chile, cueca, terramoto, piscola…

astazi ne-am trezit la 6 sa luam micul dejun cu jenny si sa plecam spre aeroport inainte sa prindem traficul nebun din oras. am primit ciocolata calda si paine prajita cu branza. ne-am laut la revedere de la jenny si mama ei si speram ca macar jenny sa vina sa ne viziteze in romania. am luat taxi si am ajuns la aeroport la ora 7 jumate. zborul nostru era la 10.30 asa ca inca nu aparea pe nici un ecran. dupa vre-o douazeci de minute am putut sa ne facem check-in-ul si am aflat ca si columbia are taxa de aeroport de 33 de dolari si trebuie sa platim si taxa de turist de inca vre-o 15… ce veste buna! am pierdut cu taxele si cu totul cam 40 de minute, numai mergand intre ghisee. am ajuns aproape de poarta de imbarcare (aeroportul e destul de mic, probabil undeva dublu sau maxim de trei ori cat cel din timisoara) si tako a atipit. inainte sa ne urcam in avion a trebuit sa iesim din sala portii de imbarcare si sa mai trecem inca o data printr-un punct de securitate, am fost verificati si corporal – tako un pic mai serios decat mine – si ne-am urcat in avion. am calatorit probabil cu o trupa de americani – erau galagiosi si multi – dar avionul nu a fost plin plin, asa ca am avut toti suficient loc ca sa ne odihnim un pic. tako are ghinion de cateva zboruri in coace si tot nimereste sisteme multimedia stricate 🙂 noroc ca in avionul asta a putut asculta multa multa muzica buna, pentru ca lan are o sectiune de world music cu o gramada de artisti. am dormit, am ascultat muzica, ne-am uitat mult pe geam, ne-am jucat cine vrea sa fie miliardar? , m-am uitat la nine si … dupa mai bine de 5 ore de zbor, am ajuns. si in chile formularele de intrare in tara sunt stufoase, ca si in noua zeelanda, trebuie sa declari orice produs proaspat sau conservat, uscat sau deshidratat pe care il aduci in tara. se pare ca ei nu folosesc pesticide si nici alte produse artificiale in cresterea animalelor si a plantelor, asa ca vor sa se asigure ca nu aduci nimic in tara care ar putea dauna sau produce boli. ne-am dat seama atunci ca probabil aruncasem din greseala semintele de rocoto stranse cu grija de tako in peru. erau intr-un servetel si cum ne-am tot suflat nasul in peru si columbia, probabil am crezut ca este gunoi… speram sa gasim si in chile rocoto. aeroportul pare mare, dar totusi cumva inca in constructie, putin neterminat. unele arii par nefunctionale si asta nu stiu daca neaparat din cauza cutremurului, sau doar al unor renovari.
la indicatiile manuelei, gazda noastra din santiago, am luat un autobuz pana in centrul orasului, unde urma sa luam metrou 5 statii, pana la ea in cartier. santiago pare un oras foarte frumos, ingradit de munti care se vad discret, probabil din cauza poluarii si a cetei. drumul ne-a luat aproape o ora si am vazut pe drum spalatorii de masini ambulante (un bidon imens cu apa era carat intr-un carut de cumparaturi si trei barbate spalau masini pe marginea drumului, in timp ce proprietarii vorbeau la mobile), am vazut cateva parcuri in care resturi si moloz erau stranse frumos in mormane destul de mari, dar asta a fost singurul semn ca pe acolo a trecut o nenorocire. centrul era foarte animat, multe spatii verzi, chiar daca nu foarte mari, pe care tinerii se intalneau si intindeau sezatori 🙂 fie jucau carti, cantau la chitari sau povesteau, multi tineri erau afara, in parcuri. am ajuns la statia de metrou, ne-am cumparat bilete si am pornit spre manu. statiile sunt destul de frumos personalizate, au tavane inalte si sunt bine aerisite. am ajuns la destinatie si in mai putin de 10 minute am ajuns si la apartamentul lui manu, care ne astepta cu prietenul sau, nacho. zona in care stau e foarte frumoasa, o combinatie de nou cu vechi, de cladiri de birouri cu case vechi si intime, intr-o zona unde pe vremuri a fost o scoala de baieiti, marturie fiind o biserica frumoasa si impozanta si un parc dragut, triunghiular. desi in poza de pe couchsurfing manu parea masiva, e defapt o fata micuta si slabuta, foarte delicata, cu parul cret si ochii mari. a studia film si face documentare, dar si clipuri pentru diferite institutii. acum lucreaza cu armata si se plange de faptul ca sunt foarte schimbatori si nu au platit-o de o gramada de vreme. are doua pisici, o sora si un frate vitreg, mama ei e budista si tatal ei vitreg e pantofar. foarte pe scurt. nacho studiaza cultura chileana, cu accent pe muzica si stie multe despre istoria mapuche (indienii din chile, cum ii numesc ei). mapu inseamna pamant iar che inseamna oameni. multi chileeni au sange mapuche dar se pare ca nu este foarte acceptat social sa recunosti lucrul asta. si in chile ei traiesc mai mult in rezervatii si se pare ca in sud, au adevarate probleme. din cate ne-a povesit nacho, presedintele chilean a declarat un fel de razboi etniei si au fost aprope vanati si omorati. populatia lor, acum, este de aproximativ un million, iar probleme sociale de acest gen nu sunt discutate niciodata de presa locala. s-au bucurat cand au auzit ca cei de la crucea rosie au deschis o prima sectie in sud, pentru ca se pare este primul pas pentru ca onu sa recunoasca ca este o zona cu probleme si ca populatia mapuche are nevoie de ajutor, fiind o populatie de bastinasi amenintati de exterminare. tot el ne-a povestit despre comunitatea mare de palestieni din chile – se pare ca chile gazduieste cea mai mare comunitate de refugiati palestinieni din lume, in ciuda relatiilor bune cu america. si am povestit mult, mult, pana ne-am dat seama ca este ora 10 si ne e un pic foame. -:) oricum, si manu si nacho sunt foarte de treaba, foarte calzi si deschisi, un cuplu foarte dragut. am iesit cu ei la un sandwich, intr-un bar tipic de cartier. am primit cele mai mari sandwich-uri posibile, cu multa carne, rosii si avocado, am incercat berea locala (una din fabrici a fost distrusa la cutremur si multa vreme nu se gasea pic de bere in oras) si am povestit despre muzica si culturi diferite. ne-au povestit cum a fost in santiago la cutremur – se pare ca au picat doar acele cladiri care erau foarte distruse de vreme, deloc renovate si care oricum aproape ca stateau sa pice si fara ajutor. in sud situatia e inca tragica. multi oameni au ramas fara case si sunt multi tineri care fac voluntariat (si sora manuelei lucreaza cu un ong in sud care ajuta comunitatea gay care nu a reprezentat o prioritate pentru stat si care sunt lasati sa se descurce singuri), dar in santiago se pare ca nu prea avem cum sa ajutam. totusi, vom incerca sa gasim un ong care aduna haine pentru sinistrati, ca sa putem dona ce avem (chiar daca nu avem mult, poate ajuta pe cineva). am plecat de la sandwicherie spre un local, un fel de santiago social club, zice tako, un fel de restaurant cu trupa live si ring de dans, unde se canta si se danseaza cueca, specific chilean. aici ne-am intalnit cu doi prieteni de-ai lor, am povestit cu ei si am ascultat primul artist, un pianist in varsta, orb, care tinea publicul numai in aplauze. se pare ca este o adevarata legenda aici si i se spune aladin pentru ca apare mereu atunci cand se deschide o sticla. locul pare vechi, dar am aflat ca nu are mai mult de 10-15 ani. a fost deschis de fiul unui musician cunoscut tocmai din dorinta de a reinvia traditia si a o pastra pe viitor. peretii sunt izolati cu cofraje de oua, colturile camerei au funde galbene, mese au fete de mese colorate, iar o tanti se plimba printre ele si vinde batiste pentru dans. aici se canta si danseaza cueca urbana, pentru ca oamenii, tineri si varstnici (si evident, cel mai in varsta nene a dansat cele mai multe fete si femei) nu sunt imbracati in port traditional, ci au tricouri sau camasi, blugi sau fuste. de la prima cueca, jumatate din sala s-a ridicat in picioare. si el si ea trebuie sa aibe cate o batista care e manuita cu talent si face mult la impresia artistica. dansul seamana cu felul in care porumbeii se curteaza, si devine tot mai rapid si mai zgomotos, de-a lungul celor 3 dansuri de mai putin de 2 minute fiecare, pe care trebuie sa le dansezi cu un partener. invitatiile se fac fie aratand batista, fie cu privire si o miscare discreta din cap. partenerii nu se prea ating, danseaza unul in jurul celuilalt, se privesc mereu in ochi si, la final, se iau de brat. e foarte interesant si foarte frumos sa vezi tineri in blugi si tenisi, cu dreaduri sau parul roz, ca danseaza cu aceeasi placere ca si domnii si doamnele frum imbracati sau bunicii care sunt inca tineri in suflet. am stat pana aproape de ora 2 acolo, am gustat piscola (pisco + cola, care noua ni s-a parut mai mult a rom cu cola) si vedeta locului: terramoto (cutremur, pentru ca dupa ce il bei simti ca se misca pamantul sub picioare), care este o combinatie gustoasa de pisco, rom si inghetata de mango, o bautura dulceaga, care pe cat ne-a speriat, nu ne-a cutremurat deloc. 🙂 am plecat de acolo cu sentimentul ca am gustat dintr-o buna bucata de cultura chileana, ne-a placut mult si ne-a parut rau ca nu luasem aparatul foto. ne-am intors acasa si ne-am instalat pe salteaua din sufragerie unde urma sa fie canapeaua noastra. am adormit cu cele doua pisici roind in jurul nostru si ne-am trezit cu ele dormind pe picioare.

ultima zi in bogota

este ultima zi in bogota, asa ca vroiam sa ne bucuram cat mai mult de ea, sa ne plimbam din nou in centru, in partile in care nu am fost, sa vedem o parte din muzeele pe care ni le recomadase jenny si sa facem cateva poze, speram noi, pe soare. ne-am trezit la 8 si am iesit spre transmilenio, dar cu doua statii mai departe decat cea de langa blocul lui jenny, pentru ca am vrut sa ne mai plimbam prin cartiere, sa vedem oameni intr-o zi obisnuita. am ajuns repede in centru. am luat-o pe o strada mica, care urca pe deal, pentru ca parea colorata si draguta. am facut dupa dreapta si stanga, in functie de cat de colorate erau strazile, de cat de mult ne faceau cu ochii. am dat peste scoli micute, copii iesind sau mergand spre scoala, case vechi transformate in centre de teatru (am vazut cel putin 6 in centrul vechi), barulete si cafenele mici, cat sa intre doua mese, magazinase mici cu tot felul de lucrusoare facute de mana, multi oameni misunand pe strazi. ne-am plimbat asa mult, pana ni s-a facut foame. am intrat intr-o curte interioara si am luat un meniul zilei (preturile sunt comparabile cu cele de acasa pentru un meniu, dar portiile sunt imense si vin cu sucuri naturale si salata la discretie). l-am terminat cu greu si tot ce ne doream era un pat. intre timp a mai dat o rafala de ploaie afara si parea sa nu fie ultima. norii pot parea foarte inspaimantatori, par aproape de tine si chiar daca dau un aer special caselor de sub, sunt destul de urati. ne-am plimbat apoi spre plaza bolivar (pietele principale in america latina au doua nume: bolivar si de armas :)) aici am vizitat muzeele care sunt deschise publicului, gratuit, mai putin muzeul aurului pentru ca se facuse tarziu si trebuia sa ne facem bagajele. muzeele sunt pline de lucrari religioase, de obiecte din perioada colonialista, nimic special, dar in cladiri frumos renovate, cu obiectele frumos puse in valoare. deja se facuse ora 6 si incepuse sa se intunece. ne-am intors la un supermarket ca sa ne luam apa si ceva biscuiti pentru drum (se stie deja ca mancarea de pe avion e putina si proasta, asa ca e bine uneori sa avem cate ceva de rontait pana ajungem la destinatie). am avut o intalnire haioasa cu niste hoti (doua cupluri) care au incercat sa ne fure de doua ori, dar pentru ca ii vazusem, nu au reusit 🙂 dar a fost distractiv pentru noi. oricum, nu aveam lucruri valoroase in ghiozdan,; oricum, nu le-am dat satisfactia sa ne verifice buzunarele de la ghiozdan.
ne-am indreptat spre casa si am inceput sa pregatim bagajul. ne-a luat ceva timp pentru ca a trebuit sa-l refacem cu totul. a venit si jenny si era franta. am decis sa nu mai iesim si am stat doar la povesti. am aflat despre cum columbienii vorbesc spaniola foarte corect si pur si de asta multi tineri din america latina vin aici sa studieze, despre cat de scumpe sunt facultatile private aici, despre politica, despre relatia ei la distanta cu carlos, despre dragostea ei pentru dans, despre multe… fara sa ne dam seama s-a facut ora 12. am stabilit sa luam micul dejun impreuna ca sa ne luam la revedere cum se cuvine.
am avut o ultima zi, desi cu ploaie, foarte fermecatoare si ne pare rau ca nu am apucat sa exploram mai mult columbia. cu siguranta viata in sate e mai plina de culoare, mai putin modernizata si dichisita, ca cea din bogota. o sa lasam pe data viitoare…

a treia zi in bogota


astazi aveam de gand sa ne trezim super devreme ca sa mergem intr-un satuc de langa bogota, o localitate care se mandreste cu o catedrala de sare si cu un centru vechi, foarte bine pastrat. nu am reusit sa ne trezim mai devreme de 10, totusi. afara era foarte innorat si frig. ne-a fost greu sa iesim din casa si am decis sa nu plecam din oras, ci sa mergem in centrul vechi al orasului, pe care inca nu il vazusem. pana acum bogota era o mica londra la suburbie, cu multi oameni imbracati la costum si aranjati, carora le place sa ia pranzul la restaurant si cu multi studenti. am iesit pe la 11 si ne-am indreptat spre statiile de transmilenio – sistemul de transport in comun din bogota, practic niste linii de autobuz special, cu benzi proprii, care traverseaza tot orasul, de la un capat in altul. transmilenio are un system ca si oyster-ul in londra. primesti un card de calatorii si intri intr-un fel de terminale (niste statii de autobuz securizate si mai profi facute); autobuzele se opresc exact in dreptul unor usi glisante, operate tot de soferul autobuzului. columbienii sunt foarte romani: se imping, dau din coate, se inghesuie pana la imposibil si asta chiar daca mai urmeaza un autobuz spre aceeasi destinatie. am ajuns intr-un final in centru si am inceput, ca de obicei, sa incercam sa ne pierdem pe strazi. centrul e aglomerat si colorat, cu multe standuri de fructe, multe cladiri vechi nu foarte renovate, dar pline de farmec, multe cafenele prafuite, dar pline de arome, multe, foarte multe cladiri ale universitatilor private, multe cladiri ale facultatilor de stat si multi, multi tineri in jurul lor. am vizitat toata zona candelariei, partea centrala. am vazut unde locuieste presendintele, unde este guvernul, zonele pazite de gardieni amabili care iti verifica gentile ca sa poti folosesi trotuarul de langa cladirile oficiale… zone foarte dragute, multe biserici, multe magazine cu tot felul de statui religioase, cruciulite, iconite, toate foarte colorate, dar, unele, si foarte mari. dupa ce ne-am plimbat ne-a prins o ploaie torentiala care ne-a demonstrat, din nou, ce ne povestea jenny: bogota nu are canalizari/scurgeri foarte bine facute, iar in unele cartiere, deloc. dupa ce ne-am adapostit de ploaie intr-o cafenea unde am mancat o supa calda, am iesit din nou pe strazile ude ca sa le vedem pline, pline de apa, masini cu rotile innecate, oameni sarind din balta in balta, apa siroind la vale ca mici raulete in locuri unde ar fi trebuit sa fie trotuare. ne-am indreptat inapoi spre transmilenio si spre casa. era deja ora 6 si eram rupti. a trebuit sa mergem dupa haine la spalatorie. frigul si umezeala, ploaia si aerul mohorat ne-au facut sa ne dorim sa stam numai in pat si… atat. ne-am intalnit cu jenny acasa. si ea era foarte obosita si trebuia sa mai lucreze pentru job. am adormit pe la 8 fara sa ne dam seama. nu a fost foarte foarte frig pentru noi, dar jenny si mama ei s-au plans de frig si umezeala… nici noua nu ne-a fost foarte bine, dar nu ne-a surprins temperatura in mod special. totusi, bogota incepe sa ne placa din ce in ce mai mult si pare un loc in care te poti integra usor. e mai putin turistica (nu am intalnit in centrul vechi decat 3 turisti) dar totusi foarte draguta, curata si linistita. maine cred ca vom iesi cu jenny in clubul ei preferat de salsa, ca sa vedem pasiunea din dansul columbian, de care am auzit atatea.

a doua zi in bogota

astazi ne-am trezit in jur de 11. fata care face curat pentru jenny si mama ei ne-a pregatit micul dejun. am apucat sa facem un dus caldut, a la Cambodia, am baut o ciocolata calda si am iesit in oras ca sa ne orientam in spatiu. ne-am dus hainele la o spalatorie, pentru ca in apartamentul mic al lui jenny nu am fi avut loc sa le punem la uscat si nu credem ca s-ar fi uscat la timp. am mers mult prin cartierele apropiate casei lui jenny. ce e foarte interesant la bogota este ca toate strazile au numere, ele strabat intreg orasul si adresele iti sunt date ca si intersectie de strazi. de exemplu, jenny sta la intersectia 11 cu 67. cladirile au numere, dar tot in functie de numarul strazii. asa ca am hoinarit intre 11 si 7, intre 67 si 90, am tot mers, ne-am uitat la lumea de pe strada (acum era plin de oameni in costum, mergand sau venind de la lucru, toti barbatii cu camasa dungata, toate femeile cu pantofi cu toc inalt). am intrat la un restaurant specific locului, am comandat supa, pentru mine, si oda colesterolului, pentru tako :)). aici toate supele vin cu cate o farfurioara pe langa, in care se serveste orez si banana sau avocado. iei orez in lingura, in umezesti in supa si il mananci. supa mea avea doua feluri de cartofi si porumb fiert, mancarea lui tako avea fasole, carnat, ou, sunca, avocado si alte cateva nebunii… a fost greu, dar pana la urma le-am mancat si ne-au tinut o zi intreaga. cum ne avertizase jenny cu o zi inainte, bogota este orasul unde traiesti cel putin doua anotimpuri pe zi. asa s-a intamplat si astazi. dupa o dimineata insorita, am avut parte de frig si de ploaie. ne-am adapostit la un juan valdez, am gustat mult laudata si omniprezenta cafea (in bogota e cate o cafenea la fiecare colt, intersectie de strazi). foarte buna cafeaua, dar tot ni s-a facut dor de o cafea in unirii :).
a inceput sa ploua si mai tare cand ne-am indreptat spre locul de intalnire cu jenny. am vrut neaparat sa ne cumparam un hard extern ca sa putem sa facem o copie la toate pozele (avem peste 40 de gb de poze) pentru ca e riscant daca patim ceva cu laptopul… am ajuns pe o strada plina de magazinase de calculatoare si dupa am dat peste un mall plin numai cu magazinase mici, mici, cu tot felul de electronice. se numeste centrul de tehnologie inalta 🙂 e o bega a magazinelor cu laptopuri, telefoane, memorii… orice legat de IT. un magazin nu e mai mare de 3×3 si vanzatorii te iau de pe hol, te intreaba ce cauti, iti dau preturi si iti spun cat pot negocia la preturi. e o mixtura ciudatica de bazar si magazine specializate. am vazut ultimele modele de laptopuri, multe hp, Lenovo, apple… preturile sunt mult mai mici decat la noi sau decat am gasit in aeroporturi. ne-a fost greu sa ne decidem pentru ca, in acelasi timp, nu am fi vrut sa cheltuim banii pe un hard… am comparat tot felul de solutii si idei… pana la urma a venit si jenny, pe la 6, si am cumparat un Samsung (e plin de ele si nu credem ca sunt aduse pe canalul oficial). am plecat cam plouati de aici (ploile in bogota sunt torentiale si temperatura scade brusc) spre un alt cartier dragut, un fost satuc, acum parte din bogota (sunt 14 astfel de satuce care acum fac parte din oras). am luat unul din autobuzele locale, cele private care merg pe rute fixe, pline de oameni si cu picturi pe ele. e deja intuneric si foarte umed, dar ne-am plimbat pe stradute vechi si fermecatoare, luminate discret de cate un felinar. ne-am oprit la o cafenea cu muzica live (un tinerel si o chitara, cantece pop columbiene,…), am gustat din Berea locala – club Columbia – care se bea cu suc de lamaie si cu sare de lamaie pe pahar. ne-am dus spre casa zgribuliti pe la 10. am adormit repede, foarte repede.

ultima zi in peru, prima zi in columbia (hristos a inviat!)

la multi ani, iulia!

am ajuns in lima mai repede. am baut o cafea in statia de autobuz si am impartit niste empanadas, desi tako visa la puiul prajit pe care il primisem eu cand am plecat; nu si-a putut realiza visul pentru ca era prea devreme, bucatarul inca nu era la lucru si un singur tinerel le facea pe toate si era innebunit. am povestit un pic despre calatorie si dupa mai putin de o ora am decis sa luam un taxi spre aeroport. in parcarea statiei erau numai taxiuri autorizate, preturi fixe in functie de zone, asa ca a fost usor. am fost preluati de un sofer vitezoman, care in mai putin de 30 de minute ne-a adus la aeroport. cum ne facusem check-in-ul online, cu o zi inainte in Arequipa, am mers numai sa lasam bagajele si sa incercam sa schimbam locurile pentru ca nu gasisem unul langa altul. tanti de la lan peru ne-a spus ca avionul e plin si ca nu avem nici o sansa sa schimbam scaunele decat pe avion. apoi mi-a oferit numai mie :)))) ocazia sa zbor cu a doua zi dimineata cu o mica compensatie. am refuzat politicos si am plecat spre portile de imbarcare. inainte sa platim taxa de iesire din peru, tako a zis sa mai incercam la sosiri, la compania de transport in care stiam ca pierdusem carnetelul. desi nu aveam nici o speranta de a-l mai gasi, am mers spre sosiri (care erau pustii) am facut semn unui taximetrist al companiei si i-am explicat in spaniola noastra de balta situatia. el a chemat pe cineva de la ghiseu. o tanti pe care nu o vazusem in ziua in care am ajuns a venit la noi si dupa ce ne-a auzit povestea a zis ca se intoarce imediat. s-a intors cu carnetelul nostru in mana… o imagine la care am visat, dar care nu credeam ca vom apuca sa o vedem :)))))
am asteptat imbarcarea destul de mult. zborul nostru inca nu avea poarta asa ca ne-am pus unde am crezut de cuvinta. evident, era capatul celalalt al aeroportului fata de locul unde ar fi trebuit sa fim 😀
cu un avion plin, am plecat spre bogota, am zburat 3 ore si am ajuns cu bine. urma sa stam cu jenn, prietena buna de-a crodrutei (au stat impreuna in londra), si ea in aiesec, care s-a oferit sa vina dupa noi la aeroport. am asteptat-o un pic intr-un aeroport aglomerat. multa lume venea si multi plecau. la prima impresie, columbienii sunt oameni foarte frumosi, se imbraca destul de elegant si par sa se ingrijeasca mai mult decat peruanii pe care i-am vazut pana acum. femeile au parul lung, il poarta despletit si e mereu aranjat. cu unghiile facute si machiate mai discret sau mai strident, au ochii superbi, putin alungiti, destul cat sa ii faca speciali. aici, ochii sunt fie negrii, fie maro-verziu, deschis sau albastrii, iar tenul, de obicei masliniu… desi am vazut columbieni cu tenul mult mai deschis decat al nostru. am luat un taxi pentru a ajunge la apartamentul lui jenny, unde sta cu mama sa. jenny e o fata maruntica, foarte delicate, cu ochii superbi, parul negru si extrem de energetica. ne-am lasat bagajele la ea acasa, am cunoscut-o pe mama ei, care e avocat, si am iesit in oras. am aflat cum actualul guvern (cu ajutorul statelor unite) a facut mari progrese in ceea ce priveste securitatea tarii, combaterea teroristilor din jungla care se ocupa cu droguri, despre cum acum 5 ani inca se rapeau oameni importanti sau membrii ai familiilor lor, despre cafea, ciocolata, salsa si pasiune – toate specifice columbienilor de azi.
ne-am plimbat pe strazi spre niste cartiere cu restaurante si localuri. Columbia pare atat de relaxata. e duminica si strazile sunt cam goale, majoritatea oamenilor fiind acasa, cu familia. nu exista multe evenimente specifice sarbatorilor de paste astazi si, ca si la peruani, aici cele mai importante sunt joia si vinerea. luni se lucreaza deja. jenn lucreaza part-time intr-o firma de consultanta si in rest studiaza si e parte din consiliul studentilor la universitatea ei. pe strazile unde suntem, cartiere destul de apreciate, se pare, sunt foarte multe cladiri din caramida rosie, nu ca cele nefinisate din Bolivia, ci mai mult ca cele din cartierele din londra. ne-a povestit cum a trebuit sa plece un an din tara pentru ca nu era in siguranta (mama ei a avut ceva probleme la lucru si i-a propus sa studieze un an in strainatate) si a ales londra pentru ca vroia sa invete engleze, cum a lucrat ca sa aibe bani de buzunar, cum i-a cunoscut pe codru si echipa ei de prieteni, cum a calatorit, apoi i-am povestit cum am calatorit noi, … am mes mult pe jos, si chiar daca era intuneric afara, eram in deplina siguranta. nu am fi avut curajul sa facem asta in lima sau in Buenos aires. aici, insa, cel putin in cartierele astea, eram in deplina siguranta. nu ne-am fi asteptat. ne-am plimbat prin parcuri si pe stradute, am vazut multe cladiri si multe universitati private. ne-am intors spre casa pentru ca muream de somn dupa noptea pe autobuz si dupa toata aventura peru-bolivia. jenny ne-a dat camera ei, o camera micuta si draguta, cu un pat foarte confortabil. am dormit dusi pana a doua zi la pranz…