uyuni-la paz-copacabana-puno-arequipa

am ajuns in la paz, dupa o noapte grea, din nou de nesomn de la 12.00 pana pe la 3. schimbul doi de soferi si bus attendant au ajuns din nou mai repede decat programat, iar stewardul s-a oferit sa ajute calatorii cu transferurile de busuri de care au nevoie. asa ca am profitat. i-am explicat sa vrem sa ajungem in arequipa sau puno cat mai repede, prima optiune fiind de preferat pentru ca de acolo aveam multe conexiuni catre lima. ne-a poftit in agentia companiei si a dat telefoane, ne-a spus preturi si ne-a recomandat o companie cu care sa plecam. a stat cu noi pana a venit autobuzul, ne-a condus in statie, a venit cu mine ca sa nu merg singura, pana la bancomatul din statia centrala, un adevarat ghid! numele lui e moise, are 34 de ani, e casatorit si lucreaza la compania de transport de 4 ani. i-am marturisit cat de periculos ni se pare sa trebuiasca sa servesti ceai si cafea fierbinte intr-un autobuz care te arunca dintr-o parte in alta si ne-a spus ca da, nu e usor, dar te obisnuiesti. are noroc ca are si alte trasee, pentru ca altfel s-ar plictisi. spune ca la paz nu e foarte periculos, dar, da, multa lume saraca fura pentru a putea trai. pentru el, spune ca e usor sa traiesti in capitala cu salariul sau, chiar si fara ajutorul sotiei, care inca este la facultate. spune ca mama lui e in italia si are multi prieteni acolo care sunt romani. o viziteaza o data pe an si incearca sa isi aduca aminte ce lucruri stie despre romania si sa le confirme. povestim despre alegerile care ii asteapta si se pare ca multa lume vrea schimbare. presedintele curent a facut multe promisiuni si nu le-a indeplinit, asa ca lumea vrea altceva. nu stie exact ce si nu pare foarte implicat, dar e optimist. apreciem grija cu care ne urca in autobuzul mult mai rudimentar fata de cel cu care am calatorit pana atunci si plin de straini. il salutam si il invitam sa ne viziteze si el tara, in timp ce el ne roaga sa le povestim prietenilor cat de frumoasa e bolivia. incepem sa urcam cu autobuzul si sa vedem, pentru ultima oara, orasul in toata splendoarea lui, scaldat de soare, o mare de cladiri rosiatice, intr-o vale imensa, un crater enorm, casa a milioane de oameni care se adapostesc in el, in cutiute mici si rosii. trecem din nou prin zone electorale, pline de stegulete si lume mai mult sau mai putin implicate politic in tot balciul. prindem si traficul de dimineata, masini pline de oameni si bagaje, autobuze dospite de fete, copii care fac autostopul catre scoala. pana sa iesim de tot din oras dam de nori de ceata deasa, frig si umezeala. suntem obositi si vrem sa dormim; in acelasi timp vrem sa ne bucuram de ultimele ore de bolivia. ce tara surprinzatoare. unii oameni par mult mai tristi si mancati de saracie decat fratii nostri din asia, dar totusi au vieti foarte colorate si pline de farmec.
atipim intr-un final si ne trezim in satucul unde trebuie sa traversam titikaka. imi pregatesc portofelul mic in care am doar cardul, vre-o 40 de bolivieni si niste monede de soles peruani. il pun in geanta de aparat si cobor buimaca. tako o ia inainte si cumpara o sticla de koca quinka, bautura locala, atat de des promovata pe cladiri si garduri. ii ofer initial monede, dar se descurca, il ajut sa faca o poza si pana ne punem la coada pentru biletele de barca imi dau seama ca portfofelul mi-a disparut in geanta foto… e vorba de mai putin de 4 minute… in cateva secunde cineva a reusit sa il ia cu mare talent. batuta de somn si oboseala incerc sa gasesc rationamentul a ceea ce s-a intamplat, am senzatia ca nu mai stiu ce am facut din momentul in care m-am dat jos din autobuz si, cu toata sustinerea lui tako incep sa ma panichez. ramanem ultimii din autobuz pe malul celalalt, asa ca incetez cautarile si ne urcam in barca. nici nu am putere sa plang sau sa ma supar… sunt cumva revoltata mai mult pe mine ca sunt asa de neatenta, ma simt aiurea ca cineva ne-a urmarit cu atata atentie si dibacie, premeditare si gand rau, si pot numai sa sper ca totusi eu am scapat cumva portofelul si cineva care avea nevoie l-a gasit. din nou starea mea e in total contrast cu ce se intampla in jurul nostru. e joi, saptamana sfanta, lumea e pe strada, pe strada e sarbatoare, balci, culori, lucruri de vanzare. tako incearca sa dea telefon sa blocheze cardul si reuseste intr-un final, desi telefoanele nu ne-au mers deloc in bolivia. ne urcam inapoi in autobuz tot vorbim cu cei de la banca. le explicam ce avem nevoie, un singur card blocat, cel de euro, pe numele meu, nu altul, ca suntem in munti ca pierdem semnalul…. continua sa ne ceara o gramada de detalii, ceea ce e bine, insa insista pe o gramada de poezioare standard care, in situatia de fata, ne irita: buna ziua numele meu este…. pentru a continua convorbirea am nevoie de acceptul dumneavoastra ca aceasta interventie sa fie inregistrata blah blah blah… pana am ajuns in copacabana, un drum de o ora jumate, am tot vorbit, am tot asteptat, cu un semnal care se intrerupea din doua in doua minute, care cel putin 5 angajati sa ne spuna cum se numesc si sa ne dam acordul pentru inregistrare. cand suna urmatorul, incercam sa ii sarim in ajutor dand repede toate detaliile cerute de precedentul si ultimul detaliu la care s-a interrupt convorbirea… intr-un final, am reusit. ajunsi in copacabana am decis sa luam o masa decenta, mai ales ca mancarea in bolivia este extrem de ieftina, si sa asteptam autobuzul catre puno si apoi cel catre arequipa. am hoinarit un pic pe strazi pana am gasit un local deschis. aici un nene simpatic ne-a luat comanda si ne-a servit – mie o supa buna de asparagus cu paine prajita delicioasa, iar lui tako un pastrav, la care visa de cand am ajuns in puno – cu amabilitate si zambetul pe buze, ne-a recomandat ce e mai bun si a venit, in pauzele de sah jucat cu amicii lui, sa verifice daca mai avem nevoie de ceva. a fost o masa buna, scaldata de un soare placut, intr-un loc pitoresc, un ramas bun de la bolivia, o amintire draguta despre un loc pe care l-am vizitat in treacat si prin care speram sa mai trecem o data.
ne-am urcat in al treilea autobuz de azi. urma sa trecem sa granita si sa ajungem in puno. in fata noastra, o familie de elvetieni, parintii cu o fetita de 12-13 ani si baietelul de 5, mergeau si ei tot pana in arequipa. ne-am tot uitat la ei si ii admiram pentru curajul si aventura pe care o traiau impreuna. asa cum si noua parintii ne-au oferit oportunitatea sa vedem lumea, asa si ei traiau alaturi de copii frumusetea calatoritului. i-am invidiat pentru ca ne-ar fi placut si noua sa impartasim toate lucrurile minunate din lume cu cei dragi. ne-au dat si speranta pentru ca sunt exemplul perfect de calatori fara varsta… si da, indiferent de ce faci ca si job, indiferent de ce varsta ai, de poti bucura mereu de lumea asta mare si frumoasa si e pacat sa nu o faci. cumva, gasesti modalitati si nu se rezuma totul la bani, conteaza doar sa vrei. cel mic verbaliza intr-un mod foarte tare toate fricile pe care cineva le poate avea intr-un loc strain, unde nu vorbeste limba, unde regulile si ce e normal poate fi exact pe dos… cum sa merg la toaleta, daca pleaca autobuzul fara noi? de ce a plecat nenea cu biletele noastre? de ce se opreste autobuzul, avem o problema? de ce e coada asa de mare la vama? ce o sa ne intrebe vamesul? de ce se deschide compartimentul de bagaje, ne ia cineva bagajul?
trecerea granite inapoi a fost linistita, putin ingreunata de grupuri mari de turisti, dar fara taxe de iesire si alte surprize. am mai atipit un pic si am fost asigurati de ajutorul de sofer ca autobuzul de arequipa avea sa ne astepte. am ajuns in puno si acelasi domn ne-a insotit pana ne-am luat in primire biletele. nu mai aveam soles pentru ca toti maruntii erau in portofelul meu pierdut. ajunsi la locul de imbarcare am fost trimisi sa platim taxa de 1 soles pentru autogara… moment de suspans si pentru noi si pentru familia de elvetieni… nici ei nici noi nu aveam soles si nici alti bani cash. in statie nu sunt bancomate. suma de platit este o nimica toata, insa tanti care trebuia sa verifice timbrele de taxa isi facea treaba si nu vroia sa ne lase sa trecem. moment de panica pentru toti, cel mic a inceput sa planga pentru ca mama lui si-a luat copiii si a fortat trecerea, tatal cu biletele si tako au fugit spre locul unde se platea taxa, eu cu bagajele am ramas ochi in ochi cu tanti portareasa. noi mai aveam ceva bolivieni si tako vroia sa convinga taxeurul sa ii primeasca in loc de soles. surprinza mare a fost ca noi mai avea nu 10 bolivieni, ci 10 soles… asa ca am platit taxa noastra si a elvetienilor care ne-au multumit de zeci de ori. am fugit toti spre autobus, ne-am lasat bagajele si am urcat in masina deloc comoda in care trebuia sa stam in urmatoarele 5 ore. era aproape ora 4 si daca se respecta programul, in arequipa puteam prinde autobuzul catre lima de ora 9 sau cel de 9.30, cu compania noastra preferata, cruz del sur, care are scaune confortabile, soferi foarte buni si bingo :d am povestit un pic cu elvetienii care se simteau indatorati. le-am explicat ca am fost norocosi in japonia sa fim ajutati cu mult mai mult de un strain si ca e placerea noastra sa putem ajuta inapoi. ne-au povestit ca si ei au facut turul lumii, ca sunt pe drum de 8 luni si ca mai au 3 pentru america latina dupa care se intorc acasa. in arequipa stau doua saptamani, se intalnesc cu niste prieteni si dupa aceea vor calatori mai departe. ce frumos! ne-am asezat in scaunele noastre si autobuzul a plecat destul de repede din puno, asa ca am fost optimisti ca vom ajunge in lima in dimineata urmatoare. soferul a condus destul de sportiv spre localitatea urmatoare, spre nemultumirea unui cuplu italian mai in varsta ca a inceput sa se revolte foarte zgomotos si agresiv catre sofer, si fix inainte de statia de autobuz de unde a mai luat aprox 30 de calatori, a facut un accident. accidentul, spune tako care a surprins faza (eu eram din nou adormita), nu a fost vina lui, o masina nu a cedat prioritatea si a intrat direct in lateralul busului. pe autobuz nu se vedea nimic. masina mica nu am vazut-o, dar nu au existat victime. totusi a fost un nou motiv pentru revolta pasagerilor sit imp pierdut cu discutii si certuri. am ajuns repede in statie dar aici, dupa imbarcarea noilor pasageri, am fost retinuti pe loc de discutii cu politia, cu armata, cu paza statiei de autobuz… dupa mai bine de ora am reusit sa plecam. drumul care a urmat a fost un chin… parea ca nu mai ajungem… a fost greu.
am ajuns in arequipa la ora 10.40… nici o sansa sa mai prindem ceva spre lima. resemnati, am primit numele unui hostal si adresa de la elvetieni, am scos niste bani si am iesit din gara spre taxi. aici am intrebat o politista (sunt foarte multe femei politist in bolivia si peru) ce taxi e mai sigur sa luam si ea s-a oferit sa ne opreasca unul, i-a spus soferului unde sa ne duca si a notat numarul masinii, ca sa dea de inteles soferului ca trebuie sa aibe grija de noi. am ajuns in centrul arequipei pe care am gasit-o extrem de animata la ora aceea. strazi inchise, pline de oameni, tarabe, fum de la macare,… o intreaga petrecere stradala, fara muzica. am aflat de la taximetristul nostru, domnul mendosa (care ne-a dat si numarul de telefon ca sa il contractam pentru un tur cu masina) ca este sarbatoarea celor 7 biserici. inainte de vinerea mare, trebuie sa iti iei timp sa reflectezi asupra viitorului, sa te rogi, sa te cureti de pacat mergand in acest pelerinaj de 7 biserici, in decursul serii. intr-adevar, pe o suprafata foarte mica, arequipa are multe biserici si manastiri; pe toate le-am gasit cu usile larg deschise, cu altare frumos impodobite, pline de oameni. am gasit cu greu hostalul pentru ca sigla era extrem de discreta, geamurile inchise cu obloane grele de lemn… o casa care parea goala si ferecata. totusi, daca gasesti soneria, intri intr-o curte interioara foarte colorata, roata cu usi care duc spre camere mari, cu cel putin 3 paturi si baie proprie. am platit pretul unei camere duble si am iesit destul de repede ca sa ne plimbam un pic, sa ne luam o apa si, poate sa mancam ceva. am primit directii de la gabriela, gazda noastra, de cum sa ajungem spre centru. strazile, desi unele putin ciudatele, erau pline de oameni. nu ne-am luat nimic cu noi, inca sub efectul paranoia de furt si oboseala care ne facea sa nu mai fim siguri de nimic, mai ales de noi. majoritatea locurilor erau inchise, majoritatea gheretelor cu mancarea pe terminate. am ajuns langa o clatitarie si am intrat imediat. ne-am luat cate o clatita sarata si tako a vrut sa incerce pisco, bautura traditionala din peru. ni s-a spus ca nici azi nici maine nu se serveste alcool din cauza ca e saptamana sfanta. ne-am cerut scuze si am explicat ca nu incercasem niciodata si de asta am comandat. chelnerita s-a intors dupa un moment si ne-a spus soptit ca ne poate aduce un pisco, doar ca va fi in cana de cafea, ca sa nu vada ceilalti clienti :))))) am multumit frumos si aproape ca am atipit pana am primit comanda, uitandu-ne la oamenii de pe strada. nici nu stim cum am mancat si cum am ajuns inapoi, dar ne-am prabusit pe pat si am dormit dusi.

salar de… fara cuvinte

am fost treziti pe la 6 ca sa ne luam micul dejun: o punguta cu cereale si un iaurt. chiar daca vrei sau nu vrei, cam trebuie sa le iei. insista si daca dormi, te trezesc, doar ca sa fie siguri ca ai avut optiunea. desi am fi preferat sa dormim si nu ne era neaparat foame, ne-am bucurat ca ne puteam uita pe fereastra si sa vedem cum autobuzul merge pur si simplu prin desert, fara un drum trasat, fara puncte de reper… si ne zguduia serios.
am ajuns de dimineata in uyuni. persoana care trebuia sa ne astepte de la agentia nu venise sau please inainte sa ne repereze, insa am reperat cele doua englezoaice iar cei de la agentia de transport au sunat ghidul nostru si am fost primiti in grija. apreciem mult profesionalismul si seriozitatea cu care sunt tratate serviciile aici. oamenii, agentiile, se ajuta intre ele, folosesc tot felul de sisteme complicate de colaborare, dar mereu se recomanda, nu lasa niciodata un turist singur, se asigura mereu ca este preluat de cineva, ca ajuns la o cazare, etc. bineinteles poti sa refuzi ajutorul lor, dar de multe ori, dincolo de afacere, este pur si simplu dorinta lor de a te ajuta, de a se asigura ca esti bine, chiar daca nu castiga nimic din asta. imi place faptul ca se gandesc pe termen lung, ca vor sa creasca turismul intr-un mod sustenabil si isi dau seama ca pot face asta numai daca turistii pe care ii au acum pleaca multumiti si povestesc mai departe. am ajuns la sediul agentiei cu care urma sa facem turul si am aflat ca plecam abia la 10.30. era 7.30 asa ca am plecat cu cele doua colege de drum sa luam micul dejun. rose, cea mica, calatorea din noiembrie in america de sud; mama ei, profesoara, a decis sa o intalneasca in bolivia pentru a calatori un pic impreuna si pentru a lua parte intr-un program de voluntariat intr-unul din satucele din bolivia unde urmeaza sa predea engleza copiilor comunitatii de acolo. am ales primul restaurant unde am vazut lume si unul dintre putinele deschise la ora aceea. mancarea pe autobuz a fost destul de putina si proasta. eu am mancat numai orezul si mi-am donat puiul lui tako, dar nici gestul meu nu a umplut prea mult un stomac infometat. cum deja ne simtim mai bine (inca mai simtim ca nu tragem destul aer sau suntem putin ametiti), ne-a mai revenit si apetitul. restaurantul asta, oricum, nu este locul potrivit pentru un apetit mare… mancarea, desi extrem de ieftina, e foarte proasta si lasam mai bine de jumatate de portie in farfurie. povestim, in schimb, mult cu cele doua colege despre sistemul de invatamant din anglia si cel din romania, despre calatorit, despre taxele pe tencuiala caselor din bolivia, despre cum am suferit toti patru de rau de altitudine… plecam din restaurant si fetele merg la net pentru ca au probleme cu cardurile. noi ne plimbam prin micul centru – uyuni este practic un satuc napadit de turisti, dar in care nu prea ai ce face – si asta nu ne ia mai mult de 15 minute. suntem inca adormiti dar entuziasmati de tur. suntem cu ochii pe ceas si numaram minutele. intr-un final, primim vestea ca trebuie sa plecam spre masina (toate tururile se fac in jeepuri in care intra 6 turisti + soferul, daca ai noroc ca el sa se priceapa la mai multe, sau 6 turisti+ sofer+ghid+bucatar, mai ales pentru tururile de 3 zile, care sunt standardul). desi englezoaicele fac turul de 3 zile, pleaca cu noi, urmand sa se intalneasca cu grupul lor la ultimul nostru stop. am fost preluati de juanolito, care ne-a fost drept sofer, ghid si bucatar, proprietarul unei toyota rosii, in care alti trei colegi de drum, brazilieni, ne asteptau de ceva timp. cum ajungem ultimii, ne asteapta bancheta din spate, cea mai incomoda. totusi, avem noroc ca tako poate sta in fata si eu, impreuna cu englezoice, incapem cat de cat in spate. primul stop, cimitirul trenurilor, e un loc ciudatel, destul de aproape de oras, unde toate pugile purtate de vant din uyuni se impotmolesc in maracini mici si unde trenuri care mai demult purtau zacaminte catre orase mai mari, pentru export, au fost pur si simplu lasate pe sinele scoase din uz. un morman de fier vechi, totusi o buna scena pentru un film, cimitirul de trenuri nu ne rapeste mai mult de 15 minute pentru poze si hoinarit. soferul nostru este foarte de treaba; pana englezoicele vin la masina, ne prezentam si povestim cu ghidul nostru, aflam ca are masina de doi ani si ca e proprietate personala. o mangaie usor si ne dam seama lesne ca e tare mandru e ea. familia lui nu e in uyuni, dar el s-a mutat aici de 8 ani ca sa lucreze in turism. in mijlocul desertului, daca nu te ocupi cu prelucrarea sarii, te ocupi cu tutururi pentru oameni care vor sa vada sarea. brazilienii par sa se grabeasca. initial am crezut ca sunt entuziasmati sa ajunga in salar, apoi ne-am dat seama ca pur si simplu nu au rabdare. 🙂 de aici, am inceput sa ne apropiem de taramul sarii. maroul de sub roti se schimba in pete albicioase. am ajuns la o asezare maricica, unde toti ai locului se ocupau si traiau din colectarea sarii de pe salar si prelucrarea ei sau transportul ei spre alte centre de prelucrare. aici ne-am oprit pentru 30 de minute. am fost incurajati sa mergem la muzeul de sare (doua camarute mici pline de diferite sculpturi in sare, care mai de care mai mare), sa cumparam suveniruri de la zecile de standuri (spre dezamagirea lor nu am facut-o) si sa ne uitam in jur. cum am coborat din masina, la primul stand, in spatele mesei pline de obiecte traditionale, o fetita cat o papusa manca popcornul local, boabe expandate, mult mai mari decat cele pe care le cunoastem noi. tako a salutat-o si i-a facut cu mana. ea a zambit cumva discret si nu parea sa fie impresionata de prezenta noastra. am salutat-o si eu si i-am facut o poza. i-am aratat poza peste masa si i-am spus ca e frumoasa. tako se uita la obiectele de pe masa cand, papusica asta mica cu suflet mare, lipa lipa, a coborat de pe scaun, a ocolit masa si am venit in fata mea si mi-a intis un bob din punguta ei, cu manuta ei micuta si delicata. m-am pus pup si i-am spus ca nu mi-e foame si i-am multumit. a insistat pana am luat ce-mi oferea, desi nu a spus nici un cuvant si nu a schitat nici o expresie diferita pe fata. doar o fata senina si pura de copil. eram amandoi fermecati de faptura asta mica si nu ne puteam lua ochii de la ea. i-am mai facut niste poze si i le-am aratat. de prima data de cum a vazut unde apas ca sa se vada poza, unde apas ca sa schimb pozele, daca vroia sa revada o alta poza, apasa ea, daca poza disparea, ducea degetelul spre butonul care o facea sa reapara… i-am facut impreuna o poza lui tako si, cu acelasi zambet frumos si simplu, nimic exagerat, nimic iesit din comun, nu surprindere ci doar zambet curat, s-a uitat la poze si s-a aratat cu degetul. a stat atat de lipita de mine incat nu imi venea sa mai plec de langa ea. micuta si firava, mi-a fost frica sa o strang in brate si manuta ei se pierdea in pumnul meu. ce faptura mica, fermecata de o puritate incredibila, desi expusa unei lumi atat de comerciale. a fost o intalnire speciala si tako si eu am ramas marcati de deschiderea ei, de darnicia si dorinta de comunicare, de apropiere sincera si dezinteresata.
nimic nu a putut fi interesant dupa momentul asta special. locul era practic un mic targ si atat. am plecat apoi spre salar. am ajuns in zona de unde inca mai poti vedea cladiri, maroul desertului, unde sarea avea undeva intre 1 si 5m de sare, locul unde oamenii strangeau movile de sare, le lasau la uscat si de unde erau colectate si transportate la centrele de prelucrare. mai in adanc, sarea ajungem pana la 600 de m adancime, iar suprafata este mai putin maleabila ca aici. aici avem senzatia ca mergem pe zapada putin inghetata, doar ca nu e deloc frig, ci cald, foarte cald, iar soarele, reflectat de album intens si aproape imaculat, e greu de oprit chiar si de cele mai performante lentile, pentru ca te izbeste de peste tot. am mers mai departe, spre primul hotel de sare, acum doar obiectiv turistic. adevarul este ca nici o constructie umana, cel putin aici, nu poate egala cu maretia si maiestria naturii: culorile, nebunia de alb, infinitul de alb, totusi atat de bine supravegheat de munti imesi, norii care parca stau de straja in jurul salarului, fara sa treaca un puf pe deasupra albului perfect. incredibil. cel mai surpinzator a fost urmatorul si ultimul nostru stop, insula de coral. cum initial o mare, salar de uyuni are acum pe langa o mare de sare si cateva insule foarte interesante. insula de coral, o insula care pare mic in comparatie cu nemarginitul alb, este casa a celor mai inalti cactusi, unii cu inaltimi de peste 20 de metri. am urcat cu greu pana in varf pentru ca inca nu primeam suficient oxigen, aveam un ritm alert pentru ca era placut sa urci pe roci si soarele ne cam omora cu o putere incredibila. totusi, sus, iti dai seama si mai bine cat de mare e locul asta (iar cei 21.000 de km patrati par un alb infinit) si cat de imensi sunt muntii care sunt mari si de la distanta asta. e atat de liniste, incat, masini care arata ca niste pureci, scot zgomotul unui avion care aterizeaza nu departe de tine… e o mica minune din multele pe care lumea asta le are si ne simtim norocosi s-o fi putut atinge.
dupa ce coboram (noi am fost singurii din grup care am urcat, brazilienii erau plictisiti, iar rose se simtea rau de ceva vreme si era oblojota de mama ei), julio ne asteapta cu masa pusa, cu o fata de masa traditionala, o mancare de cereale fiarte, specifica strabunilor, carne de lama si salata de rosii si ardei. ne lasa sa mancam si povesteste cu ceilalti ghizi. eu si tako am fi preferat sa ni se alature si sa mai povestim cu el. pare foarte de treaba. povestim un pic cu brazilienii despre cat de frumos e rio si ce restaurante ar trebui sa vizitam. grupul cu care ar trebui sa plece englezoaicele ajunge si el; din cauza ca rose se simte rau, suntem rugati sa vorbim cu soferul si sa explicam situatia, cu rugamintea de a o duce inapoi in uyuni. ii dadusem deja metocopramid si totusi parea sa nu se simta mai bine. desi i-am spus ca poate fi si din cauza oboselii, ii era frica ca e o toxinfectie alimentara de la un pui pe care il mancase cu o seara inainte. am plecat de acolo si dupa vre-o 10 minute de mers cu masina, mama ei mi-a soptit ca se simte mai bine si m-a intrebat daca ar fi ciudat sa ceara soferului sa se intoarca. se simtea prost ca daduse niste planuri peste cap, un alt turist trebuia sa se intoarca cu noi si din cauza lor nu avusese loc si trebuia sa isi gaseasca alta masina, grupul lor le asteptase 30 de minute si … tot asa… dar cum isi dorea mult sa faca turul asta i-am spus macar sa incerce. da, a suparat cativa oamenii si va parea fitoasa, dar macar nu pierde turul. soferul nostru a fost foarte de treaba si a intors imediat volanul cu viteza si ne-am intors la insula de coral. i-am prins pe ceilalti pe picior de plecare; initial nu au vrut sa o primeasca inapoi pentru ca vroiau sa fie sigura ca intelege ca o data mai departe in salar nu se va mai putea intoarce in uyuni… intr-un final au primit-o, l-am reperat si pe turistul alungat si toata lumea a fost multumita. ne-am intors in oras unde am dat peste o manifestare de campanie electorala: sir de masini ca la nunta, pline de stegulete cu insemnele partidului, afise cu fata candidatului lipite pe geamuri, camioane pline de oameni cu instrumente de percutie care faceau concurenta porta-vocilor si casetofoanelor date la maxim din celelalte masini. am coborat mai repede, am mers pana la agentie unde ne-am recuperate bagajele mari si am pornit spre autobuz. inspre la paz am plecat la 8 si am sperat sa adormim inainte de nebunia drumului neasfaltat. am reusit partial, dar asta nu a exclus momentul meu clasic de veghe intre 2-4…totusi m-am bucurat ca tako dormea dus si adanc, pentru ca era foarte important ca macar unul dintre noi sa fie lucid, avand in vedere ca urma sa facem maratonul de intors spre lima… si ce maraton. daca totul merge bine, va urma sa traim in autobuze pentru 48 de ore, cel putin. nu am vrut de mancare, nu am vrut de baut de teama toaletelor, tot ce am vrut era sa dormim… am plecat inca uimiti de salar, cu gandul la copila care ne-a luminat ziua, cu o impresie incredibila despre bolivia si frumusetile ei.

bolivia e superba

astazi deja ne simtim mai bine. ne-am trezit de dimineata si am incercat sa folosim internetul hostelului, dar merge foarte incet. suntem la competitie cu alti tineri care vor sa verifice ce li s-a mai scris pe facebook si nu apucam sa urcam pozele, ca trebuie sa plecam. ajungem la autobuzul care urmeaza sa ne duca in copacabana, in bolivia si dupa, in la paz. e mai putin comod decat cruz del sur, dar distantele sunt incomparabil mai mici, asa ca rezistam. in dimineata asta e putin umed si ploua din loc in loc. e mai frig decat in zilele trecute. lumea e destul de adormita si noi suntem la fel. dar pe geam, peru si lacul titikaka (puma de piatra) ne surpinde cu imagini colorate si fermecatoare. cum ne e si somn, parca vedem o poveste, o legenda despre viata de aici, pescuit, intamplarile simple din viata de zi cu zi. si aici oamenii muncesc pamantul (unele culturi sunt foarte colorate, rozul si movul ies in evidenta in nuantele de verde si galben), cresc vite, oi si porci (toate sunt priponite cu sfoara si uneori porcii sunt tinuti ca in lesa de stapani), au multi magari, pescuiesc in barci mici si colorate, arunca navoade sau custi de pescuit, stau la coltul casei de vorba cu vecinii, picteaza numele candidatului preferat pe casa, isi fac propriile caramizi din pamantul argilos, isi construiesc garduri mici (nu mai inalte de brau) din pietre atent cladite una peste alta, croseteaza, tes si cresc copii ca si noi. lacul e superb iar dealurile si muntii care il inconjoara iti arata diferite fete ale lui, care mai surprinzatoare, mai maiestoasa si ne incurajam ca niste copii sa ne uitam pe fereastra, facand parca concurs care parte a autobuzului are o priveliste mai frumoasa. sunt ambele superbe si de asta suntem intr-o continua miscare de stanga-dreapta. nisip cand bej, cand rosu aprins, cand negru, locuri cu zapada, sate cu intrari care vorbesc in pancarde pictate despre specificul locului (oamenii sunt pescari, sunt agricultori, sau au un vultur, tauri luptandu-se), copii in uniforme frumoase mergand spre scoala (baietii arata ca niste mici soldatei, cu grade pe umeri), biserici din bucati mari de piatra, vechi si cu traditie, case netencuite sau foarte colorate, cimitire micute, cu pietre funerare colorate si modeste, in mijlocul campului, musai un teren de fotbal cu numele echipei locale scris mare pe gardurile de piatra care sunt nelipsite… locuri pline de farmec.
timpul trece astfel mult mai repede decat ne asteptam si ajungem la granita cu bolivia. aici primim instructiuni de la co-pilotul soferului: amigos, am ajuns. si asta e un aspect foarte simpatic: chiar daca aici suntem gringos (e usor de vazut ca nu suntem localnici, fizionomia lor fiind incredibil de interesanta), lumea se adreseaza de obicei in spaniola. si multi turisti stiu sau invata spaniola. cei care vor sa para mai profi, strecoara cate un cuvant-doua in engleza. si asa se nasc propozitii foarte haioase pentru noi. a trebuit sa le dam los tickets si sa ne dam jos, sa trecem pe la politia de frontiera peruana, pe la vama, apoi politia si vama boliviana. totul pe jos, dupa care, autobuzul pe asteapta de partea boliviana, cu bagaje cu tot. convinsi ca nu trebuie sa platim viza, avem socul zilelor cand vamesul ne spune ca trebuie sa platim 40 de euro de caciula. incercam sa le explicam ca nu, dar ne arata linistiti lista si, se pare, alaturi de bulgari, suntem printre tarile care trebuie sa plateasca viza… noi si americanii :p (si alte tari, dar in autobuz, numai noi si ei a trebuit sa platim). marele nostru noroc (in vama nu exista nici un fel de atm sau banca si nu e chip sa platesti nimic cu cardul) a fost ca mai aveam 50 de euro pe care ii schimbasem inainte de vama in bolivieni si cativa pesos peruani, exact cat pentru 2 vize + 20 de bolivieni (adica 2 euro). am dat cu strangere de inima banii astia… ne-am consolat cu inca un sticker in pasaport, aparte de o simpla stampila, in speranta ca nu suntem fraieriti. cu atat am ramas. 2 euro. am fost putin tristi si descumpaniti, dar dupa ce am trecut granita si am vazut cat de superba e bolivia, ce imagini, ce natura, ne-am dat seama ca merita. am ajuns destul de repede in copacabana, o statiune extrem de turistica, dar frumoasa, iarasi gratie lacului titikaka. aici soarele a iesit dintre nori si a inceput sa usuce drumul plin de baltoace si asta ne-a mai inseninat si pe noi. am decis sa ne facem de cap cu cei 20 de bolivieni ai nostri. asta, nu inainte de a incerca sa mai scoatem bani; incercare nereusita pentru ca nu exista bancomate in copacabana iar unica solutie era sa asteptam 30 de minute pana se deschide banca locala, unde, cu pasaportul, puteam scoate bani, contra unui comision de 10%! ne-am dus la un restaurant de langa statia de autobuz, locul unde urma sa luam urmatorul bus catre la paz. aici ne-am luat cate un ceai de frunze coca si am impartit o supa de asparagus. total: 16 bolivieni. am tot dezbatut subiectul bacsisului dar pana la urma am luat ultimele doua monede pe care le aveam… habar nu aveam ce va urma. am plecat aproape la timp. un autobuz cu multi englezi, cativa danezi (sunt foarte foarte multi danezi care calatoresc in america latina, sau cel putin noi am dat peste multi, dupa israelieni, alaturi de francezi si englezi), francezi si localnici. drumul se arata din nou surprinzator. niste imagini imposibil de explicat in cuvinte (sau cel putin noua ne este foarte greu) dar care ne-au facut sa indragim tara asta foarte mult. si chiar credem ca este o tara extrem de bogata, dincolo de saracia materiala. am ajuns intr-un satuc la poalele unui deal, strabatut de un brat subtire al lacului titikaka. aici bacuri rudimentare transporta autobuze si camioane de pe un mal pe altul. suntem anuntati ca trebuie sa coboram, pentru ca autobuzul trebuie sa fie trecut si el cu bacul, iar noi urmeaza sa luam barci, care ne costa 1,5 bolivieni de caciula. cat de tare ne-am bucurat atunci ca aveam acei 4 bolivieni… a fost un sentiment unic. :d satucul mic si invechit avea un port plin de barcute albe, oameni de securitate si vamesi care iti verificau pasaportul. apa e atat de curata incat poti vedea pietrele, soarele straluceste frumos in ea si e un total contrast cu fumul gros scos de fiecare motor al barcutelor care transporta oamenii de pe un mal pe altul. am trecut pe celalt mal si tako visa la niste pestisori prajiti, gatiti acolo de o localnica si savurati de alti localnici. am ras de cat noroc am avut cu cei 4 bolivieni si am asteptat sa ajunga si autobuzul nostru, dupa care ne-am mai relaxat un pic dupa stresul vizelor. am fost atenti tot drumul si am avut noroc ca doua englezoaice, mama si fiica, urmau sa mearga si ele la uyuni si sa faca un tur in salar si aveau cu ele un ghid. am intrebat-o frumos daca ne poate recomanda o companie cu care sa facem turul pentru ca auzisem povesti de ghizi care si-au lasat pasagerii in mijlocul lacului, sub bataia soarelui, fara nimic in jur. nici lonelyplanet nu recomanda o companie anume ci ti se recomanda sa primesti sfaturi de la cei care tocmai au facut turul… am primit un nume si un numar de telefon, ne-a fost recomandata aceeasi companie de transport de care ne spusese si ricardo, dar ne-am si tresat pentru ca am aflat ca nu prea mai sunt locuri pe autobuzul respectiv. ne-am facut planul ca imediat ce ajungem in la paz, eu sa raman cu bagajele iar tako sa fuga dupa bilete, fara nici un bagaj, la agentia care era in aceeasi statie, doar ca avem un pic de avans fata de posibila concurenta :d eram intr-o cursa continua si era important sa prindem un mijloc de transport in aceeasi zi. am ajuns in la paz in jur de ora 5. de cum am intrat am fost extrem de surprinsi de suburbii pline de case in constructie, parca intrasem intr-un oras care a inceput sa se construiasca acum doua luni, dar era dat in folosire de ani si ani de zile. am traversat un targ, o piata extrem de colorata cu magazine si gherete, chiar si o agentie de oua, un carusel, femei vanzand legume si fructe, tot felul de produse de panificatie, lume, masini, cel mai mare curcubeu pe care l-am vazut vre-odata, culori, gropi, calxoane… am mers mult si ni s-a explicat ca luam un traseu diferit de cel obisnuit pentru ca multe strazi sunt inchise datorita manifestarilor pentru alegerile prezidentiale care urmeaza duminica. cand ne-am aproapiat de centru am vazut maretia la pazului… un oras imens care si-a gasit loc intr-o vale, in inima unui crater vulcanic imens … inca o imagine de taiat rasuflarea si de data asta, oferita chiar de niste cladiri banale, dar cat de diferit de orice am vazut pana acum… ne-am urmat planul si cu totate bagajele am ramas in statie. tako a traversat strada si a intrat in agentia pe care o cautam. in mai putin de un minut, alaturi de inca cativa colegi de autobuz care mai ramasesera la o tigara, am fost abordati de o politista. ne-a dat cate un flyer cu sfaturile de siguranta pentru turisti si ne-a rugat sa avem grija de bagajele de mana si, daca se poate, sa mergem intr-un loc mai sigur… m-am chinuit vre-o cinci minute sa imi pun in spate bagajul mare, tinand un rucsac mic in mana in acelasi timp… cred ca ofeream un spectacol foarte comic. cum am ramas singura, politista s-a oferit sa ma ajute sa il car. i-am explicat ca imi astept prietenul care cumpara bilete pentru uyuni si dupa ce mi-a urcat rucascul in spate, a oprit masinile din strada si m-a ajutat sa trec strada aglomerata de taxiuri care nu se opresc niciodata pentru pietoni… am ajuns, spre surprinderea lui tako, la agentie dupa doua strazi traversate si 3 etaje urcate si ne-am bucurat ca am prins ultimele doua locuri! si inca erau locuri rezervate, dar au decis sa le vanda. eram infometati si am decis sa iesim. am primit nume de restaurante si preturi pentru taxiuri. am ajuns la un bancomat in statia centrala de autobus de peste drum, am scos niste bani… am fost terminati. eu nu vroiam decat sa stau jos. mi-era sete si foame, dar nu puteam sa ma decid ce vreau… defapt nu vroiam decat sa dorm. tako a cumparat de la o batranica un fel de cornuri cu branza pentru 50 de centi bolivieni bucata… incredibil de ieftin…greu de transformat si in bani… tot de la ea am luat niste biscuit si in loc sa mai iesim pana in centru, ne-am intors la sediul companiei cu care urma sa plecam, un sediu foarte modern si curat, o companie extrem de profi, cum nu avem acasa. asteptarea (autobuzul pleca la 9) a fost grea pentru ca vroiam sa dormim… ne-am uitat la poze si cum nu aveam wireless, am povestit despre cum va fi in salar 🙂 ne-am confirmat turul cu agentia care ne-a fost recomandata si am stat pe scaune… sala a inceput sa se umple si am fost primii care au coborat la autobuz. busul era foarte nou, cu scaune care se lasa mult pe spate. singura problema era ca am avut ultimele scaune, iar in spatele nostru, maestrul de ceremonii de pe bus, aveam puse toata mancarea, perinile, paturile pentru calatori… asa ca scaunele noastre nu au fost cele mai commode din bus. la cat am fost de obositi am rezistat cu greu pana am primit mancarea si am vazut jumatate din filmul pentru drum: 9. am primit instructiuni. busul se va opri de mai multe ori pentru verificarea rotilor, schimbul soferilor, iar dintre cei aproape 600 de kilometri de parcurs, 180 sunt pe drum neasfaltat, asa ca trebuie sa avem centura de siguranta si sa asiguram toata bagajele de mana. am dormit practic cu geanta foto in brate sau prinsa de picior, iar tako cu ghiozdanul cu laptopul legat aproape de picior. am atipit repede, insa m-am si trezit, nu stiu de ce!!!!, in jurul orei 2 si nu am mai putut dormi…