinian care nu se numara printre cei carora le placea agricultura si facea negot. Jafra nu era numele ei de botez, ci o porecla Ahmad Ali Hassan, un poet/cantaret al locului, care era si verisorul sau din partea unchiului, i l-a dat. de ce a numit-o asa: pentru ca era bine-facuta. ea era inchisa la culoare si avea o mama care era croitoreasa. verisorul, Ahmad, era puternic si frumos, era un cantaret foarte bun si era indragostit de Jafra; el a dorit sa o ia de nevasta, si s-au casatorit cand ea avea 16 ani iar el 20. au avut o nunta traditionala, cu toate familiile prezente, dansand dapka (dans traditional palestinian, din cate am inteles se aseamana cu o hora). dupa ce au avut ceva probleme in casatorie, mama fetei le-a cerut sa divorteze. statusera impreuna numai o saptamana si deoarece el nu vroia sa se desparta a incercat in zadar sa o aduca inapoi. nu a reusit, ea ramanand in casa parinteasca. dupa un timp ea s-a casatorit cu un alt verisor, din partea matusii sai: Mohamad. cand Ahmad si-a pierdut orice speranta de a o recupera pe Jafra s-a cufundat in tristete pentru ca era foarte indragostit de ea. lumea trecea mereu prin fata casei lui Jafra ca sa aduca apa in jarret fokhar (veze din lut pentru apa). de fiecare data cand Ahmad o vedea mergand dupa apa, incepea sa scrie poezii foarte frumoase despre ea, ajungand sa aibe o intreaga carte pe care a intitulat-o dupa numele ei. un istoric a zis ca primul cantec al Jafra a aparut in 1939, ajungand in anii 40 sa devina un stil de a canta, numit Jafra, raspandit peste tot in Palestina. dupa nekba, cand palestinienii au fost alungati in alte tari, a ajuns si in zona iordaniei si siriei.

(povestea ne-a fost citita de fadi in araba, tradusa in engleza – cu google translator ca si ajutor – si eu v-am rescris-o live 🙂 asa ca imi cer scuze pentru greseli)

concluzia zilei: iordania este cu siguranta o tara pe care vrem sa o exploram mai in amanunt, iar 5 zile nu sunt suficiente. cu siguranta ne vom intoarce aici!

songmood: