zi de mers cu avionul…


la multi ani de martisor!!! 1 martie cu mult soare!!!
am schimbat luna… deja martie, deja primavara, deja ne indreptam spre japonia. inainte de plecare, tokyo mi se parea atat de departe. vorbim cu cei de aici ma gandeam ca va trece mult pana ii voi vedea, dar timpul a trecut incredibil de repede. am dormit numai cateva ore si ne-am trezit ca sa plecam la aeroport. am facut dus pe la 6, ca sa nu tinem dusurile ocupate pentru cei din guesthouse care mergeau la lucru si apoi am luat micul dejun cu isabelle si am impartit un mango incredibil de bun, cumparat de pe strada cu o zi inainte.
tuk-tukistul cu care vorbisem sa ne astepte la 8 nu a venit, asa ca pe la 8.20 am luat un altul. se poate sa fie si o chestie de cartiere sau hoteluri. soferii par organizati de cate un serif de trib cu care negociezi, dupa care te repartizeaza la cate un sofer. asa vezi grupuri, grupuri in fata fiecarui hotel. ne-am imbratisat cu rudi, isabelle si sovy si ne-am promis ca vom pastra legatura. suntem putin tristi ca plecam, mai putin tristi decat ieri, cand am mai trecut o data prin momentul despartirii de cambodia, dar oricum ne vor lipsi filmele stupide de pe drumurile cu autobuzul, sau videoclipurile tip karaoke a unor cantece chinezesti, zambetele vecinilor de drum, ochii expresivi ai copiilor, femeile frumoase si delicate, fructele incredibile, natura si locurile atat de salbatice (in sensul bun al cuvantului), mirosurile de flori care apar neasteptat si viata simpla. am ajuns la aeroport si, nu dupa mult timp, am putut face check-in-ul. sunt foarte multi turisti, majoritatea calatorind tot in tarile vecine, dar cu avionul, cu ca restul colegilor nostri de hostel care merg cu autobuzul. dupa ce am scapat de rucsacul de 80 de litri si 21 de kilograme, am platit taxa de aeroport si ne-am indreptat spre vama. aici am fost intorsi pentru ca uitasem sa completam un formular mic, capsat in pasaport, cu numele nostru :p nu a durat mult, undeva sub un minut si ne-am intors la vamesi. la mine a mers repede. tako a fost directionat la alt vames care a inceput sa ii spuna ca nu ii gaseste viza, ca nu are viza, etc. auzisem de povestile in care vamesii te chinuie asteptand mita si ne-am dat repede seama ca despre asta era vorba. oricum, iesind din tara, toata povestea era total absurda dar vamesul, un nene mai plinut la vre-o 50 de ani, insista ca este o problema. i s-a stins vocea cand am scos din bagaj copia la viza (si ce ne-am bucurat ca am facut multe copii dupa toate actele). a luat-o si ne-a zis ok in acelasi moment. ne-a cam scos din sarite dar am avut macar satisfactia de a-i inchide gura la final. invatatura noastra: cat mai multe copii dupa acte, in locuri diferite, in bagaje diferite, pentru ca nu se stie niciodata cand mai ai nevoie de ele.
am apucat doar sa rasfoim niste carti intr-o librarie din aeroport si sa plecam spre poarta de imbarcare. in avion am motait un pic, dar fiind asa de obositi drumul ni s-a parut destul de scurt. in hong kong am avut numai 40 de minute intre zboruri, asa ca, pana am gasit poarta si am mers la toaleta, oamenii deja se imbarcau spre tokyo. am avut iarasi un avion mare, cu program tv variat. ne-am uitat la cate un film, am ciugulit un pic din mancarea de pe avion si, dupa o tura de turbulente serioase, care a durat aproape 40 de minute, am ajuns la narita, aeroportul international din tokyo. nu e chiar din, pentru ca, ca sa ajungem la cazdele noastre ne-a luat aproape 4 ore. in japonia era 21.20 cand am ajuns. trebuia sa ne grabim ca sa prindem ultimul tren si apoi ultimul metrou catre cealalta parte a orasului, unde urma sa stam. la vama, pe langa deja obisnuita poza, ni s-au luat amprentele!!! am vazut mai tarziu ca este o procedura destul de comuna in japonica si am inteles ca s-a introdus acum 2-3 ani. am trecut repede de vama, ne-am luat bagajele si am fugit spre gara. aici am dat peste functionari foarte de treaba care ne-au ajutat sa cumparam bilete si ne-au aratat incotro e peronul. reteaua de transport in comun din tokyo este extrem de complex si complicat. cum nu aveam harta statiilor, nu stiam inca directii si alte nebunii (desi le vazusem online, nu le aveam printate), ne-am bazat numai pe indicatiile date de akino, sotia lui goyo, cuplul de indonezieni la care urma sa stam. am prins trenul si am mers aproape o ora jumatate. in statie am iesit si am cautat metroul. aici trebuia sa cumparam bilete de metrou. poti face asta numai de la masini automate care, in acea statie, nu aveau varianta in engleza. ne asteptam sa putem plati cu cardul. din cauza ca ne-am grabit foarte tare, nu am apucat sa scoatem yeni si aveam numai cativa euro pe care nu ii puteam schimba niciunde. ne-am uitat putin dezorientati si, total intamplator, am oprit un tanar care, in costum, parea sa nu se grabeasca ca si ceilalti pasageri si manca o inghetata. i-am explicat unde vrem sa ajungem si ca nu ne descurcam cu biletele. ne-a zis ca nu vorbeste prea bine engleza dar sigur ne-a inteles problema. ne-a zis ca nu putem plati cu cardul biletele si ne-a dus langa un atm. aici nici o versiune in engleza. numai caractere japoneze… ne-am panicat un pic. desi plecase dupa ce ne-a dus in fata atm-ului, cred ca tanarul nostru ghid a vazut ca dureaza cam mult ca noi sa ne descurcam si a venit inapoi sa ne intrebe daca suntem ok. i-am zis ca nu intelegem nimic si l-am lasat pe el sa incerce sa scoata bani. nu a reusit nici el. ne-am panicat un pic pentru ca urmau sa treaca ultimele metrouri si noi nu puteam sa cumparam bilete. distantele sunt foarte mari in tokyo, iar taxiurile infernal de scumpe. l-am intrebat daca mai stie si alte atm-uri. cand s-a uitat la ceas si a vazut ca e anuntat ultimul tren, si-a scos portofelul si ne-a intins niste bani. i-am spus ca nu putem sa acceptam si ca ne descurcam noi cumva. el a insistat si ne tot arata ceasul si pana am sunat-o pe akino sa o intrebam ce optiuni avem daca pierdem ultimul metrou, ne-a cumparat bilete. nu ne-a venit sa credem. eram in stare de soc si el ne tot zicea sa ne grabim, intinzandu-ne biletele si impingandu-ne incet catre intrarea. i-am dat o carte de vizita si l-am rugat sa ne sune sau sa ne scrie si sa ne intalnim sa ii dam banii inapoi. nu credem ca o va face, dar ne-a lasat fara cuvinte… si a cheltuit cam 8-9 euro cu biletele noastre. am asteptat ultimul metrou. l-am prins pe cel dinainte, la 2 minute distanta, dar pe drum ne-am dat seama ca este un express care nu se opreste in toate statiile. am intrebat un alt tanar in metrou. avea in jur de 30 de ani si era imbracat foarte funky, asa ca am presupus ca stie engleza. nu stia. dar a fost atat de dragut, incercand sa ne explice ce trebuie sa facem, inca a inceput sa ne deseneze pe carnetel cum trebuie sa trecem de pe un peron pe altul… liniute, cerculete… oricum, nu am inteles nimic… cum stateam si ne uitam la harta, un nene imbracat mai sportiv, dar plin de branduri, la vre-o 50 de ani, s-a apropiat de noi si ne-a intrebat daca ne poate ajuta. ne-a explicat ca la urmatoarea statie trebuie doar sa schimbam peronul si sa luam alt tren, in aceeasi directie si ne-a urat bun venit in japonica. am fost foarte emotionati de felul in care ajutati in noaptea asta. nu ne venea sa credem cat de amabili, draguti si saritori sunt oamenii aici.
am ajuns in statia noastra, care e practic penultima statie a liniei mov. suntem la granite tokyo-ului si ca sa traversam orasul pe diagonala cu toate mijloacele astea de transport rapide ne-a luat aproape 4 ore! eram rupti si aproape ca am atipit in metrou. toti ceilalti oameni dormeau si ei. ne-a mirat cat de multi oameni la costum mergeau acasa la ora asta… era 1 dimineata si ei atunci mergeau spre casa. pe langa asta, toti cu telefoane dreptunghiulare, cu clapeta, cu multe accesorii pe ele, pe care le deschid in momentul in care s-au urcat in metrou.
cum am iesit, akino ne-a reperat (si ea s-a intors atunci din campus, pentru ca studiaza aici) si am facut cunostinta. la iesirea din statie, goyo, sotul ei, ne astepta cu o umbrela. da, a plouat de cand am ajuns si era destul de frig. si el face un mba online si s-a mutat in japonia ca sa fie aproape de akino, cu care s-a casatorit acum un an si jumatate. sunt foarte tineri si sunt impreuna de 5 ani, dar au stat in acelasi loc, adunat, numai 2 luni inainte sa se casatoreasca. sunt amandoi musulmani si spun ca respecta religia. se roaga de 5 ori pe zi, nu au mancat niciodata porc si nu beau. dupa vreo 15 minute de mers, ajungem la casa lor. un apartament foarte mic pentru noi, dar considerat maricel dupa standardele japoneze. intri direct in bucatarie (practic un hol standard al apartamentelor romanesti, care in stanga are bucataria iar in dreapta doua usi: una catre toaleta si una catre cada de dus) iar de aici se fac doua usi glisante, tipic japoneze, care dau in cate o camera de vre-o 4m patrati. e deja 2 si suntem rupti. mai povestim cu ei si aflam ca akino a fost in aiesec si a facut un traineeship in finlanda, iar sora mai mare a lui goyo a ajuns chiar in aiesec international. povestim de calatorit si indonesia si de romania. ne spun ca trebuie sa mergem la kyoto pentru ca e un oras superb (noi aveam semne de intrebare legate de calatoria asta la kyoto dar se pare ca merita si banii si oboseala). e foarte frig dar avem un calorifer electric. ne bagam in saci si adormim aproape instant.

aproape ultima zi in cambodia


la multi ani, atti!!!!
astazi ne-am trezit un pic stresati de starea vremii din japonia si cu gandul ca trebuie sa plecam la aeroport. am fost putin tristi luandu-ne la revedere de la hostel si de la cambodia, dar cu siguranta avem motive multe sa ne intoarcem aici. nu stiu de ce am avut asta asa de bine intiparit in minte, ca in 28 plecam, pentru ca ne-am uitat peste bilete de cel putin 2 ori fiecare, verificand ora exacta de plecare si sosire in japonia, schimbul din hong kong si toate celelalte detalii… nu am facut deloc click la data… am plecat de dimineata spre aeroport. a fost destul de greu cu bagajele pentru ca inca ne dor umerii si spatele de la bronzul fortat pe care l-am primit in apa. am ajuns la aeroport si ne-am facut comozi. nu apareau decat zborurile pana la 10.30. am tot asteptat. am verificat ce alte proceduri trebuie sa urmam si am aflat de taxa de aeroport de 25 de dolari, despre care nu aveam nici o idee. am postat ultimele zile, am putut urca poze, am verificat mail-urile si am scris couchsurferilor din japonia. in jur de 10.00 m-am mai uitat o data pe bilet. m-am inverzit si am ametit cand mi-am dat seama ca plecam abia maine. nu mi-a venit sa cred ca am patit asta. e drept ca suntem destul de deconectati de data si zilele saptamanii… dar totusi!!! intr-un fel ne-am bucurat ca mai ramanem o zi, ne-am intristat ca am aruncat pe geam banii pe doua drumuri de aeroport si ne-am intors la top banana. aici nu mai au camere libere dar ne lasa sa dormim intr-una din sufrageriile lor. stam blegi sub ventilator si ne bucuram de umbra. e ingrozitor de umblat pe caldura asta, direct sub soare. multi europeni sunt arsi numai de la mersul pe jos. urmarim noutatile despre vreme, despre valurile asteptate in japonia si incercam sa ne conectam cumva la internet, fara sa platim, ca sa comunicam cu couchsurferii care ne asteapta maine. nu reusim si cred ca nici mesajele noastre nu ajung la destinatie si nici nu putem primi sms-uri.
am stat sub ventilator cu cnn-ul pornit. ne-am intalnit cu oameni si am povestit despre calatorii si culturi. am cunoscut-o pe isabel, o frantuzoaica de 44 de ani, profesoara de franceza, cu master in franceza pentru studentii straini. tocmai si-a dat demisia din malaezia si acum calatoreste pentru 3 saptamani. a stat 3 ani in japonia si a predat acolo. povestim despre calatorit si tari timp de ore si ore. a vrut astazi sa mearga la un orfelinat din afara orasului, insa autobuzul a lasat-o departe si nu a reusit sa ajunga la el. in procesul de cautare s-a prajit tare la soare si e rosie ca racul – cam cum aratam noi acum 2 zile. vom sta toata noaptea in sufragerie asa ca e mai bine daca socializam cu lumea care ne va gasi in acelasi loc dimineata :). oamenii aici vin si pleaca aproape constant. sunt obisnuitii locului, care sunt ca acasa aici si lumea ii trateaza ca atare. intr-un fel e obositor, dar poate fi si extrem de placut sa faci parte dintr-o comunitate atat de mare si de pestrita. ne tot uitam la stiri pana aflam ca avertizarile de tsunami au fost ridicate de catre meteorologi si, mai nou, de tsunaminologi. tako atipeste, asa ca nu mai iesim in plimbari foarte lungi. e foarte foarte cald afara, chiar si pentru oamenii locului este neasteptat de cald. sovi este asteptat in aceasta seara cu nerabdare de rudi. e destul de obosit si si-a luat job-ul foarte in serios, in lipsa managerului 🙂 este extrem de amabil si pozitiv. multumeste mereu si se vede, in felul in care se poarta, ca budismul a avut un efect pozitiv asupra lui. tot mai multa lume se strange, desi speram sincer sa fie o seara mai linistita, fiind duminica. nu ne deranjeaza pentru ca sunt oameni cu care ai ce povesti mereu, pe orice subiect. timpul trece surprinzator de repede si ajungem sa ne facem comozi pe canapeaua pe care urmeaza sa ne petrecem noaptea. tako atipeste si ma bucur mult ca poate sa doarma in galagie si ca, macar el, va fi odihnit maine. eu am depasit limita de oboseala si acum imi vine sa fac curat. rudi face acelasi lucru si radem de ce poate scoate oboseala din oameni… sovi se intoarce cu prietena lui, care e gravida, din singura excursie din ultimii 8 ani. in 2002 a facut guesthouse-ul impreuna cu tatal sau. povesteste ca el avea o idee putin diferita de a lui si ca sigur nu i-ar placea sa stie ca aici se bea si se fumeaza. dar tatal lui este in state, impreuna cu sora lui mai mare. spera ca atunci cand va veni in vizita sa fie mandru de el si ca america ii va schimba perceptia asupra chefurilor :d.
dupa mai multa nebunie, rudi se aseaza langa noi si incepem sa vorbim. povestim despre analiza tranzactionala, despre oameni si felul in care isi traiesc viata, despre budism si cum a ajuns in india. desi in primele zile nu a vrut sa ne spuna mai nimic despre el, incepe sa povesteasca despre cum a calatorit in sudul indiei si cambodia. acum 4 ani a avut un accident in cambodia care l-a paralizat de la gat in jos. a fost in coma pentru o perioada buna. s-a trezit din coma, pur si simplu, si, desi stie ca suna ciudat, spune ca a facut asta dupa ce a avut o viziune cu o femeie care i-a spus ca va fi bine. a doua zi, speriat de serviciile din spitalele cambodiene, a plecat inapoi in state. aici se pare ca a tot avut cosmaruri si vise si avea senzatia ca innebuneste. se pare ca visa un loc si o data cand trebuie sa se intoarca in india. si asa a facut. a gasit pe internet locul din vis – undeva in nordul indiei – si e acolo de ceva vreme, dupa ce a cunoscut si a vorbit cu mai multi lama despre visele lui si alte intamplari ciudate care cred ca arata si mai ciudat puse pe hartie (in cazul meu word :)). acum ar fi trebuit sa mearga inapoi in india de aproape 3 luni. i s-a propus sa fie lama si i se pare o decizie cu foarte mare greutate. povesteste despre budism intr-un mod foarte natural si fara sa incerce sa ma convinga de credinta. spune despre el ca nu este un budist credincios, dar ca oamenii pe care i-a cunoscut l-au ajutat sa descopere frumusetea si simplitatea lucrurilor. nu, nu pare a fi nebun; cred ca avut niste experiente puternice si e constient ca unele pot parea cel putin ciudate, dar si-a gasit echilibrul si senitatea in budism. mai ales venind de la un new yorkez, e destul de usor de inteles si de apreciat 🙂 oricum, dincolo de religii si credinte, pozitivismul lui, felul in care se poarta cu toti din guesthouse si fata mereu zambareata (prezenta la multi calugari pe care ii vezi aici pe strazi) nu poate decat sa te faca sa te gandesti ca este un om impacat cu sine si cu multa liniste interioara. ceea ce e de admirat, indiferent ce alegi sa crezi.
petrecerea continua tacit, chiar daca sovi si rudi au mers la culcare, ceea ce inseamna ca frigiderele sunt inchise, si atunci cand crezi ca urmeaza o oaza de liniste, doi-trei oameni apar din intuneric si incep sa povesteasca. noroc ca nu au de baut. sunt nevoiti, intr-un final sa plece. oricum strada e una plina de localuri de la care poti auzi muzica in surdina si multi vorbitori de limba engleza, iar sufrageria e practic o terasa acoperita… ar fi foarte placut afara daca nu am avea soparlita si tantari. Cu ventilatorul, din nou, imi aduce aminte de o noapte torida de vara in Timisoara si mi-e dor de mirosul de casa, desi si Cambodia are plante care te suprind prin mirosurile dulci si diafane. O sa ne gandim cu drag la locurile de aici si la starea pe care am avut-o calatorind. Cambodia merita vizitata pana nu va fi invadata si mai mult de tot ce e vestic si sper ca in anii care vin sa redescopere ce e khmer.

inapoi la top banana

ne-am trezit la ora 8. dupa aproape 12 ore de somn ne simteam bine si eram gata de iesit pe plaja. soarele inca nu era foarte puternic si autobuzul nostru pleca la 12.30.
am facut un dus, ne-a pregatit bagajele, am urmarit niste stiri pe cnn si am mers sa bem o cafea si sa luam micul dejun. tako a incercat vaca cu legume si orez, eu supa cu taitei si legume. bune amandoua, dar nimic special. ne-am mai plimbat un pic si imediat s-a facut timpul sa plecam. sihanouk ville este o statiune foarte turistica. daca nu am fi avut bamboo island probabil nu ne-ar fi placut. apuci sa vezi si partile urate ale turismului in asia. multe locuri de masaje, multi barbati de varsta a doua si a treia cu fete asiatice foarte tinere, parinti care isi ofera copiii, multi turisti veniti numai si numai pentru droguri si asta urateste locul. majoritatea barurilor sunt detinute de straini, asa ca toata distractia este cat se poate de vestica fara sa simti cultura locala in vre-un fel. foarte multi nemti, australieni, englezi, americani,… hotelurile mai mari au de obicei si o gramada de business-uri conexe: tururi, transport national, barci, ghizi, soferi, super-marketuri. e comod pentru turisti si ei fac o gramada de bani, mana de lucru fiind foarte ieftina.
cambodia este locul in care oamenii sunt inca exploatati, viata unui om nu costa mai mult de 2000 de dolari (asta pentru turisti, pentru localnici fiind si mai putin), daca esti bogat poti face orice fara sa fi tras la raspundere si daca esti sarac, este aproape imposibil sa iti schimbi pozitia sociala. chiar daca au scapat de razboi, sunt inca un popor chinuit de tot ce e vestic si corupt. mita, ca si in india, este ceva comun si asteptat. de la primirea vizei, in aeroport, trecerea pe rosu, pana la importuri si alte situatii mai importante, toate se pot cumpara, si uneori chiar si cu preturi modice. majoritatea sunt inca foarte saraci; nu vezi mizeria din india, dar nici aici, la sate nu e chiar curat si poti vedea in casele oamenilor… nu au prea multe. hainele traditionale… sunt destul de simple. spre deosebire de compleurile asortate si delicate ale indiencelor, cambodienele au compleuri simple, formate din camasa si pantalon, cu modele destul de simple si, de obicei, aratand ca o pijama. in piete gasesti textile superbe, care se vand la metru sau in bucati de cate 4 metrii. cu siguranta ca mai demult le foloseau pentru rochii si fuste. acum traditia nu se mai vede la fiecare pas si singura constanta este esarfa cu patratele, in diferite combinatii de doua culori, dar de obicei cu rosu si alb.
ne bucuram ca apucam sa mai vedem un drum in timpul zilei. pe cat regretam ca plecam de la mare si ca n-o sa mai apucam sa facem o baie in apa superba, ne bucuram ca apucam sa mai vedem un pic din viata de la sat, chiar daca in viteza autobuzului. avem cel putin 4 ore si ceva de drum… mereu primim numere la scaune, desi tot timpul se incurca si ajung sa vanda aceleasi scaune de doua sau trei ori. aerul conditionat bate din nou destul de tare; cu toate astea, e greu sa fixezi directia perfecta si fie transpiri de cald, fie iti e prea frig. oricum, stau cu ochii lipiti de geam si e usor sa te lasi hipnotizat de verde, albastru, maro, gri, portocaliu… atatea imagini frumoase, simple si totusi complexe si atat de expresive. copii facand baie, jucand volei, femei pregatind mancare, tinere leganate de hamace, fructe si legume scoase la strada pentru vanzare, vaci tavalite prin namol, pescari cu barcile lor, dealuri inalte de un verde dens si pamant rosu, praf, langa autobuz. sper sa nu uitam imaginile astea prea curand. multe resorturi retrase si zone ingradite, langa sate simple, cu o singura strada, muncitori, copii care merg la scoala sau vin de la scoala imbracati mereu in camasi albe si sorturi sau fuste albastre, toate se imbina intr-un colaj foarte fermecator. orele trec, astfel, mult mai repede, si la o ora jumatate de phnom penh ne oprim intr-o parcare. o vad pe o tanti care vinde fructe la marginea drumului si mergem direct la ea. e localnica si probabil nu are voie in parcare, asa ca sta fix la intrare. cumparam mango mult mai ieftin si ne intelegem prin semne foarte usor. ne manjim de sucul dulce si ne pica foarte bine fructele de aici. gustul nu se compara cu cel de acasa si fructele sunt mai coapte si multi mai dulci, mai zemoase, mai putin atoase. pe masura ce ne apropiem de capitala trecem pe langa mai multe fabrici de textile si (banuim) de haine pentru ca ies din curtile bine pazite mii si mii de femei. in functie de fabrica sau de sectie, poarta altfel de bluze. se urca in masini – microbuse, camionete – si calatoresc in picioare si chiar pe acoperis. e aproape ora 5. in fata fiecarei fabrici exista cate o mica piata care ofera muncitoarelor tot felul de mancaruri si produse. strazile devin tot mai aglomerate pe masura ce ne apropiem de oras. tot nu ne vine sa credem cum se poate circula aici. ideea e sa nu-ti fie frica, sa nu mergi cu viteza si sa ai tupeu. cumva, traficul functioneaza lin, oricum, mai lin decat in india.
am ajuns in statia de autobuz si am negociat un tuk-tuk pana la top banana. cat de natural ne-am simtit venind inapoi aici. oamenii sunt foarte draguti si deschisi, mereu cunosti noi si noi oameni, pana acum, toti foarte de treaba. pe langa sovi, patronul, si rudi, americanul stabilit in asia si niciunde, mai sunt doua femei care fac curat, dintre care una are o fetita, un bucatar si un sofer de tuk-tuk. toti, mai putin fetita, vorbesc engleza suficient de bine cat sa porti conversatii cu ei. spre deosebire de sambo, ei au avut mai mult de ales in ceea ce priveste locul de munca. bucatarul, desi are numai 27 ani, a lucrat in restaurante de 8 ani si si-a permis luxul de a schimba locul de munca dupa bunul plac. familia lui e in siem reap. Mai are o sora si un frate, o bunica si un unchi. nu stie sa ne spuna ce se poate numi mancare traditionala khmera si spune ca probabil numai bunica lui mai stie sa gateasca traditional. el si sovi sunt singurii care stiu sa scrie. cum sovi e plecat in vacanta in laos, l-am rugat pe el sa scrie in caietul copiilor din clasa mamei mele. Nu intelege nici el foarte bine conceptul de incalzire globala, dar, impreuna cu rudi, incercam sa ii explicam la ce se refera. e entuziasmat ca ceea ce scrie el va ajunge inapoi la copii si am promis ca le vom trimite o poza cu ei alaturi de caietul umplut.
e sambata seara si multi se pregatesc sa iasa. noi nu prea suntem in stare de chefuit si ne mai bucuram de energia pozitiva a locului si ne uitam la documentare despre cambodia, rasfoim carti din biblioteca guesthouse-ului si primim o carte in schimbul uneia pe care am gasit-o in siem reap. e o carte scrisa de o supravietuitoare a regimului khmer rouge si sunt nerabdatoare sa o citesc.
pana la urma, dupa ce un grup de straini au venit la hostel pentru bere, putini ajung sa plece si stam la povesti pana tarziu. tinerii care au venit lucreaza toti la compania unui olandez care are o afacere cu panouri solare. se pare ca un business infloritor, mai ales pentru zonele rurale. face mult sens avand in vedere faptul ca majoritatea satelor nu au electricitate si bransarea nu este o optiune financiara pentru cei de aici. alti vecini de camera lucreaza in presa si auzim povesti, stiri si informatii despre lumea presei de aici. se pare ca pentru presa straina si mai ales pentru cei care vand povesti la ziare din europa, viata este destul de roz si se pot bucura de liberatate, in ceea ce priveste scrisul. pentru presarii locali, libertatea e mai putin reala si articolele sunt cenzurate.
ne-am culcat pe la 2-3, asta si pentru ca, dupa ce am vorbit acasa, am auzit de cutremurul din chile si ne-am uitat la televizor ca sa auzim stiri. suntem putin ingrijorati, dar suntem siguri ca, daca pericolul e mare, zborul va fi reprogramat.

bamboo island


am plecat din siem reap si suntem foarte fericiti ca am vazut cu ochii nostri monumente despre care am vazut atatea documentare. sunt foarte fericiti si norocosi si ca l-am cunoscut pe sambo si ne-ar fi placut sa stim khmera cat sa putem vorbi cu el. am tot discutat despre el si ne-a ramas cumva in minte. ne-a placut mult si speram doar ca va avea o viata frumoasa. desi se poate considera ghinionist – traieste departe de familie, nu a facut scoala, nu se poate gandi la un apartament al sau, un tuk-tuk al sau – parea fericit si gasea fericirea in lucruri mai mici – noua geaca de ploaie si vant primita de la hotel, cate 1 dolar primit de la turistii pe care ii plimba, faptul ca are un job sigur. oare cum va fi peste ani? ne-am strans mainile si ne-a salutat cu goodbye my friends. sigur ne vom gandi si la el cand ne vom gandi la cambodia.
am ajuns la 6 in autogara din statiune. eram adormiti si buimaciti si intampinati de o mare de soferi. de fiecare data cand un autobus se apropie de o statie sau da semne de oprire, ca sa nu mai vorbim de autogari, de nicaieri apar zeci de soferi care isi repereaza si striga clientul (un fel de pui, ala-i al meu) si chiar daca inca nu ai apucat sa iti iei bagajul, nici nu te-ai trezit bine si nici nu stii unde esti, ochi atintiti, sir, mam, tuk-tuk, de peste tot… am aflat de la un englez care e strada pe care ar trebui sa gasim mai multe hoteluri si am pornit in colo. am ajuns pe o strada destul de fada, intr-adevar, numai cu guesthouse-uri si destul de aproape de mare. preturile erau mari si am coborat pana pe plaja. multa mizerie, bar langa bar, cu turisti obositi, care dormeau pe plaja… da, cu siguranta noptile nu sunt linistite aici. la sfatul tuk-tukistului, am mers la un alt guesthouse, ceva mai departe, si acela la 3 minute de plaja, dar la strada. un complex foarte mare de bungalouri, cu o terasa-restaurant in mijloc, plin ochi, urmau sa aibe cateva camere libere, asa ca am asteptat la o cafea si niste ochiuri prajite pana ne primim camera. meniul foarte generos, cu mancare multa si ieftina, cu chelneri atenti, care porneau ventilatoarele imediat ce te asezai la masa, care verificau comanda, isi aduceau nota frumos scrisa cu tot ce ai comandat, … nota 10 la servicii. aici camera e mai modesta in ceea ce priveste curatenia decat in celelalte doua locuri, dar tot extrem de suportabil si incoparabil fata de experienta india. in camera, pe langa ofertele de autobuz, multe anunturi cu stop human trafficking, sau cele impotriva molestarii copiilor. ni se pare ciudat pentru ca niciunde altundeva in cambodia nu am vazut astfel de anunturi.
aerul e fain, lumea foarte colorata, reggae la fiecare terasa si toata lumea pare sa stie versurile. plecam spre plaja si aici barurile inca nu sunt deschise. e inca foarte devreme si chelneri curate podele, scutura pernele. apa e foarte curanta, de un albastru-turcoaz deschis, dar cu destul de multe sticle, pungi de plastic, conserve de bere si alte ambalaje. nisipul e extrem de fin, aproape de textura grisului, dar sunt foarte multe barci si pe cat vrem sa ne aruncam in apa calduta, parca nu ne vine sa o facem aici. ne gandim sa inchiriem un motor si sa mergem la 10 km, pe plajele din outres, care am auzit ca sunt mai frumoase. vedem 3 barci cu oameni in ele. inainte sa plecam, intrebam un turist pe ce barca se urca si aflam ca este un tur de insule. ne hotaram sa mergem si noi. ne urcam in barca si am plecat! suntem cu 4 italieni mai in varsta si trei tineri: doi canadieni si o spanioloaica care urmeaza sa ramana pe una dintre insule. nici nu stim pe ce insule mergem… aflam ca destinatia principala este bamboo island si cei trei vor ramane acolo. prima oprire este langa o insula mica si stancoasa. obiectivul e snorkeling. mai multe barci arunca ancora si, rand pe rand, turistii sar in apa cu ochelarii oferiti de organizatori. apa arata superb. italienii din spatele nostru comenteaza in continuu si despre toata lumea. cu siguranta nu isi dau seama ca intelegem ce vorbesc si incercam sa ii ignoram. doi dintre ei sunt destul de bine-facuti, asa ca barca se inclina ciudat de mult cand vor sa coboare sau sa urce. tako sare primul in apa si apa e numai buna de balaceala. eu nu am intrat pentru ca eram prea ocupata cu aparatul foto. dupa vre-o 10-15 minute am plecat spre bamboo. desi par aproape, toate insulele astea iau ceva timp … ori sunt mai departe decat par, ori barcile merg extrem de incet.
am ajuns acolo. era exact ce ne dorisem. foarte putina lume pe insula, cateva bugalouri si un singur restaurant si in rest plaja si apa de o culoare cum vazusem numai in poze. apa foarte foarte calda. singurul pericol – aricii de mare. apa era asa de curata incat era destul de usor sa ii vezi, trebuia doar sa ai grija. nisipul ca faina, apa calda… excelent. singura problema (la care nici nu ne gandisem pana atunci) era ora total nepotrivita pentru asa ceva. am ajuns pe insula la 11 si urma sa stam pana la 3. exact intervalul nepotrivit. oricum, la cat de superb a fost, merita un pic de piele arsa. am inceput sa ne balacim si, cand am simtit deja soarele arzand, am mai iesit un pic la umbra sau, varianta tako – baie imbracat. nu ne venea sa credem ca suntem acolo si ce frumos putea sa fie. am trecut printr-o mica jungle pe partea cealalta a insulei. apa era putin mai mare si nisipul scotea sunet de scartait de zapada sub picioare. nisipul ardea atat de tare incat nu putei sa mergi fara slapi. partea ciudata este ca in spatele restaurantului de pe partea asta, am vazut ce parea a baza militara – vre-o trei tancuri, niste jeepuri de armata… foarte ciudat. putin mai departe, niste calugari budisti venisera si ei la plaja. statea la umbra si se uitau la ciudatii de turisti cum se balaceau. am mancat mango copt si mango crud. ultimul, cu un gust de mar mic foarte verde, se mananca cu un fel de sare de lamaie cu chili. o combinatie ciudata dar cumva placuta.
a fost exact ziua la care visam si am plecat inapoi spre sihanouk ville in jur de 3. planul era ca la 4 sa inchiriem un motor si sa mergem si la cealalta plaja. drumul de intoarcere a fost un pic mai aventuros, sau cel putin nou si italienilor asa ni s-a parut. valurile erau mai mari si barca se misca cam tare. cei doi burtosi tot incercau sa contrabalanseze si sa se opuna valurilor dar prea putin reuseau. abia dupa ce am ajuns pe plaja ne-am dat seama cat de obositi si de arsi suntem. am incercat sa ne conectam la internet la retelele barurilor de pe plaja dar mergeau ca o rasnita si nici o pagina nu se incarca. mi s-au oferit servicii de pedichiura, manichiura, chiar si epilat. eram o ciudata ca refuzam, mai ales cu doua unghii de la picioare – cele mari – cu lac rosu, iar restul nevopsite 🙂 dusul si-a facut treaba pentru cele mici iar pentru cele mari nu am acetona. 🙂 am plecat spre bungaloul nostru ca sa facem dus. eram plini de nisip foarte fin si de sare. ne-a luat aproape o ora si am fi putut merge lejer la culcare la 6. oricat de mult am fi vrut sa facem inca o baie, ne durea pielea si eram rupti. am iesit doar sa mai mancam ceva si sa bem un ceai fierbinte, ne-am luat o sticla de apa si gel de aloe ca sa ne oblojim. ne-am uitat pe national geographic la niste documentare si am adormit pe la 7-8.

angkor wat


ne-am trezit la 4, suprinzator de fresh si odihniti. durerea de cap nu ne-a ocolit dar asta, mai mult ca sigur, din cauza ventilatiei care merge non-stop si care era fix de-asupra capului. ne-am facut bagajul si am coborat in receptia hotelului. si aici patronii au creat obiceiul ca oaspetii si toti angajatii sa se descalte la intrarea in hotel. ii spunem hotel pentru ca e mult mai mare decat guesthouse-ul obisnuit, care este intr-o casa. patroana ne spune ca au deschis numai de un an si ca ar ajuta-o daca am face referinte pe lonely planet 🙂 au proprii lor soferi de tuk-tuk si ne ofera serviciul de a avea un tuk-tuk toata ziua, care sa ne duca de la templu la templu. am ezitat initial, insa dupa ce am cantarit toti timpii de negociere si evitarea situatiilor cand esti vanat de tuk-tukisti, am acceptat. si ce ne-a bucurat la mijlocul zilei pentru asta!!! afara e inca intuneric bezna. soferul nostru (care doarme langa receptie) isi ia repede o camasa pe el si ne pofteste in tuk-tuk. ne spune ca il cheama sambo si da impresia ca stie bine engleza. mai tarziu ne-am dat seama ca stie doar cateva cuvinte si alea foarte bine. in rest nu intelege intrebarile noastre, oricat am incerca sa le reformulam si sa cautam sinonime pentru cuvinte. e foarte umil si isi cere de fiecare data scuze cand nu intelege vre-un cuvant in engleza. ne place mult de el. ieri tako a avut o conversatie cu un alt tuk-tukist de la hotel si, desi acesta stia mai multa engleza, era foarte necioplit si insistent. asa ca suntem foarte norocosi ca il avem alaturi pe sambo. plecam pe strazile intunecate catre angkor wat si tot complexul de temple. desi e 5, vedem multi oameni facand jogging. chiar e placut afara si probabil singura parte a zilei in care poti face jogging fara sa ti se faca rau. vedem multi turisti in tuk-tukuri si avem senzatia ca e o intrecere 🙂 dar sambo ne duce ca vantul si ne bucuram ca niste copii mici cand depasim alti turisti. ajungem prima data la casa de bilete. ne-am mirat ca exista si pass-uri de 7 zile… dupa, am inteles de ce. biletul e individual si vine cu poza. da, avem doua bilete amintire si cu fetele noastre adormite pe ele. apreciem tot mai mult felul fain in care cambodienii sunt organizati si au grija de turism. de aici plecam mai departe in noapte si e extrem de placut chiar daca nu distingem inca nimic, in afara de cativa copaci de pe marginea drumului. vedem turisti si pe biciclete si ne gandim ca trebuie sa fie superb sa stai mai mult si sa tot faci drumuri in parcul asta enorm, unde sunt templele. ajungem la ce arata a fi, cel putin in orele diminetii, o parcare.
stabilim punctul de intalnire cu sambo si pornim pe o poteca de piatra (care am aflat dimineata ca este un pod de piatra peste un lac care merge roate in jurul templului). noroc cu lanternuta de la lucii. ne-a salvat mult pentru ca spre deosebire de mauri (am urcat si coborat multe trepte maure in portugali :)) cambodienii nu au fost la fel de iscusiti in a face trepte si tot drumul pana in fata templului principal al angkor wat-ului a fost o adevarata aventura. erau destul de multi turisti, insa putini aveau lanterne. oricum, am ajuns in fata templului printre primii 100. toata lumea s-a strans in fata unui mic lac cu vedere spre templu si toata lumea astepta rasaritul soarelui. am auzit multe voci si multe limbi vorbindu-se. ceea ce mi s-a parut excelent este ca puteai gasi multi ghizi care sa vorbeasca foarte bine multe limbi. nu am intrebat de romana, dar am auzit si cambodieni vorbind rusa si japoneza si hibru. ne-am gasit un loc confortabil pe o piatra si am asteptat ca templul sa ia contur, pentru ca initial nu vedeam decat negru in fata ochilor. incet, incet, am inceput sa distingem varfurile angkor-ului. partea ciudata este ca, din padurile/jungla din jur, imediat ca s-a facut un pic lumina, au inceput o gramada de sunete de animale. ca si cum ar fi anuntat ca soarele a inceput sa rasara. zgomotul asta asurzitor dar placut a tinut pana cand soarele a iesit cu totul. atunci s-a oprit ca si mutit dintr-o boxa. inainte de a se termina tot spectacolul cerului in culori, am pornit catre templu, ca sa nu prindem valul de turisti (nu ca noi n-am fi fost parte din aceeasi categorie) si sa ne bucuram de liniste in labirintul de piatra. partea centrala este in renovare, asa ca am pornit pe o latura si am inceput sa urcam scarile. treptele sunt foarte inalte si lustruite. sunt greu de urcat si ai nevoie de pantaloni si ghetele sunt de ajutor. ne-am plimbat prin coridoare, am tot intrat in cate o incapere deschisa, fara tavan, cu cate un bazin mare in mijloc. este putin coplesitor, chiar daca sunt numai pietre, cand te uiti mai aproape si vezi toata lucratura, toate basoreliefurile, toate inscriptiile in sanscrita… felul in care bate soarele printre coloane, treptele, curtile interioare, copacii imensi din jungle care imprejmuieste locul… incredibil de frumos si de magic. iti venea sa mergi pe varfuri, sa vorbesti in soapta… chiar daca e un templu religios, sunt putine locurile in care gasesti statui si sunt facute altare. pe de-o parte pentru ca templele au fost devastate si multe statui furate, multe capete de pe basoreliefuri razuite si vandute, de pe alta parte pentru ca budistii care au grija de templu si slujesc acolo cred in viata simpla si lipsita de posesii materiale. altarele sunt mici si localizate in turnuri. statuile au toate straiele divinitatii – sunt acoperite cu materiale de un galben aprins sau portocaliu. e superb sa privesti si nu mai umbrele in orele diminetii, sa simti miros de betisoare si stai pe o piatra. perioada de liniste a trecut repede si curand toate coridoarele erau pline de turisti. de la cate un cuplu cu ghid, pana la grupuri mari de turisti cu casti in urechi si ghid echipat cu microfon, toti asudand si urcand, coborand, facand poze… am incercat sa mergem mereu unde nu era lume, asa ca am pornit sa ne plimbam pe potecile din jurul templului principal. la marginea padurii, aproape de canalul care ingradeste zona, gasesti inca 3 temple, toate in paragina si mai putin cautate de turisti, dar cu extrem de mult farmec. in padure am vazut si case. oameni care fac curat si strang gunoaiele lasate de turisti prin padure, altii care matura frunzele cazute. zona e enorma si padurea foarte deasa si ne place sa vedem cata grija au cei de aici de locul asta. pe aleile pe care am pornit noi trec multi localnici pe biciclete si motoare, majoritatea carand cate ceva catre restaurantele de langa templu. padurea suna foarte frumos. e o intreaga muzica cantata de animale si plante. trecem si pe langa casele budistilor si par sa construiasca ceva. mai departe o casuta in care o tanti se leagana usor intr-un hamac. e atat de linistitor sa vezi cum fiecare casa are cel putin un hamac si lumea il foloseste foarte mult… nu vezi scaune, balansoare, tabureti… ci hamace. excellent! se face ora 11.00 si ni se face foame. suntem agatati de un tanar care ne vara in fata un meniu. altii vin dupa el si incearca sa ne convinga sa mergem la masa lor, cu diferite tertipuri: aer conditionat, salon vip, etc. 🙂 sunt practic mese diferite ale aceleiasi terase mari. toate au acelasi meniu, dar fiecare, cu numar diferit, are alt bucatar si alt chelner. preturile sunt mult mai mici decat in phnom penh. ne luam din nou taitei si un suc. ne uitam in jur pana cand ne e pregatita mancarea. e plin de copii care vand vederi. sunt atat de plictisiti de job-ul asta incat ar putea sa iti rasfoiasca vederile cu o singura mana, uitandu-se dupa urmatorii turisti de atacat. sunt foarte frumosi si isteti. cei de aici par o comunitate foarte unita. nu prea iti dai seama a cui sunt copii mai mici, cei care inca nu pot vinde chestii, pentru ca sunt ingrijiti de toti cei prezenti, luati in brate, mangaiati, gadilati, curatati… cand te astepti mai putin pleaca in bratele unei alte persoane. cei mici au tot felul de jocuri, unele extrem de ingenioase si care nu necesita multa aparaturi. cu o biluta poti face o mega competitie. le urmarim jocul si suntem uimiti de dexteritatea si maiestria cu care joaca un fel de taca cu bile mici. mancarea e foarte buna si ne bucuram de umbra. e foarte cald afara si sub soare ai senzatia ca nu poti respira. invatam sa spunem multumesc in khmera. incercam sa il convingem pe chelner sa ne scrie dar ne spune ca nu stie, pentru ca nu a fost niciodata la scoala. totusi vorbeste o engleza foarte buna. ii multumim inca o data pentru masa si prietenie si plecam mai departe. ajungem sa urcam in cel mai inalt dintre cele 5 turnuri si sa vedem imprejurimile. dupa inca o ora de hoinarit, ne indreptam spre iesire si il cautam pe sambo. noi nu il vedem dar el ne repereaza si vine cu motocicleta langa noi. eram inconjurati de copii care incercau sa ne vanda ba esarfe, ba vederi, ba palarii, ba ochelari de soare. desi la fiecare 2 secunde spuneam nu, multumim nu se lasau induplecati. am incercat orice sa ii convingem ca nu vom cumpara. la un moment dat am spus ca nu am bani si ca toti banii sunt la tako – ceea ce era si adevarat. fetita mi-a zis ca pot imprumuta de la prietenul meu bani. i-am spus ca nu pot. mi-a inchis gura si mi-a zis ca daca vreau, pot, problema e ca nu vreau. da, nu merge tot timpul sa fi politicos. ne-am bucurat ca am pornit cu sambo spre un alt templu si ca suntem la umbra si vantul ne racoreste.
ajungem la bayon, templul nostru preferat. avem o poza printata acasa cu una din fetele de la templu. desi costruit mai recent decat angkor, ridicat de cel mai mare imparat al cambodiei. daca primul a venit cu ideea ca regii sa aibe descendenta divina, acesta a dus ideea la un alt nivel. toate cele 260 de fete, desi diferite, sunt reprezentari ale regelui, contopit cu buddha. locurile sunt mult mai inguste, scarile mai abrupte si mai alunecoase (unele chiar cu semne de urcati pe propria raspundere); unele sunt prevazute cu extensii de lemn, mult mai sigure si mai aproape de scarile cu care suntem obisnuiti, insa nu toate sunt asa. desi foarte inalte, din cauza felului in care sunt construite, templele nu te complesesc imediat. odata ce esti sus, iti dai seama de maretie. bayon are si o terasa superba, te plimbi printre turnuri, vezi fetele atat de aproape si te suprind din toate colturile. chiar daca imense, cu expresia calda, zambetul bland si senzatia de meditatie, fetele iti dau o stare de siguranta si bine. deja e extrem de cald. probabil ora 2 si ne plimbam pe jos pana la urmatrul templu care e foarte aproape. aici padurea e mai deasa si asta face foarte mare diferenta. in jur, din nou mici comunitati. copii care fac baie in rezervoarele de apa, vaci care se racoresc si ele, peste drum, in temnitele unde oamenii asteptau semnele dreptatii, oameni muncind la renovare, doua prietene se cauta de paduchi si isi imopletesc codite. e foarte placut. incep sa ne doara picioarele si sa resimtim oboseala data de soare. nu ne vine sa plecam si acum intelegem de ce ai avea nevoie de o saptamana intreaga aici. e ca o rezervatie naturala, locul e enorm si templele, in locatii diferite si destul de departate unele de altele, sunt conectate de paduri dese si mari, poduri peste rauri si canale de aparare (in care, pe vremea regilor, erau multi crocodili asteptand cate un inamic). langa bayon, un alt templu este inca in refacere. cel mai clar templu construit in forma de piramida, a fost demondat de francezi; o data cu invaziile si razboaiele de aici, insemnarile pieselor au fost arse iar acum au o munca titanica de facut, in a reface puzzle-ul de piramida. bucatile sunt inca asezate in jurul templului, asa cum au fost acum zeci si zeci de ani. multi muncitori lucreaza non-stop, insa munca e grea.
pe cat de mult ne-a placut bayon, suntem curioasi de templul inghitit de copaci – singurul lasat asa pentru turisti. se pare ca majoritatea au fost inghitite de jungla pana arheologii francezi si, mai tarziu, americani si japonezi, chiar si indieni, sa investeasca alaturi de cambodieni in restaurarea lor. ne urcam din nou in tuk-tuk. trecem pe langa alte 3 temple mici. e deja dupa-masa si vrem sa apucam sa vedem copacii in lumina soarelui, chiar daca e foarte cald. ajungem la capatul unui parc si stabilim sa ne vedem de cealalta parte a lui cu sambo. strabatem jumatate din distanta. e cald si praf dar macar putina umbra de la copaci. un tanar vrea sa ne vanda drambe din bambus. ii povestim ca si noi avem instrumentul asta, dar e mai putin interesat de un schimb cultural si vrea doar sa ii cumparam o bucata. ajungem la templu. intr-adevar surprinzator cum copaci atat de mari, atat de inalti, cu radacini atat de groase, pot sa imbratiseze atat de ferm si armonios in acelasi timp, bucatile mari de piatra. templul arata ca dupa un cutremur. parca s-ar fi intamplat ieri, dar cand vezi dragostea dintre copaci si bucatile care mai sunt in picioare, zici ca asa s-au nascut si trait o vesnicie. aici uiti de limba zeilor, de ingerii care danseaza cu bustul gol, de luptele pentru suprematie si putere, despre regi si sotiile lor, despre oameni. aici iti dai seama ca natura detine totul. ca ea te poate lasa ca faci ceea ce poti sa faci sau iti poate interzice asta. aici frumusetea capata o noua valenta si sculptura, oricat de fina si de veche, nu poate sta in competitie cu naturalul care doar traieste. nu stii cum isi seva, cum pot trai asa, dar par atat de determinati sa o faca incat nimic nu le sta in cale. ultimul loc in care am vrea sa fim in caz de cutremur, templul e superb pentru naturaletea lui si pentru ca natura l-a lasat sa supravietuiasca. si aici sunt lucrari serioase de restaurare si se folosesc tehnicile originale. asa ca poti sta sa vezi cum oamenii cioplesc piatra adusa, din cate a aflat tako, din singurul loc in cambodia unde au gasit piatra de acelsi fel folosit in constructiile originale.
plecam de la temple dupa ore bune de mers si transpirat. acum putem sa vedem pe unde am venit de dimineata. pe intuneric, cu ideea angkor wat-ului in minte, totul capata o alta senzatie, iar acum e numai un drum. il rugam pe sambo sa ne duca la un restaurant local, unde putem manca ieftin si bun. ne duce pe o strada laturalnica unde sunt multe restaurante la subsolul caselor. intram intr-unul. povestim, atat cat putem, cu sambo. are 25 de ani, nu are tata, dar mama si fratii lui (o sora si un frate, ambii mai mici) locuiesc intr-un sat de langa phnom penh, adica la 340 de km distanta. nu i-a vazut de 1 an jumate si lucreaza la hotel ca si sofer de tuk tuk de 2 ani. castiga 50 de dolari pe luna si lucreaza toata ziua. nu stim daca primeste si mancare pe langa salar, dar speram ca nu ii iau bani pentru cazare. spune ca nu a fost la scoala si nu stie sa scrie si sa citeasca. incercam sa aflam mai multe despre el si viata lui, dar nu intelege intrebarile si nici noi nu reusim sa le formulam mai istet. mancam impreuna, pentru ca, desi cu greu, a aceeptat invitatia noastra la masa. e un baiat frumos, foarte umil si respectuos. mancam toti trei aproximativ la fel de repede si dupa il rugam sa ne arate orasul si sa dam o tura. chiar asta facem. am iesit afara din oras, am mers pe un fel de sosea principala sau de centura, si la primul rond, ne-am intors :d am vazut cele mai mari si luxoase hoteluri si…. cam atat 🙂 spune ca nu prea sunt alte locuri de vizitat in afara de satul plutitor la care nu avem timp si bani sa ajungem. in drumul spre hotel tuk-tukul a facut pana. am avut noroc ca fix la vre-o 200 de metri era un service ambulant. ambulant nu pentru ca nu erau profi, ci pentru ca erau pur si simplu niste oameni pe marginea drumului care aveau scule si benzina la litru, in sticla de jack, si care iti ofereau primul ajutor, la cel mai inalt standard, la umbra copacului. tehnicienii nu aveau mai mult de 16 ani, dar foarte indemanatici si respectuosi. ne-au adus imediat scaune, ca sa nu stam in picioare cat isi fac treaba. in mai putin de 10-15 minute am fost gata si din nou pe drum. ne batea gandul sa mai tragem o fuga pana la angkor, care se inchidea la 5.30, dar eram deja rupti si ne-ar fi prins bine un ventilator.
am ajuns la hotel, ne-a platit datoria si am facut schimb de carti de vizita cu patroana. am asteptat apoi autobuzul. aveam bilete cumparate pentru phonm penh. stand la umbra, tot vorbind cu alti turisti si gandindu-ne ce mult ne-ar placea sa mergem la mare, ne-am hotarat sa schimbam biletele. initial vroiam rabbit island pentru ca auzisem multe lucruri faine despre ea. din punct de vedere al bugetului si al timpului (urma sa luam un bus de noapte care, speram, sa ne duca pana dimineata la destinatie) sihanouk ville facea mai mult sens, desi auzisem ca e un loc foarte turistic, orietat pe chef non-stop. noi am fi vrut numai sa facem baie, pe o insula, linistiti. oricum, nu puteam pleca din cambodia fara sa vedem marea. asa ca am schimbat biletele si asteptam sa ajungem in autobuzul cu scaune confortabile, care urma sa ne duca pana la 6 dimineata la mare.
pana la urma sambo ne-a dus la statia de autobuz si aici am mai cunoscut cativa turisti care mergeau si ei toata noaptea pana la mare. oricum, toti vroiam sa vina autobuzul ca sa dormim si visam la cele promovate de companie. evident, nu asta am primit, dar cumva avea cu totii banuiala asta, undeva in adancul nostru, dar am sperat pana in ultima clipa. aerul conditionat batea atat de tare incat aveai nevoie de patura; tako si-a facut turban din salul meu; scaunul meu nu se dadea pe spate si am motait cumva chircita si intinsa peste tako; toaleta din autobuz a inceput sa miroasa dupa vre-o 3 ore de mers si era aproape imposibil de respirat, daca nu dormeai; la phnom penh au urcat si vre-o 2 copii chinuiti de parinti care urlau de nervi si oboseala… dar, am ajuns.

siem reap


astazi ne-am trezit la 6 pentru ca la 7-7.15 un microbuz vine sa ne ia si sa ne duca la autobuzul pentru siem reap. apucam sa bem o cafea si busul e jos. chiar mai devreme decat asteptat. ce surpriza placuta! 🙂 mai ridicam doua persoane pe drum si ajungem in autogara. aici asteptam aproape o ora, dar e bine pentru ca apucam sa surprindem cateva povesti a oamenilor de aici. drumul a fost greu; initial aerul conditionat ne-a dat dureri de cap si nu era nici un chip sa il oprim, apoi ne-a fost mult prea cald si aerul nu mai mergea deloc. oricum, o ocazie minunata sa ne uitam pe fereastra (atunci cand nu atipeam), sa vedem sate, case, oameni, vieti. ne-a placut enorm, in ciudat lipicelii si senzatiei deloc placuta, dar cunoscuta noua si din autobuzele romanesti :).
toate locurile in care pot fi si multi straini sunt foarte bine pazite de agenti de paza cu arme. desi nu am asistat la nimic ciudat sau dubios, chiar si atm-urile, autogarile, statiile, aeroportul e de la sine inteles, sunt pline de oameni de paza care decid cine intra si cine nu, firme sau, pur si simplu, o breasla foarte bine organizata de conducatori de tuk-tuk au grija sa ai cu ce sa ajungi la hotel. se ajuta intre ei si nu exista concurenta. isi dau unii la alti clienti si par super uniti si in preturi.
am ajuns la guesthouse-ul din siem reap: aroma daily. tot orasul pare plin de turisti. aici, ca turist, guvernul nu-ti da voie sa inchiriezi o motocicleta. ne-ar fi placut sa avem una, mai ales ca aici traficul pare mai linistit decat in capitala. speram sa mai avem ocazia sa facem asta la plaja. am descoperit ca exista un bus de noapte, care ne ajuta sa nu pierdem mai bine de jumatate de zi pe drum. asa ca astazi ne vom plimba prin orasel, maine, de la 5 dimineata, mergem la angkor wat si seara la 8 plecam inapoi catre phnom penh. deja simtim ca suntem putin obositi. schimbarile de culturi ne ametesc deja un pic. am vrea sa avem mai mult timp. cambodia e o tara superba si natura a inzestrat-o cu multe cadouri frumoase. o sa ne plimbam prin sr astazi si va mai relatam ce am vazut. trebuie sa incepem sa scrie pe carnetel pentru ca deja zboara atatea imagini in memorie incat e foarte greu, dupa zile atat de pline, sa nu omitem cateva sau sa nu minimizam impactul lor.
am plecat spre piata. pamantul poate avea nuante de rosu aprins, pe strada guesthouse-ului nostru mai sunt cateva locuri de cazare si in rest sunt mici ateliere de service pentru motociclete. lumea vinde pe strada fructe proaspete si diferite sortimente de peste sau scoici uscate la soare. mirosurile ajung sa se combine cel putin ciudat. sunt mai putine culori decat in india dar lumea este cel putin la fel de expresiva. mult mai orientati spre turism, cambodienii nu prea te saluta doar pentru ca se bucura ca le vizitezi tara, ci pentru ca vor sa iti vanda ceva. pana si cei mai mici copii (si aici multi dintre ei lucreaza de mici vanzand diferite produse, foarte buna tactica de sensibilizare a potentialilor cumparatori) invata sa spuna in engleza preturi, lady, sir, buy something from me, si ajungi sa ai conversatii mult mai complexe cu cei de 10-11 ani decat cu cei de varsta noastra. daca in phnom penh toti sunt foarte respectuosi si inteleg cand le spui nu, in siem reap trebuie sa ii convingi ca nu e chiar nu si ca nu te impresioneaza. majoritatea vand produsele facute in serie, deci sunt un fel de franciza 🙂 preturile sunt destul de aliniate si depinde de fiecare cat profit vrea sa faca de pe urma ta. una dintre cele mai comice chestii pe care le-am vazut pana acum a fost in sectiunea de bijuterii din piata veche. pe masura ce treceam pe alee, se aprindeau luminile din vitrinele cu inele si tot felul de gablonturi 🙂 asta da eco friendliness. si toti vanzatorii i se adresau in principal lui tako 🙂 buna strategie, mai putin in cazul nostru 🙂
ne-am uitat la carti, la nenumaratele magazine de cd-uri si dvd-uri piratate si originale… au absolut orice, sunt oricum mult mai la curent cu noutatile decat noi. am vazut chiar si filmul lui banica jr cu mos craciun :d nu ne asteptam la asta! toata umblatura prin piete ne place dar ne si oboseste. la sectiunea de mancare e super interesant dar trebuie sa ai un stomac tare pentru ca se imbina mirosuri care in mod normal nu au ce cauta impreuna si asta face toata experienta mai putin placuta. si aici folosesc mult carnea uscata iar proaspat e putin relativ. frigiderele functioneaza pe principiul punem cuburi imense de gheata intr-o cutie cat mai mare (de obicei, dar nu neaparat, termoizolanta) si bauturile stau reci pana gheata se topeste. ne luasem portia de taiei pentru pranzo-cina si eram destul de obositi, asa ca ne-am intors in camera pe la 7 ca sa ne uitam la un documentar despre angkor wat. la 5 dimineata, un tuk-tuk ne asteapta ca sa mergem la cel mai mare sit religios din lume. protejat unesco si sustinut, in renovari, de o gramada de fonduri straine, angkor wat este un must pentru oricine viziteaza cambodia. mi-ar fi placut sa putem povesti mai mult cu oamenii locului si chiar sa aflam mai multe despre religia budista. documentarul nostru nu a avut decat 20 de minute, deci si informatia a fost putina si trunchiata. am adormit probabil in jur de 8.30 si bine am facut pentru ca urma sa ne trezim la 4. si aici dusul a fost minunat si in asfel de temperaturi nu iti mai vine sa opresti apa. am avut si cateva vizitatoare: niste soparlite dragute, la fel de surprinse ca si noi de intalnirea de gradul 4 🙂 sunt foarte multe in zona asta si cu siguranta si vegetatia de jungla ajuta la asta.

a doua zi sau ziua pietelor


LA MULTI ANI OTZA!!!!!
a doua zi in cambodia. cat de mult ne bucuram sa fim aici. desi e mult mai dezvoltata decat india si mult mai curata, pastreaza sentimentul de liniste, calm, in ciuda traficului nebun. poti vedea si case foarte bogate si multe masini foarte scumpe si, unele, imense. majoritatea, insa, foloseste motocicleta si bicicleta si poti sute si sute in acelasi timp intr-o intersectie. si aici mancarea de pe strada arata delicios si ai manca multe daca nu ai stii ca si aici e o problema cu apa si e mai bine sa te feresti. in magazine (un fel de abc-uri de la noi) gasesti aproape tot ce ti-ar trebui. totul se plateste in dolari. moneda nationala este riel-ul, dar nu il vezi decat atunci cand trebuie sa primesti rest de la 1 dolar, pentru ca nu folosesc monede. 1 usd=4200 de rieli. preturile sunt aproximativ ca cele din romania. nu prea poti negocia mult cu cei de aici si oricum pretul final va fi cel putin dublu fata de cel platit de un localnic. sunt multi straini aici, asa ca businessurile locale sunt obisnuite sa ceara preturi mai mari si sa le primeasca. multi straini se hotarasc sa ramana mai mult aici. rudi, un american din new york, jumatate ungur, care a avut o slujba buna acum 7 ani, calatoreste de cand si-a dat demisia (adica acum 7 ani), a invatat limba si sta aici cate 3-4 luni. face un fel de naveta intre nordul indiei (care ii place la nebunie) si cambodia. a calatorit mult si povesteste despre lama pe care i-a intalnit (printre care si dalai lama), locurile frumoase pe care le-a vazut… si nu credem ca are mai mult de 30 de ani. e prieten bun cu patronul guesthouse-ului, sovi, un localnic simpatic si foarte foarte amabil. majoritatea strainilor sunt, insa, profesori de limbi straine sau lucreaza pentru nu stiu ce organizatii. avem in guesthouse francezi, englezi, australieni, americani,… e foarte atractiv sa traiesti aici, chiar si cu anii. un irlandez (care se gandeste sa vina la plai 🙂 pentru ca in septembrie e la nunta surorii lui) e aici de un an jumate si nu lucreaza. are in jur de 40 de ani si e foarte simpatic. majoritatea celor cu care am vorbit stiu o gramada de limbi si au calatorit enorm de mult. au gasit formula magica de a nu lucra sau a lucra foarte putin si a trai in locuri faine ca si asta sau a calatori catre locuri faine.
chiar daca e groaznic de cald, macar nu sunt in sezonul umed cand ploua in continuu si bate vantul. atunci cred ca e mai putin placut. acum, insa, e cald dar totusi placut, venind din hong kong. am facut dusuri lungi aseara. apa nu e calda, dar pe caldura asta a fost numai buna apa calaie, nu puteai sa ceri mai mult. dusul e, asa cum se mai gaseste si in unele bai vechi de hotel de la noi: faci dus pur si simplu in toata baia, cu un furtun suspendat langa toaleta. cred ca la buzias, la hotelul de langa parc, mai au asa ceva. cea mai mare cabina de dus in care am fost vre-odata. ne-a fost greu sa ne terminam dusul dar eram si extrem de obositi, dupa noaptea mea alba si putinele ore de somn ale lui tako. am adormit destul de repede, dar nu ne-am putut abtine sa nu povestim pentru inca cel putin 30 de minute despre tot ce vazusem si simtisem. ne place mult asia.
astazi ne-am trezit cu greu, si ne-am ridicat cu greu din patul incredibil de comod: nici tare, nici moale, numai bun. ventilatorul merge in continuu ca sa poti respira si ca sa nu transpiri non-stop si cred ca astea si aparatele de aer conditionat sunt cele mai sigure businessuri aici. hainele se usuca foarte repede, asa ca ne-am facut obicei sa spalam tot ce purtam, chiar si pentru cateva ore, ca sa nu adunam haine murdare. ne-am rezervat si am platit de la hostel bilete pentru autobuzul catre siem reap care ne va lua la 7 dimineata de la poarta. foarte desteapta chestie. de la cei din hostel am inteles ca si aici timpul e relativ si ca soferii fac legea, optimizarea si rapiditatea nefiind o prioritate. totusi, intr-un fel ciudat, aici parca timpul sta in loc mult mai mult decat in hong kong, unde totul era eficient, timpul era pretios si nimeni nu vroia sa-l iroseasca.
am plecat spre piete. primul obiectiv: central market. nu e foarte departe de noi, aproape 30 de minute de mers pe jos. imediat cand cobori toata lumea intreaba tuk-tuk, motorbike?? sunt foarte foarte multe motociclete si este foarte ciudat ca oamenii sa mearga pe jos. cand nu au de lucru, fie ca sunt vanzatori de legume si fructe, mancare gatita, fac chei sau iti ofera transport, oamenii aici trag cate un pui de somn. aici strazile au cate o tematica (pe langa numele foarte frantuzesti sau foarte englezesti): pot fi cu magazine de instrumente musicale, cu masini, cu haine, cu mancare, etc. aproape fiecare strada care cate o specializare sau iti poti da seama usor cu ce se ocupa oamenii de pe strada respectiva. si aici lumea te poate saluta din senin, copiii exerseaza ce au invatat la scoala in engleza. desi ca si popor, cambodia, este o tara foarte tanara (si asta are legatura cu trecutul zbuciumat), nu foarte multa lume stie engleza. cu siguranta are legatura si cu statutul social si accesul la invatamant (am vazut destul de multe scoli private) si cu expunerea la straini. multi soferi stiu engleza dar pronuntia poate fi destul de dificila pentru ei. pentru ca o invata pe strada si pentru ca sunetele din limba lor sunt destul de diferite, iese o engleza destul de greu de descrifrat. de asta, si in piete, pretul iti este mereu scris pe un calculator de birou, limbajul semnelor este mereu folosit, chiar daca, de ambele parti, exista o foarte mare deschidere de comunicare 🙂 prima piata, piata centrala, a fost o dezamagire. si aici totul e organizat pe sectiuni, pe tematici de produse: zona cu pantofi, zona cu genti, zona cu ochelari, zona cu haine pentru femei, zona pentru celelalte haine, zona cu bijuterii. 70% din produsele de aici sunt tot chineze. masinile sunt japoneze si nu, nu sunt second-hand, sunt reciclate 🙂 ele sunt tot scumpe dar sunt si peste tot. totusi, jos palaria pentru numarul mare de biciclete, desi depasit cu destul de mult de motociclete. se pare ca au pierdut mult si din bucataria specifica. de asta, tot ce am gustat este o combinatie intre indian si chinez. orezul si taiteii sunt si aici pe primul loc.
in afara de bijutierii care iti faceau pe loc inelul sau cerceii doriti, piata centrala a fost o mica dezamagire pentru noi: o piata flavia condimentata cu un strop de cultura cambodiana. am plecat de aici la piata ruseasca. nimeni (dintre cei cu care am vorbit noi) nu stie de ce se numeste asa, dar se pare ca este cea mai mare si cea mai diversa din phnom penh. am gasit un tanar cu tuk-tuk care s-a oferit sa ne duca acolo, sa ne astepte o ora-doua si sa ne duca inapoi la top banana. am ajuns la piata destul de usor si am stabilit punctul de intalnire cu ghidul nostru. am intrat pe stradutele intunecate ale pietei si ne-a furat foarte repede peisajul antichitatilor. si piata asta este aranjata pe domenii: obiecte pentru casa, antichitati, materiale, croitorie, produse de menaj piese de bicicleta, motocicleta si masina, etc. partea de antichitati si de obiecte pentru casa ne-a tinut pe stradutele inguste pana nu am mai stiut unde suntem. aproape de 6 ne-am intors la tuk tuk-ul nostru si am plecat spre guesthouse. dupa o zi torida avem nevoie de un dus si ceva racoritor de baut. ne intalnim cu vecinii nostri si povestim verzi si uscate. e foarte boema viata aici si putem intelege usor de ce ai fi usor de convins sa iti prelungesti nedeterminat sederea aici. primi sfaturi de ce sa vizitam. nu mai avem foarte multe zile, distantele sunt mari si trebuie sa te hotarasti repede ce vrei sa faci si sa induri ore bune cu autobuzul. maine ne asteapta 6 astfel de ore. daca vrem sa mergem apoi la plaja, inca 10. ne uitam peste poze. cum am fost numai prin piete si cum nu sunt fotograf, putine poze au iesit ok. si aici, ca si in india, sunt multe povesti in desfasurare, in fiecare secunda. mai putin colorate dar la fel de emotionante, e foarte usor sa scapi poze superbe printre degete. ne lasam bagajul mare la top banana pana ne intoarcem din siem reap(nu are sens sa caram haine groase cu noi) si povestim in camera pana pe la 2.

prima zi in cambodia


am ajuns in cambodia!!! 🙂 primul soc: 31 de grade la 10 dimineata. am dat repede jos de pe noi tot ce am putut: geci, fleece-uri, bluze cu maneca lunga. am fi ramas in chiloti daca puteam. e extrem de cald. cum couchsurferul nostru nu a mai putut sa ne gazduiasca, am fost sfatuiti sa mergem la top banana, un guesthouse recomandat si de lonely planet. am luat un tuk tuk de la aeroport. spre deosebire de ricsa din india, tuk tuk-ul din cambodia este cu motocicleta si toti poarta casca 🙂 prima impresie: india meets china. e un mix foarte fain intre cultura indiana si cea chineza. cel putin, pentru noi asa e mai simplu de explicat, pentru ca sunt experiente pe care le-am trait. chiar si numai dupa drumul de la aeroport la hostel, cambodia ne-a dat o senzatie foarte placuta, familiara, reala, o viata simpla dar adevarata, lipsita de artificial si superficial. si aici traficul poate fi considerat ca nebun (am asistat la doua accidente), insa dupa experienta india nimic nu ne mai sperie, asa ca e chiar placut. tako se gandeste sa inchiriem o motocicleta si sa calatorim asa.
si aici vezi magazine mici cu nimicuri, motociclete care au in spate zeci de cutii imense, dar strazile sunt mai curate, par mai sigure (desi sunt multe avertizari si atentionari privind hotii de buzunar), vezi multi oameni pe biciclete, chiar si copii mergand si venind de la scoala.
am ajuns la top banana, un hostel extrem de boem si dragut, in care avem senzatia ca suntem in cortul de chill de la sziget :d camera e mica, modesta si e extrem de cald, dar e foarte curate si are baie proprie. exista o terasa comuna unde avem calculator cu internet. in cladirea de langa este o piscine in care putem innota, sunt ventilatoare peste tot si asta face vremea mult mai usor de suportat. fiecare camera are un caiet in care scrii ce comanzi, ce iei din frigider, cate kilograme de haine speli, etc. si le platesti la sfarsit. am intalnit un grup de 7 australieni. noi suntem primii romani pe care i-au intalnit vre-o data 🙂 extrem de sociabili si deschisi. am povestit de calatorii si am lenevit pe canapele si perini. e atat de placut incat nu iti vine sa iesi, dar suntem mult prea curiosi de phnom penh si vrem sa ne plimbam pe strazi. ne bucuram ca suntem aici si suntem siguri ca vom fi mult mai inspirati de cultura locala.

am iesit pe strada si ne-am plimbat pana la primul magazin unde ne-am luat apa si servetele. toata lumea iti ofera tuk-tuk sau chiar motocicleta (mergi in spatele soferului :)) si apreciem foarte mult ca atunci cand le spui ca nu vrei nu insista si nici nu se supara ca in alte locuri. sunt foarte respectuosi si mult mai rezervati decat soferii indieni.
am luat intr-un final un tuk-tuk care ne-a dus la palatul regal. gradini superbe, multe betisoare, temple, statui si flori. ne-a placut enorm. soarele e foarte puternic aici si astazi a fost dogoritor de cald. chiar si cei care stau aici au spus ca azi a fost foarte foarte cald. am incercat sa mergem cat mai mult pe la umbra. a fost bine, totusi, ca nu am iesit in maieu pentru ca ar fi trebuit sa ne cumparam tricouri ca sa avem voie in palat. ne plac mult locurile de aici. seamana mult cu india si cu zona rurala chineza, dar are un farmec aparte. dupa ce ne-am plimbat prin gradinele palatului, spre iesire am vazut niste tineri care faceau demonstratii cu instrumente traditionale, femei care teseau la razboi esarfe cu modele complicate (nici nu vreau sa ma gandesc cat puteau sa coste pentru ca munca era titanica); foarte destepte chestiile astea. la iesirea din gradini, un televizor difuza un documentar despre siem reap (angkor wat), marea lor mandrie. am apreciat mult grija cu care se ocupa de gradini, de plante, de ofrande, de turisti,… am iesit de acolo si am urmat sfatul unuia dintre australieni care si locuieste aici: am mers pe malul raului. aici foarte multi oameni se plimbau, jucau badminton, faceau jogging,… si mai multi barbati jucau un fel de badminton cu piciorul si cotul… am filmat un pic pentru ca este greu de explicat 😉 oricum, ne-a placut mult ca sunt atat de activi. la 6 seara, intr-o piata mai mare, toata lumea facea ceva sport… pana si aerobic pe strada (3-4 tineri aveau cate o grupa de 15-30 de femei care ii urmareau, pe ritmuri diferite, pentru ca fiecare avea muzica, amplificarea si coregrafia lui). ne-am oprit intr-o piata de flori. aici am vazut ceea ce tako vroia sa incerce de mult. cred ca si eu as fi incercat daca nu ar fi fost alergia asta ciudata. gandaci, tarantule, viermi si fetusi de pui fripti. vanzatorii nu stiau engleza, dar un chinez care o rupea un pic (desi ne-a spus ca e australian in cea mai proasta engleza posibila :)) si care a fost foarte dragut cu noi ne-a ajutat sa luam o portie cu cate putin din fiecare. da, tako a mancat vietati pe care altfel le-am strive sau la vazul carora ne-am stramba. adevarul e ca mi s-a facut pofta :d miroseau super bine si cred ca erau prajite intr-un fel de sos de soia sarat. cum faceam poze la toate vietatile fripte, multi se uitau zambind la noi. ne-am intors la top banana si ne-am gasit un locsor linistit, ne-am uitat la poze si ne-am planificat urmatoarele zile.