dealuri, miros de natura si balet

astazi ne-am trezit la 8, am facut dus, ne-am facut bagajul si ne-am pregatit de o zi cu dealuri si balet. ne-am luat tricouri curate (incredibil sentimentul :)) si am terminat pastele cu sos de rosii. am plecat spre locul nostru preferat (parcul bustamante si biblioteca) si, ca in ultimele dimineti, ne-am luat paine proaspata de la brutarie. ne-am verificat mail-urile si am aflat ca vom sta in rio la doi tineri foarte entuziasmati sa ne tina, pentru ca le place muzica si vor sa organizeze un festival 🙂 am primit si email pentru checkin online, insa se pare ca biletele noastre sunt mai speciale si nu putem face inregistrarea decat la aeroport (tako a mers pana la sediul lan si a sunat si in ungaria si speram ca totul va fi bine sambata). si astazi e o zi extrem de frumoasa, cum am fost norocosi sa avem de cand am ajuns in santiago, si dupa cateva ore bune petrecute cu biletele si alte detalii, am plecat spre dealul din providencia, unde stiam ca vom mai gasi parcuri frumoase si privelisti surprinzatoare. am mers pe strazi si am ajuns la baza dealului. aici aveam optiunea telefericului, insa am decis ca suntem in stare sa urcam un deal care nu parea atat de mare; si asa am facut. soarele a inceput sa arda tot mai tare, iar putinele clipe de umbra si vant ne ungeau pe suflet si ne uscau tricourile… si, da, ne-am gandit si noi la cat de ciudat ne-am planificat ziua cu haine curate, urcat un deal cu carari pline de pamant uscat, intr-un soare torid, si seara cu balet… ne-a placut mirosul de frunze uscate si brazi verzi, oamenii care urcau si coborau pe bicicleta, familiile care isi aduceau piticii in parcuri mari, locurile ingrijite, stropitorile pe varfurile fierbinti, zonele cu o diversitate mare de plante si flori, sunetele ciudate scoase de pasari. ne-a luat o ora sa urcam si ne-a picat foarte bine. in varf, statuia fecioarei avea la baza si o mica biserica de piatra si un mic magazin cu suveniruri, mai multe restaurante, dar majoritatea destul de goale. am coborat pe un alt drum, am intrat in tot felul de parcuri si parculete, am vazut toate laturile orasului, e adevarat, prin norul gros de poluare; muntii imensi care ingradesc orasul se disting greu, chiar si in zile senine. se pare ca numai dupa ploaie poti sa vezi cu adevarat tot orasul.
ne-a luat mai bine de o ora sa coboram, pentru ca am luat-o pe o carare mai lunga, care strabatea si dealul vecin. era umbra si bine. am ajuns intr-un cartier rezidential, plin cu case frumoase si, presupunem, scumpe, cu semne de securitate la vedere, si apoi am luat-o spre cartierul in care sta manu si in care e si sala de spectacole. am ajuns cu mai putin de o ora inaintea spectacolului, asa ca am mai pierdut un pic de timp in biblioteca si ne-am odihnit picioarele dupa atatea ore de mers.
am mers apoi spre teatru – o sala mica, cu 2 etaje, care ni s-a parut ca s-a umplut greu si insuficient… totusi, oamenii au continuat sa intre in sala si dupa inceperea spectacolului si, la sfarsit, am vazut ca eram mult mai multi decat la inceput. spectacolul ne-a placut mult. chiar daca nu am inteles toate cuvintele, poeziile lui pablo neruda suna fermecator in spaniola (sau chileana – destul de diferita de spaniola, mai ales cand e vorbita pe strada sau intre prieteni, cu o gramada de influente mapuche, cuvinte scurtate si schimbate, foarte diferita de spaniola din columbia sau peru, si mai ales de cea din argentina, plina de influente italiene). ne-a placut mult muzica si 3 momente, pe 3 poezii diferite, a cinci dintre dansatori. spectacolul s-a terminat la ora 9.30 si ne-ar fi placut sa il felicitam in persoana pe coregraf, sa vorbim cu el (ne-a fost dor sa intalnim romani si ni s-a parut ciudat ca nu am intalnit pana acum), dar a disparut repede de pe scena, dupa ce a multumit publicului in spaniola.
ne-am intors acasa, unde ne asteptau manu si cele doua pisici. era obosita si i se inchideau ochii. totusi, ne-am pus la vorba si asa au mai trecut doua ore fara sa ne dam seama. poate maine o vom ajuta sa impacheteze – de ceva vreme tot vrea sa se mute la prietenul ei, nacho, si tot nu a avut timp, a avut proiecte si alte nebunii pe cap. are o gramada de mobila veche superba, multe antichitati si tot felul de obiecte mostenite de la bunica ei. o parte va trebui sa le vanda, mai ales ca planifica sa plece in state pentru cateva luni, unde are o matusa si o bunica. am povestit mult despre filme, despre dictaturi si sisteme, despre politica (intr-un fel foarte apolitic), despre schimbarile climatice care se simt atat de tare in chile (se pare ca o companie miniera vrea sa detoneze un intreg ghetar in nord, care aprovizioneaza 6 sate mari cu apa, pentru a exploata aurul din munte si au primit toate aprobarile ca sa inceapa actiunea in ciuda manifestarilor civile care au avut loc luni si luni de-a randul…)… maine e ultima zi si asta ne intristeaza pentru ca ne va lipsi calmul, naturalul de aici, firescul, bunul simt, spiritul latin si cultura locala. suntem entuziasmati si de brazilia, ne e dor si de casa, suntem tristi ca suntem aproape de finalul unui vis superb…

parcurile din santiago

astazi ne-am trezit devreme, cu gandul ca vom bate toate parcurile la picior, vom face picnic unde putem si ne vom bucura de spatiile verzi, ca niste adevarati chileeni. ne-am cumparat de la magazinul nostrum preferat din cartier, unde tanti deja ne zambeste cand ne vede, paine, oua fierte, unt si crema de sunca (un fel de pateu) si ne-am indreptat catre parcul bustamante unde ne planuisem dimineata. ne-am asezat pe iarba aproape de cubul de ciment cu lemn, o biblioteca publica mica, construita de ceva vreme in mijlocul parcului. o vazusem serile trecute dar nu indraznisem sa intram inauntru. manu ne-a zis ca putem linistiti sa folosim toaleta si, cum am vazut foarte multa lume cu laptopuri in brate, am inceput sa ne gandim ca poate avem noroc si au si internet.
ne-am luat micul dejun pe iarba, alaturi de alti tineri sau varstnici care se plimbau si se intindeau pe iarba sau isi mancau si ei painea proaspata si felia de branza si mezel. am vazut multi angajati ai parcului care faceau diverse lucrari pentru intretinere. taiau crengi uscate, crengi crescute aiurea, tundeau iarba crescuta prea mult, udau gazonul, curatau apa, spalau cosurile de gunoi,… si, ca la noi, socializau, imparteau o cana de suc, fumau o tigara cu colegii… dar in principal lucrau. dupa ce ne-am terminat cornurile proaspete ne-am indreptat spre interiorul bibliotecii. cu cafenea, terasa si canapele jos, cu mese pentru laptopuri, carti si terasa sus, cladirea era plina de cele mai diverse persoane: de la copii care veneau sa isi faca temele in sectiunea dedicata lor, pana la studenti pregatind lucrari sau examene, angajati in costum pregatindu-si prezentarile powepoint, cileeni in zilele lor libere, band o cafea, oameni in intalniri de afaceri… si noi. am urcat si am stat o vreme pe terasa; soarele e incredibil de puternic si nici nu ne mai puteam tine ochii deschisi. am intrat si ne-am gasit un loc la pultul special pentru laptopuri; tako s-a pus la calculator (avea o gramada de mail-uri de citit si raspuns) si eu pe o canapea mica, ca sa nu ocupam locurile la masa. colectia de carti nu este cea mai bogata, insa suficienta pentru o lectura usoara, intr-o dupa-masa insorita, iar locul e linistitor, inconjurat de verdeata, perfect pentru studiu. am gasit zapada lui pamuk si m-am cufundat in citit si mi-a picat bine. mi-era dor si pamuk e foarte linistitor in descrieri, in povesti, asa ca s-a potrivit la fix cu locul in care eram. nu ne-am dat seama cand a trecut timpul. am tot facut schimb de locuri, am povestit despre plai, despre calatorie, despre noi, despre copilarie… oricum, ne-a priit si ne-a apucat ora 16.00. era prea tarziu sa plecam, asa cum stabilisem de dimineata, spre dealul cu statuia fecioarei, care vegheaza peste orasul de 6 milioane de locuitori. ne-am hotarat sa mergem pana in centru si sa ne luam o inghetata (cea care ne-a placut mult si se serveste aproape cu lopata, nu la cupa). am plecat pe jos pe strazi pe care nu mai fusesem. ne-am dat seama ca suntem si mai aproape de centru de cat credeam, mai ales daca o luam pe stradute si scurtaturi. asa ca am decis sa nu mai folosim metroul de acum inainte. am ajuns la inghetata si era, ca de obicei, coada. ne-am luat cele trei arome si ne-am infruptat dintr-o crema rece, delicioasa si un cornet proaspat. am pornit inapoi spre bustamante si ne-am oprit in plaza de armas pentru cateva momente, am luat un mote cu compot, ca sa il poata incerca si tako, si am fugit de marea de oameni de aici. venind spre casa, am trecut din nou prin fata salii de teatru a universitatii chile, care este si casa baletului national. ne-am uitat mai cu grija la afis si am vazut ca coregraful unui spectacol care va fi jucat maine este gigi caciuleanu… cat de roman… 🙂 asa ca ne-am decis sa cumparam bilete. scenograful avea si el nume romanesc, asa ca n-am mai stat pe ganduri. mandri ca vom vedea un spectacol cu participare romaneasca, am intrebat caserita daca stie ce nationalitate au cei doi. ne-a raspuns: francezi 🙁 nu suntem cunoscatori ai dansului contemporan, dar dupa ce am dat un google, am vazut ca, da, gigi caciuleanu, asa cum urla si numele, este roman, si inca un dansator apreciat si un coregraf de succes. este directorul artistic al baletului national din santiago, asa ca asteptam ziua de maine cu interes. spectacolul este inspirat de versurile lui pablo neruda, ceea ce face totul si mai interesant.
ne-am indreptat spre supermarket, pentru ca astazi, in meniul pentru cina, am inclus paste si vorbisem cu manu si nacho sa impartim un vin. l-am luat aproape pe cel mai ieftin, pentru ca manu ne spusese ca si vinurile ieftine, in chile, sunt bune. am ajuns acasa ca sa aflam de la manu ca lucreaza pana tarziu si probabil nu va ajunge acasa. am gatit si am ciocnit un pahar de vin, uitandu-ne la o prostie de film (si canalele de televiziune chileene sunt la fel de slabe ca si ale noastre, stirile la fel de goale si neimportante, promovand non-valori si tot felul de ciudatenii, filmele la fel de ieftine si mediocre). am incercat sa dam de prietenul lui manu, francisco, cu care schimbasem mail-uri ieri; el are o companie cu care promoveaza constructii eco (http://bioantu.ning.com/), sustenabile, si care organizeaza tot felul de actiuni de voluntariat in sud. urmeaza sa pleca in seara asta, dar se intorc abia saptamana viitoare, asa ca nu ne putem alatura. am stabilit totusi cu el si manu ca vom dona hainele pe care le avem (mai putin cele de pe noi) si sacii de dormit, mai ales ca ne povestea cat de mare nevoie este pentru orice, si cum a venit frigul deja acolo iar multi sunt fara nici un acoperis de-asupra capului. ne-am desfacut bagajul si am pregatit lucrurile care urmeaza sa fie donate. mai trebuie sa spalam 3 tricouri si gata. am scris si la mai multi couchsurferi in rio si asteptam raspunsuri pozitive… am adormit, cu pisicile, pe la 9. desi nu am facut mare lucru azi, ne-am simtit bine, ne-a picat bine sa stam si sa citim, sa facem lucrurile mai in tinhna si… maine recuperam.

vina del mar si inapoi

si la multi ani, LUCII!!!! multumim mult pentru blog si pentru ca ne esti alaturi!

dupa o noapte foarte lunga si adanca, intr-un pat adevarat, cu asternuturi curate si cu o baie impecabila, ne-am trezit la 9, am facut dus fierbinte (desi, pana la un punct cand apa calda s-a intrerupt complet si m-am clatit cu apa rece)si am coborat la micul dejun. hostelul, detinut de un cuplu tanar de belgieni, proaspat parinti, are curent si apa calda datorita unor panouri solare; probabil de asta am ramas brusc fara. oricum, ne-a placut locul si oamenii, am povestit vre-o jumatate de ora cu chileana care ne-a intampinat ieri si care se ocupa de hostel dimineata. am aflat ca tocmai astazi au ajuns in port navele esmeralda – nave construite ca si traditionalele nave sud americane – care au pornit la drum din rio, in februarie, si vor ajunge, dupa un tur sanatos de continent, in mexico la sfarsitul lui iunie. am primit un mic dejun regesc, cu salata de fructe, suc proaspat de pepene, omleta, branza, mezeluri, gem de ananas, preparat de bucatar, cereale cu lapte, iaurturi, doua feluri de paine cu unt… nu le-am putut termina…dar a fost delicios! am stat la soare la o cafea si am apucat sa urcam din poze. ne-am hotarat sa vizitam si vina del mar – un orasel statiune, aproape de valparaiso, tot pe coasta, la care se ajunge cu un metro/tren . am aflat mai apoi ca oraselul e un fel de miami al chileenilor; manu spune ca este un fel de santiago cu plaja… oricum, ne era dor de plaja si ne-ar fi placut sa atarnam pe nisipul din chile. in drumul spre statia de metro, am vrut sa mai vedem cartierul vechi in care am stat si am dat un ocol mare pe dealuri, am gasit si casa apicultorului pastor, manuel, cu care am facut cunostinta ieri, am vazut copii, masini, case colorate, baruri deschise cu radioul rasunand in toata strada.
am ajuns repede la statie si de acolo, la numai 5 statii departare, am ajuns in vina del mar. intr-adevar, parca ajunsesem intr-una din pietele din santiago, dar totusi pescarusii si ceva din aer iti spun ca e apa aproape. multi palmieri si iarasi senzatie de vacanta. am pornit initial spre o directie gresita si ne-am invartit in jurul unor cladiri. am intrebat si ne-am orientat in spatiu si aveam un singur tel: plaja. am mers destul de mult pana am ajuns sa o vedem si, alaturi de un caine care se freca de zid sa mearga la umbra, am mers spre prima limba de plaja. ne-am trantit pe nisip, ca si colegul nostru de calatorie, si ne-am bucurat de cateva raze de soare, desi vantul era rece si era super infofoliti. vina del mar nu ne-a impresionat cu nimic, in mod special; si aici cainii sunt adorabili si aerul proaspat, acolo unde nu e plin de jeepuri… e un orasel scump si nu extraordinar de dichisit, insa cu mai putina personalitate decat valparaiso. pana ne-am incurajat unul pe altul sa ne ridicam de pe plaja si sa ne indreptam spre statia de autobuz, s-a facut ora 5. am mai savurat o inghetata si am ajuns la 6 la statia de autobuz si la 6.30 eram deja in drum spre santiago. din motive de pofta, dar si de buget, am cumparat in valparaiso niste monstrii de porumbi pe care am decis, din nou, sa ii frigem. am laut cina cu manu si nacho, undeva dupa 9, cand am ajuns, si am adormit dusi. maine ne-am propus sa avem o zi dedicata parcurilor (desi am incercat sa schimbam zborurile si sa zburam mai repede in rio cu doua zile si mai repede acasa, toate zborurile rio-madrid sunt booked pana in 25, ceea ce face ca itinerariul nostru sa nu se schimbe).

valparaiso


astazi am vrut sa ne trezim la 6 ca sa prindem primele busuri catre valparaiso. la o ora jumatate departare, acest orasel – patrimoniu al umanitatii – este unul dintre cele mai vechi centre istorice din chile colonizata. desi se pare ca s-au primit multe fonduri pentru reabilitarea cladirilor istorice, nu s-a facut mult pentru conservarea frumusetii si istoriei orasului. astfel, a fost unul dintre locurile cele mai afectate de cutremur, cel putin din zona santiago-ului. ne-am trezit la 7 si dupa un dus rapid, am ajuns in statia de autobuz la 9 fara un pic. am prins locuri in autobuzul de 9 spre valparaiso (masinile pleaca la fiecare 30 de minute spre orasel) si am mai atipit un pic pe drum; am fi vrut sa vedem mai mult din imprejurimi, dar cum am mers pe autostrada, era greu sa stam cu ochii deschisi.
am ajuns in orasel in jurul orei 11 si an inceput sa hoinarim pe strazi. multe cladiri vechi, multe cu stickere rosii, cu pericol, multe foarte colorate, multe de tabla, pictate de aritisti locali, multe frumoase si parca rupte din povesti. ceata era destul de jos (sau norii, nu ne-am dat seama), asa ca nu am putut vedea portul, imediat. am inceput sa urcam pe dealuri si sa cautam un hostel pentru o noapte. cum orasul e partial construit pe dealuri, multe case parca fac echilibristica pe stanci si stai sa te gandesti cum de nu au picat primele. cum e luni dimineata, multe locuri sunt inchise, dar totusi, farmecul lor nu e stirbit. strazile sunt totusi pline de oameni si foarte colorate. ne-am oprit la cateva hosteluri si erau inchise. am vazut din strada un loc frumos, o casuta pe un deal, foarte alba, care sarea in ochi printre culorile tari din vecini. am sunat si in sfarsit cineva ne-a raspuns. am urcat pe niste scari abrupte si ne-am ales o camera micuta, draguta, cu o mica terasa. am primit o cafea din partea casei si am iesit repede la plimbare. cum am iesit din hostel am fost acostati de un nene care se tinea foarte bine, cu un cosulet plin de miere de la abinele lui. repede, ca aproape peste tot, am fost intrebati de unde suntem. cand a aflat ca suntem romani a inceput sa ne povesteasca cum a trait in state cativa ani si a avut un prieten foarte bun roman (desi ne-a zis un nume care numai a roman nu suna:)) si ca ce pacat ca plecam maine ca ne-ar fi chemat la el acasa. am aflat apoi ca il cheama manuel si ca e pastor. ne-a aratat ce fina e mana lui, datorita mierei si a propolisului, ne-a dat sa gustam miere si a incercat sa ne-o vanda la un pret special 🙂 i-am multumit si, cu parere de rau, nu am cumparat miere, pentru ca ne-ar fi luat-o la vama. ne-a recomadat restaurante din oras si din piata centrala si ne-a zis ca ne asteapta la el acasa, dupa ce ne casatorim 🙂 (am primit adresa lui de acasa). am pornit in jos spre piata si ne-am plimbat mult pe strazi. am ajuns la piata centrala, de langa statia de autobuz, unde un intreg etaj era dedicat numai restaurantelor locale. ne-am asezat la cel recomandat iar tako s-a bucurat de o mancare, recomandarea chef-ului, cu fructe de mare si peste. se pare ca a fost delicios. am ascultat doi chitaristi care intretineau multimea de oameni venita sa manance, am fost vizitati de tot felul de artizani care incercau sa isi vanda cerceii si colierele facute cu sarma si am gustat din vinul local. asa cum ne zicea manu, chiar si vinul foarte ieftin, aici, e foarte bun. am plecat apoi spre piata centrala; am reusit sa ne pierdem pe dealuri si sa ne bucuram de privelisti, de culori, picturi si alte case surprinzatoare, fete luminoase si piete improvizate pe strada. ce ne-a distrat teribil, este ca, aici, cainii par sa doarma non stop; unde te uiti, un caine pare cazut din picioare si adormit de o vraja a somnului… poate mananca mult, poate sunt doar lenesi, dar unde te uiti, vezi caini la orizontala, dormind si in mijlocul strazilor iar daca stai sa ii privesti mai mult, deschid cate un ochi, extrem de plictisiti si… se culca la loc.
centrul vechi, aproape de port, este o combinatie de vechi si nou, de cladiri darapanate si de cladiri noi, de ciment, lipsite de personalitate. aici oamenii par mai chinuiti de saracie si multi dintre oamenii cu care am vorbit ne-au zis ca e mai periculos si ca nu ar trebui sa tinem camera foto la vedere. preturile sunt mai mari decat in santiago, chiar daca sezonul s-a incheiat. ne-am oprit la o terasa si apoi ne-am indreptat spre camera noastra curate, de hostel, cu baie mare si extrem de noua. am adormit foarte devreme si am dormit pana la 9 cand ne-am bucurat de un mic dejun regesc.

mercados si porumb fript


astazi ne-am trezit la 11, desi eu am trait cu impresia, timp de 30 de minute, ca este ora 9. am avut un mic dejun mai putin copios decat cele din zilele trecute si am plecat spre o piata de vechituri, recomandata de nacho. am schimbat doua metrouri si am ajuns la capatul unei strazi pline de oameni. de la gura de metrou, lumea frigea pui, vindea mote cu compot de caise, tot felul de frigarui si gustari dulci. am trecut de zone cu mobile nou, hale intregi pline de mobile si de cei care o vand, peste drum plin de haine furate sau contrafacute, un fel de aurora cu multa, multa mobila. dupa inca doua strazi am ajuns intr-un fel de flavia, de 100 de ori mai mare, hale, foste siloazuri, acum casa a mii de vanzatori de antichitati, restaurante improvizate cu multe scaune si mese de plastic, dar cu servicii ireprosabile. ne-am plimbat printre standuri. vanzatori de afise vechi, figurine de desene animate, radiouri vechi, carti, reviste, tot ce ai putea avea nevoie si, mai ales, tot ce nu ai avea nevoie dar ai cumpara de drag. ne-a placut mult zona. am asistat la prinderea unor tinere care au furat; evident au tipat, victimizate, desi prinse asupra faptului, evident multimi de oameni s-au strans in jurul lor si probabil au cazut victima si ei, fara sa isi dea seama. am intrat intr-un siloz si ne-am asezat la singura masa goala a unui restaurant care ii facea cu ochiul lui tako. el si-a luat un meniu si a primit o jumatate de pui cu cartofi prajiti si salata, iar eu am incercat italianos (hotdog-ul chilean) si nu am reusit sa il termin decat pe unul. multi tineri au aici copii; se plimba mult, ii iau cu ei peste tot si e dragut sa ii vezi cum se joaca impreuna. am petrecut toata ziua in zona strazii franklin. ne-am indreptat la 6 spre centru, in cautare de porumb. cu o seara inainte am descoperit, vorbind cu nacho, ca ei nu mananca porumbul decat fiert, niciodata prajit. ne-am decis sa ii introducem si deliciosului porumb prajit. piata vega central era inchisa, cu gardieni la fiecare poarta si cu oameni maturand. am plecat din nou pe jos spre casa, pe o alta ruta decat cea batuta pana atunci. am mers prin parcurile pline de oameni. de la circari care exersau, la trubaduri care vroiau feedback-ul colegilor de breasla si a publicului care s-a strans sa ii asculte, la parinti, tineri si mai in varsta, care si-au adus copiii pentru o gura de verdeata si le-au inchiriat sau cumparat tot felul de jucarii. am gasit intr-un final porumb la supermarketul de langa casa manuelei si ne-am grabit sa il prajim. am incercat si varianta indiana, cu putin lime peste sarea si crusta de arsura, si a fost delicios!
am mai povestit cu manuela despre locurile pe care le-am putea vizita in jurul santiago si am incercat sa aflam mai multe stiri despre rio. tako a aflat numai ca vigilante (o politie platita) este acum pozitionata in favelas si ca zona e acum chiar mai periculoasa decat inainte, datorita ciocnirilor dintre ei si localnici. victimele inca se numara si tot mai multe apar, in fiecare zi. couchsurferii cu care am schimbat mail-uri ne-au scris ca da, situatia e un pic dramatic si ca orasul e schimbat total. totusi, avioanele aterizeaza in siguranta, asa ca nu avem motive de griji din punctul asta de vedere. in chile, nici o stire nu s-a dat despre subiectul asta. iar despre locurile afectate de cutremur, mesajele sunt un pic controversate: in unele locuri oamenii continua sa locuiasca in cladiri amenintate de prabusire, carora primaria le-a dat ordin de evacuare, pentru ca nu au primit nici un ajutor si nu au unde sa mearga, pe de alta parte se vorbeste despre cat de reintrat in normal este totul. noul presedinte, care si-a inceput mandatul in martie, este o figura controversata… cu multe actiuni in lan peru si lan chile, companiile aeriene, este considerat unul dintre cei mai bogati oameni de aici; lumea nu e tocmai fericita cu alegerea lui, insa in chile un presedinte nu poate avea un al doilea mandat decat dupa 4 ani. multe situatii sunt musamalizate si, ca peste tot in lume, politica e prea putin pentru cei multi si prea mult pentru cei cativa…

encuentro de payadores


ne-am trezit din nou destul de tarziu, undeva dupa ora 12.00, dar tako a coborat primul la magazinele din cartier, a luat paine proaspata si rosii si am avut un nou mic dejun delicios. manu si nacho au plecat la un pranz cu o parte din familia manuelei, asa ca noi am ramas acasa, pentru inca vre-o doua ore ca sa ne verificam mail-urile si sa mai trimitem cateva. am vazut pozele si am retrait o parte din experiente si amintiri. la 4 ne-am intalnit cu cei doi ca sa plecam spre festivalul de paya (improvizatie de poezie pe muzica), intr-o localitate de langa santiago. am mers mult cu metroul si practic am ajuns la capatul a doua linii, apoi am luat un autobuz cu care am mai mers inca o jumatate buna de ora. am ajuns intr-un mic parc, in care o scena de lemn acomoda payadores – artistii care vin la un astfel de festival – encuentro de payadores. canta atat la chitara clasica, cat si la guitarron (chitara cu 21 de corzi, extrem de expresiva si cu sunete surpinzatoare). mai multi artizani aveau casutele lor si chiar lucrau, in timp ce vizitatorii le intrau in odai. am vorbit cu o tanti care tricota; isi facea propriile ate din lana, le vopsea si facea covoare, bluze, caciuli, genti, sosete… foarte dragut. ne-am fi luat cateva covoare. am stat si am ascultat muzicienii, manu ne-a tradus cateva versuri si am vazut cum payadores primesc de la public diferite teme, fie personificari, fie teme pentru cueca, majoritatea cu tente comice si care par sa bina-dispuna publicul. am stat pana la ora 10.00 acolo si ne-am intors spre casa. ne-am oprit la supermarket si am gatit o cina interesanta: supa de mazare, mote (un fel de grau hidratat care se fierbe fie pentru a fi desert- combinat cu compot- fie pentru garnitura, sarat) si rosii la cuptor cu ceapa si oregano. am mancat bine, toti patru si din nou am ajuns in pat la ora 1…

vega central, santiago

astazi ne-am trezit la 11:00 si pe la 12.00, dupa ce am facut dus, s-a trezit si manu si am iesit in cartier sa cumparam lapte pentru cafea si paine proaspata, usturoi (tako s-a trezit in mirosul de usturoi de la vecini, asa ca a trebuit sa facem un mic dejun cu paine prajita, unt si usturoi). am gasit totul la distanta de cativa pasi de la blocul manuelei: brutarie, magazin de legume si fructe si magazin cu lactate. am pregatit cel mai bun mic dejun pe care l-am avut de ceva timp. am mancat cu pofta, alaturi de manu, paine prajita cu mult usturoi… ce bine a fost. am plecat apoi spre centru si spre piata principala din santiago: vega central. am trecut raul – care nu e foarte lat, dar foarte rapid. am ajuns intr-un cartier plin cu facultati si studenti, tot felul de cafenele, tot felul de artizani, tineri care isi vand lucrarile pe strada, restaurante mici… am luat-o apoi la stanga, pe dardinac, o strada plina de barulete si pub-uri (in timpul zilei inchise), cartiere vechi, dar extrem de colorate, cu multe graffiti si picturi pe pereti, unele adevarate opere de arta. ne-am plimbat mult si ne-am simtit bine. a fost intr-adevar, asa cum ne-a recomandat manu, o plimbare placuta spre piata. piata, vega central, o minunatie; de cel putin 15 ori mai mare decat 700, are de toate. sectiunile de fructe, legume si condimente au fost preferatele noastre, dar toata plimbarea ne-a placut mult. prima cladire este veche si imensa, cu tavanul inalt, arata mai mult a siloz in care s-au improvizat standuri. toate sunt facute la fel, mai putin cele de carne. din cladirea principala, treci strada si intri in urmatoare, o extensie in alte cladiri vechi din zona, apoi in alta, mult mai improvizata, cu tarabe de table sau orice fel de mobila, de lemn sau plastic, detinuta de vanzator. ne-am plimbat pe randurile incarcate, am trecut din sectiuni in sectiuni, de la miros de piersica, la cel de ardei, apoi la cel de carne cruda sau peste. ce ne-a distrat este ca au masini cu tot felul de jocuri de noroc. se pare ca a fost o gaselnita pentru a evita legile contra jocurilor de noroc. ne-am oprit sa cumparam un rocoto si am mai descoperit un ardei mic si rosu, extrem de iute (am aflat mai tarziu ca se numeste puta madre) pentru seminte, ca tako sa le poata planta acasa. am trecut si prin sectiunea de mancare gatita din piata; bucatarii mici, scaune inghesuite sau pulturi improvizate, portii mari si ieftine, chitaristi care iti acompaniau mancarea cu cate un cantec de dragoste… un loc foarte colorat si interesant, lume foarte diversa, mirosuri interesante… ne-am propus sa luam pranzul intr-o zi aici. am mers mai departe spre piata principala… da, plaza de armas, ca aproape in toate orasele pe care le-am vizitat in america latina 🙂 am gasit un supermarket si am dat peste cap o sticla de apa. ne-am asezat pe o banca, in centru, si ne-am odihnit un pic picioarele, dupa atata batut de strazi si stradute. ne-am uitat la oameni, porumbei si copaci. in stanga pietei, un foisor plin de mese era gazda unui turneu improvizat de sah. mesele serveau drept table iar piesele si ceasul se cumparau pentru o suma extrem de mica. jucatorii veneau impreuna sau se gaseau acolo. unii pareau in pauza de masa, altii, obisnuiti ai locului. mai erau privitorii, printre care si noi, care le suflau in ceafa jucatorilor, chibitau sau scoteau sunete de incurajare pentru preferat. a fost foarte interesant de urmarit; evident am avut preferatul nostru, un nene cu parul alb, miscari rapide si atingeri agere ale ceasului, dar care a pierdut… doua miscari au facut diferenta… am plecat cu zambetul pe buze spre piata constitutiei, sa vedem resedinta prezidentiala si o parte din ministere. aici am gasit un parc suspendat; am stat intinsi pe iarba si ne-am bucurat un pic de soare. am plecat inspre san diego – o strada plina de carti vechi si magazine de biciclete. in drum spre obiectiv, am trecut pe langa centrul cultural din santiago si am decis sa intram. e practice construit intr-un subsol, dar facut foarte dragut. magazinul centrului este si un centru educativ pentru copii, unde pot invata despre tipurile de impletit specifice culturii mapuche. am gasit mai multe clase venite in vizita, chiar daca era aproape ora 6. expozitia temporara era una chinezeasca, despre dinastia qin si han. am decis sa intram numai pentru ca ne-a placut centrul. expozitia in sine a fost slabuta, dar foarte foarte frumos expusa, cu tot felul de filmulete si prezentari, asa ca am dat nota 10 pentru impresia artistica. in centru am gasit si o cinemateca, unde poti viziona numai filme vechi, chileene si internationale. am plecat din centru destul de tarziu, asa ca pe san diego nu am gasit multe magazine deschise, dar ne-am putut face o parere. cum manu ne povestise si despre magazinele de piese de masini vechi, tako ar fi vrut tare sa gaseasca chedere pentru bus si poate si ceva pentru directia care trebuie reparata… nu stiu cum se gandea sa le aducem acasa… dar oricum nu am mai gasit nimic deschis. ne-a placut oricum sa ne plimbam, apoi am luat un alt drum spre casa, unul in care am gasit numai blocuri noi, construite vis-à-vis de ramasite de cartiere foarte vechi; un contrast puternic intre vechi si nou, care se pare ca este specific santiago-ului. am traversat un parc lung, care ne duce chiar langa cartierul lui manu. ne-a placut sa vedem asa de multi tineri, familii intregi, in parc la ora asta. fiecare facea altceva, dar se simtea bine. unii beau bere povestind, altii cantau la chitara, unii faceau jogging, altii jonglau… tot felul. am ajuns la restaurantul de ieri si am decis sa ne mai luam niste sandwich-uri; nu am reusit sa il termin pe al meu, asa ca de o jumatate s-a bucurat nacho. am ajuns acasa la manu si am povestit mult. am facut o lista de locurile pe care sa le vizitam, avand in vedere ca ghetarii sunt inchisi din cauza precautiilor luate pentru cutremure si astfel, patagonia pica. avem multe de vazut si in jurul santiago, asa ca suntem entuziasmati de zilele care urmeaza. maine mergem cu manu si nacho la un festival de chitaristi care improvizeaza ritmuri si versuri, in mici provocari in care se supun publicului. duminica ne gandim sa mergem sa vizitam o comunitate de oameni care traieste numai din ce planteaza si incearca sa traiasca cat mai eco. de luni in colo, vrem sa vizitam valparaiso, rezervatia naturala, poate niste izvoare calde si podgoriile din zona. suntem toti foarte obositi si cum povestim mult, ne culcam din nou in jur de 1.

chile, cueca, terramoto, piscola…

astazi ne-am trezit la 6 sa luam micul dejun cu jenny si sa plecam spre aeroport inainte sa prindem traficul nebun din oras. am primit ciocolata calda si paine prajita cu branza. ne-am laut la revedere de la jenny si mama ei si speram ca macar jenny sa vina sa ne viziteze in romania. am luat taxi si am ajuns la aeroport la ora 7 jumate. zborul nostru era la 10.30 asa ca inca nu aparea pe nici un ecran. dupa vre-o douazeci de minute am putut sa ne facem check-in-ul si am aflat ca si columbia are taxa de aeroport de 33 de dolari si trebuie sa platim si taxa de turist de inca vre-o 15… ce veste buna! am pierdut cu taxele si cu totul cam 40 de minute, numai mergand intre ghisee. am ajuns aproape de poarta de imbarcare (aeroportul e destul de mic, probabil undeva dublu sau maxim de trei ori cat cel din timisoara) si tako a atipit. inainte sa ne urcam in avion a trebuit sa iesim din sala portii de imbarcare si sa mai trecem inca o data printr-un punct de securitate, am fost verificati si corporal – tako un pic mai serios decat mine – si ne-am urcat in avion. am calatorit probabil cu o trupa de americani – erau galagiosi si multi – dar avionul nu a fost plin plin, asa ca am avut toti suficient loc ca sa ne odihnim un pic. tako are ghinion de cateva zboruri in coace si tot nimereste sisteme multimedia stricate 🙂 noroc ca in avionul asta a putut asculta multa multa muzica buna, pentru ca lan are o sectiune de world music cu o gramada de artisti. am dormit, am ascultat muzica, ne-am uitat mult pe geam, ne-am jucat cine vrea sa fie miliardar? , m-am uitat la nine si … dupa mai bine de 5 ore de zbor, am ajuns. si in chile formularele de intrare in tara sunt stufoase, ca si in noua zeelanda, trebuie sa declari orice produs proaspat sau conservat, uscat sau deshidratat pe care il aduci in tara. se pare ca ei nu folosesc pesticide si nici alte produse artificiale in cresterea animalelor si a plantelor, asa ca vor sa se asigure ca nu aduci nimic in tara care ar putea dauna sau produce boli. ne-am dat seama atunci ca probabil aruncasem din greseala semintele de rocoto stranse cu grija de tako in peru. erau intr-un servetel si cum ne-am tot suflat nasul in peru si columbia, probabil am crezut ca este gunoi… speram sa gasim si in chile rocoto. aeroportul pare mare, dar totusi cumva inca in constructie, putin neterminat. unele arii par nefunctionale si asta nu stiu daca neaparat din cauza cutremurului, sau doar al unor renovari.
la indicatiile manuelei, gazda noastra din santiago, am luat un autobuz pana in centrul orasului, unde urma sa luam metrou 5 statii, pana la ea in cartier. santiago pare un oras foarte frumos, ingradit de munti care se vad discret, probabil din cauza poluarii si a cetei. drumul ne-a luat aproape o ora si am vazut pe drum spalatorii de masini ambulante (un bidon imens cu apa era carat intr-un carut de cumparaturi si trei barbate spalau masini pe marginea drumului, in timp ce proprietarii vorbeau la mobile), am vazut cateva parcuri in care resturi si moloz erau stranse frumos in mormane destul de mari, dar asta a fost singurul semn ca pe acolo a trecut o nenorocire. centrul era foarte animat, multe spatii verzi, chiar daca nu foarte mari, pe care tinerii se intalneau si intindeau sezatori 🙂 fie jucau carti, cantau la chitari sau povesteau, multi tineri erau afara, in parcuri. am ajuns la statia de metrou, ne-am cumparat bilete si am pornit spre manu. statiile sunt destul de frumos personalizate, au tavane inalte si sunt bine aerisite. am ajuns la destinatie si in mai putin de 10 minute am ajuns si la apartamentul lui manu, care ne astepta cu prietenul sau, nacho. zona in care stau e foarte frumoasa, o combinatie de nou cu vechi, de cladiri de birouri cu case vechi si intime, intr-o zona unde pe vremuri a fost o scoala de baieiti, marturie fiind o biserica frumoasa si impozanta si un parc dragut, triunghiular. desi in poza de pe couchsurfing manu parea masiva, e defapt o fata micuta si slabuta, foarte delicata, cu parul cret si ochii mari. a studia film si face documentare, dar si clipuri pentru diferite institutii. acum lucreaza cu armata si se plange de faptul ca sunt foarte schimbatori si nu au platit-o de o gramada de vreme. are doua pisici, o sora si un frate vitreg, mama ei e budista si tatal ei vitreg e pantofar. foarte pe scurt. nacho studiaza cultura chileana, cu accent pe muzica si stie multe despre istoria mapuche (indienii din chile, cum ii numesc ei). mapu inseamna pamant iar che inseamna oameni. multi chileeni au sange mapuche dar se pare ca nu este foarte acceptat social sa recunosti lucrul asta. si in chile ei traiesc mai mult in rezervatii si se pare ca in sud, au adevarate probleme. din cate ne-a povesit nacho, presedintele chilean a declarat un fel de razboi etniei si au fost aprope vanati si omorati. populatia lor, acum, este de aproximativ un million, iar probleme sociale de acest gen nu sunt discutate niciodata de presa locala. s-au bucurat cand au auzit ca cei de la crucea rosie au deschis o prima sectie in sud, pentru ca se pare este primul pas pentru ca onu sa recunoasca ca este o zona cu probleme si ca populatia mapuche are nevoie de ajutor, fiind o populatie de bastinasi amenintati de exterminare. tot el ne-a povestit despre comunitatea mare de palestieni din chile – se pare ca chile gazduieste cea mai mare comunitate de refugiati palestinieni din lume, in ciuda relatiilor bune cu america. si am povestit mult, mult, pana ne-am dat seama ca este ora 10 si ne e un pic foame. -:) oricum, si manu si nacho sunt foarte de treaba, foarte calzi si deschisi, un cuplu foarte dragut. am iesit cu ei la un sandwich, intr-un bar tipic de cartier. am primit cele mai mari sandwich-uri posibile, cu multa carne, rosii si avocado, am incercat berea locala (una din fabrici a fost distrusa la cutremur si multa vreme nu se gasea pic de bere in oras) si am povestit despre muzica si culturi diferite. ne-au povestit cum a fost in santiago la cutremur – se pare ca au picat doar acele cladiri care erau foarte distruse de vreme, deloc renovate si care oricum aproape ca stateau sa pice si fara ajutor. in sud situatia e inca tragica. multi oameni au ramas fara case si sunt multi tineri care fac voluntariat (si sora manuelei lucreaza cu un ong in sud care ajuta comunitatea gay care nu a reprezentat o prioritate pentru stat si care sunt lasati sa se descurce singuri), dar in santiago se pare ca nu prea avem cum sa ajutam. totusi, vom incerca sa gasim un ong care aduna haine pentru sinistrati, ca sa putem dona ce avem (chiar daca nu avem mult, poate ajuta pe cineva). am plecat de la sandwicherie spre un local, un fel de santiago social club, zice tako, un fel de restaurant cu trupa live si ring de dans, unde se canta si se danseaza cueca, specific chilean. aici ne-am intalnit cu doi prieteni de-ai lor, am povestit cu ei si am ascultat primul artist, un pianist in varsta, orb, care tinea publicul numai in aplauze. se pare ca este o adevarata legenda aici si i se spune aladin pentru ca apare mereu atunci cand se deschide o sticla. locul pare vechi, dar am aflat ca nu are mai mult de 10-15 ani. a fost deschis de fiul unui musician cunoscut tocmai din dorinta de a reinvia traditia si a o pastra pe viitor. peretii sunt izolati cu cofraje de oua, colturile camerei au funde galbene, mese au fete de mese colorate, iar o tanti se plimba printre ele si vinde batiste pentru dans. aici se canta si danseaza cueca urbana, pentru ca oamenii, tineri si varstnici (si evident, cel mai in varsta nene a dansat cele mai multe fete si femei) nu sunt imbracati in port traditional, ci au tricouri sau camasi, blugi sau fuste. de la prima cueca, jumatate din sala s-a ridicat in picioare. si el si ea trebuie sa aibe cate o batista care e manuita cu talent si face mult la impresia artistica. dansul seamana cu felul in care porumbeii se curteaza, si devine tot mai rapid si mai zgomotos, de-a lungul celor 3 dansuri de mai putin de 2 minute fiecare, pe care trebuie sa le dansezi cu un partener. invitatiile se fac fie aratand batista, fie cu privire si o miscare discreta din cap. partenerii nu se prea ating, danseaza unul in jurul celuilalt, se privesc mereu in ochi si, la final, se iau de brat. e foarte interesant si foarte frumos sa vezi tineri in blugi si tenisi, cu dreaduri sau parul roz, ca danseaza cu aceeasi placere ca si domnii si doamnele frum imbracati sau bunicii care sunt inca tineri in suflet. am stat pana aproape de ora 2 acolo, am gustat piscola (pisco + cola, care noua ni s-a parut mai mult a rom cu cola) si vedeta locului: terramoto (cutremur, pentru ca dupa ce il bei simti ca se misca pamantul sub picioare), care este o combinatie gustoasa de pisco, rom si inghetata de mango, o bautura dulceaga, care pe cat ne-a speriat, nu ne-a cutremurat deloc. 🙂 am plecat de acolo cu sentimentul ca am gustat dintr-o buna bucata de cultura chileana, ne-a placut mult si ne-a parut rau ca nu luasem aparatul foto. ne-am intors acasa si ne-am instalat pe salteaua din sufragerie unde urma sa fie canapeaua noastra. am adormit cu cele doua pisici roind in jurul nostru si ne-am trezit cu ele dormind pe picioare.